Decizia nr. 657/2025

Elena-Simina Tănăsescu

- președinte

Asztalos Csaba-Ferenc

- judecător

Mihai Busuioc

- judecător

Mihaela Ciochină

- judecător

Dacian-Cosmin Dragoș

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016

privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, excepție ridicată de Societatea RER Ecologic Service București REBU - S.A. din București în Dosarul nr. 1.086/54/2021 al Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.710D/2021.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, întrucât noțiunea „parte implicată“ în procedura de contestare în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor nu ridică probleme specifice de interpretare a legii, pentru a se putea pune în discuție neclaritatea legii și încălcarea dispozițiilor

art. 1 alin. (5) din Constituție , din perspectiva criteriilor de calitate a legii, coroborate cu celelalte prevederi constituționale menționate în susținerea excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Încheierea din 17 august 2021, pronunțată în Dosarul nr. 1.086/54/2021, Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016

privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, excepție ridicată de Societatea RER Ecologic Service București REBU - S.A. din București într-o cauză având ca obiect soluționarea unor plângeri formulate, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 101/2016 , împotriva unei decizii a Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile criticate instituie o procedură privată de comunicare a actului procedural al plângerii împotriva deciziei Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor între părți și cu excluderea intermedierii instanței judecătorești, aspect ce reprezintă o excepție de la regula prevăzută de

art. 154 din Codul de procedură civilă , potrivit căreia comunicarea tuturor actelor de procedură se face prin intermediul și de către instanța judecătorească. Astfel, dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016

sunt neconstituționale, deoarece sancțiunea aplicabilă pentru abaterea de la procedura în discuție - respingerea plângerii ca tardivă - este deosebit de severă, în condițiile în care textul operează cu noțiuni vagi și imprecise cu privire la subiecții cărora partea care formulează plângerea trebuie să le comunice o copie a plângerii. Sintagma „parte implicată în procedura de contestare în fața Consiliului“ nu este definită ca atare în cuprinsul

Legii nr. 101/2016 , act normativ ce prevede diferite mecanisme prin care o persoană poate deveni parte într-un dosar în fața Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor - contestatorul, potrivit

art. 8 , autoritatea contractantă, potrivit

art. 9

și

art. 18 , intervenientul, potrivit

art. 17 alin. (3)

- și care au ca element comun interesul față de soluția ce urmează să fie pronunțată de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor asupra contestației. Însă, potrivit

art. 17 din Legea nr. 101/2016 , în cazul în care se formulează mai multe contestații în cadrul aceleiași proceduri de atribuire, acestea vor fi conexate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor și soluționate prin aceeași decizie întotdeauna, chiar și în cazul în care nu poate fi identificat un interes al fiecărui contestator față de ceilalți contestatori, spre exemplu, în cazul în care mai mulți operatori contestă fiecare propria excludere din procedură, iar motivele de excludere sunt diferite. Or, în astfel de cazuri, nu există o implicare a fiecărui contestator în celelalte contestații, astfel cum statuează

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 . În consecință, textul criticat este imprecis cu privire la definiția noțiunii „parte implicată în procedură“, fără a fi clar dacă obligația de comunicare a plângerii se referă la persoanele care au fost implicate efectiv în soluționarea contestației operatorului care formulează plângerea și ale căror drepturi și obligații pot fi afectate de soluția Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor sau, suplimentar, și la persoanele care, fără să fi avut o implicare efectivă sau vreun interes față de modul de soluționare a contestației, sunt la rândul lor titularele unor contestații separate exercitate în aceeași fază a procedurii și conexate de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor ori chiar și la alte persoane precum intervenienții a căror acțiune/intervenție a fost respinsă de Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, dar despre care se poate spune că au fost implicate în procedură. Prin urmare, în cazul în care neclaritatea textului ar fi deslușită printr-o interpretare extensivă, în sensul obligației părții care formulează plângerea de a o comunica și celorlalți contestatori, chiar dacă aceștia nu au intervenit în contestația părții care formulează plângerea, prevederea criticată este contrară principiului accesului liber la justiție, în componentele sale, inclusiv în ceea ce privește controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ. Limitarea accesului la căile de atac nu respectă proporționalitatea între mijloacele folosite și scopul vizat prin norma în discuție din perspectiva unui eventual scop al accelerării judecării plângerii, întrucât

art. 32 alin. (4) din Legea nr. 101/2016

prevede oricum durata maximă de 45 de zile pentru soluționarea plângerii, iar sancțiunea tardivității este cu desăvârșire excesivă și inutilă în cazurile în care părțile implicate au luat cunoștință de existența plângerii și se prezintă la termen, neexistând nicio vătămare și niciun motiv de amânare a cauzei pentru completarea cadrului procesual. De altfel, instanța judecătorească poate cita, din oficiu, toate părțile implicate sau alternativ, având la îndemână procedura prevăzută de

art. 78 din Codul de procedură civilă

în vederea completării cadrului procesual. În contextul criticilor de neconstituționalitate este menționată jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor invocate în susținerea excepției de neconstituționalitate (spre exemplu,

Decizia Curții Constituționale nr. 176 din 24 martie 2005 , precum și hotărârile din 28 mai 1985 și din 9 noiembrie 2004, pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit și în Cauza Saez Maeso împotriva Spaniei).

6.

Curtea de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, raportat la modalitatea de formulare a normei criticate și la scopul avut în vedere de legiuitor, și anume acela de a asigura opozabilitatea procedurii declanșate în fața instanței judecătorești față de toate părțile implicate în procedura de achiziție publică vizată. De asemenea, are în vedere jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, prin care s-a statuat că accesul liber la justiție, în toate componentele sale, nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări care sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp, spațiu și în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea.

7.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016

privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, în forma în care au fost modificate prin

art. IV pct. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2020

privind modificarea și completarea unor acte normative cu impact în domeniul achizițiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 614 din data de 13 iulie 2020. Curtea observă că, ulterior sesizării Curții Constituționale, dispozițiile criticate au fost modificate prin

art. IV pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 3/2021

pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul achizițiilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 821 din 27 august 2021, fiind modificată parțial soluția legislativă. Având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, precum și motivarea excepției de neconstituționalitate, contextul legislativ în care aceasta a fost invocată și soluția legislativă pusă în discuție de către instanța judecătorească, Curtea urmează să exercite controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 , având următoarea redactare: „(1) Partea care formulează plângerea este obligată să comunice, în termenul prevăzut la

art. 29 , o copie de pe aceasta, precum și de pe înscrisurile doveditoare și celeilalte/celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, depunând dovada de comunicare în fața instanței până la primul termen de judecată, sub sancțiunea respingerii plângerii ca fiind tardivă.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este interpretat, în temeiul

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , ale

art. 53

- Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 124

- Înfăptuirea justiției, ale

art. 126 alin. (2)

și

alin. (6)

referitor la instanțele judecătorești și la garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, și ale

art. 129

- Căile de atac. De asemenea, având în vedere conținutul motivării excepției de neconstituționalitate, precum și

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reține și dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta privind calitatea legii.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că dispozițiile

art. 31 din Legea nr. 101/2016

fac parte din

capitolul IV : Calea de atac împotriva deciziilor Consiliului și reglementează obligații și sancțiuni atât pentru partea care formulează o plângere împotriva deciziilor Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor (Consiliul), care este obligată să comunice, în termenul prevăzut la

art. 29

(10 zile de la comunicare pentru părțile cauzei, respectiv de la data luării la cunoștință de către alte persoane vătămate), o copie de pe aceasta și celeilalte/celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, depunând dovada de comunicare în fața instanței până la primul termen de judecată, sub sancțiunea respingerii plângerii ca fiind tardivă, cât și pentru intimat, care este obligat să comunice instanței judecătorești și petentului întâmpinarea în termen de 5 zile de la comunicarea plângerii de către petent. Întâmpinarea este obligatorie, iar nedepunerea acesteia în termen atrage decăderea din dreptul de a mai invoca excepții în afara celor de ordine publică.

13.

Față de acest context legislativ, autoarea excepției de neconstituționalitate apreciază că textul criticat stabilește o obligație pentru partea care formulează plângere, dar nu conține toate elementele necesare pentru ca partea interesată să promoveze calea de atac să aibă reprezentarea condițiilor în care se poate face aplicarea acestui text (părțile cărora ar trebui comunicată), astfel că se aduce atingere accesului liber la justiție și utilizării căilor de atac.

14.

Curtea reține că

Legea nr. 101/2016

instituie norme cu caracter special aplicabile în materia achizițiilor publice, adoptate în virtutea dispozițiilor constituționale ale

art. 126 alin. (2) , potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, coroborate cu ale

art. 148

cu privire la obligația statelor de a armoniza legislația națională cu cea europeană, prin transpunerea în dreptul intern a Directivei 89/665/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1989 privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 395 din 30 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, și a Directivei 92/13/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege și actelor administrative referitoare la aplicarea normelor comunitare cu privire la procedurile de achiziții publice ale entităților care desfășoară activități în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr. 76 din 23 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva 89/665/CEE, statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că, în ceea ce privește procedurile de atribuire a contractelor care intră în domeniul de aplicare circumscris, deciziile luate de autoritățile contractante pot face obiectul unor căi de atac eficiente și, în special, cât mai rapid posibil în conformitate cu condițiile stabilite prin directivă, în special la art. 2 alin. (7) („Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a asigura că deciziile adoptate de organismele responsabile cu procedurile privind căile de atac pot fi puse în aplicare în mod efectiv“), pe motiv că respectivele decizii au încălcat legislația europeană în domeniul achizițiilor publice sau reglementările de drept intern pentru punerea în aplicare a acestei legislații.

15.

Curtea constată că, în concret, legiuitorul a dat efectivitate prevederilor constituționale ale

art. 148 alin. (2)

și

(4)

cu privire la principiul priorității dreptului Uniunii Europene, coroborate cu cele ale

art. 21 , care consacră accesul liber la justiție, și ale

art. 129 din Legea fundamentală

și a creat cadrul legal pentru exercitarea acestui drept fundamental, reglementând sistemul de remedii juridice, și, astfel, pentru soluționarea contestației, persoana care se consideră vătămată se poate adresa: (i) fie, pe cale administrativ-jurisdicțională, Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, (ii) fie, pe cale judiciară, instanței judecătorești, potrivit

art. 4 din Legea nr. 101/2016 .

16.

În măsura în care s-a urmat calea administrativ-jurisdicțională, așa cum s-a arătat mai sus, legiuitorul a instituit o cale de atac împotriva deciziilor Consiliului, astfel că, în temeiul

art. 29 din Legea nr. 101/2006 , deciziile Consiliului privind soluționarea contestației pot fi atacate de către autoritatea contractantă și/sau de către orice persoană vătămată de măsurile dispuse de Consiliu cu plângere la instanța de judecată competentă, atât pentru motive de nelegalitate, cât și pentru motive de netemeinicie, în termen de 10 zile de la comunicare pentru părțile cauzei, respectiv de la data luării la cunoștință de către alte persoane vătămate, context în care este instituită obligația acestora de a transmite copie de pe plângere și celeilalte/celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, depunând dovada de comunicare în fața instanței judecătorești până la primul termen de judecată, sub sancțiunea respingerii plângerii ca fiind tardivă.

17.

În ceea ce privește principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, în jurisprudența sa, Curtea a stabilit că cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează, respectiv faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat, iar accesibilitatea, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora, care se realizează prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I (a se vedea, în acest sens, spre exemplu,

Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26).

18.

În acest context, Curtea are în vedere faptul că sistemul de drept și normele sale sunt într-o permanentă dinamică, datorită evoluției societății, iar dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, astfel că, pe baza principiilor aplicabile sistemului de drept, acesta lasă posibilitatea persoanelor îndrituite într-un anumit domeniu să interpreteze legea și recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul adoptării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare - ca etapă a aplicării normei juridice în cazul concret ( Decizia nr. 701 din 19 decembrie 2024 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 25 iulie 2025, paragraful 28). Totodată, prin

Decizia nr. 393 din 18 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 25 august 2020, paragraful 25, instanța de contencios constituțional a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare.

19.

Or, ținând seama de aceste considerente de principiu, Curtea reține că normele deduse controlului de constituționalitate nu sunt contrare principiului legalității, în componenta privind calitatea legii, în ceea ce privește cerința comunicării unei copii a plângerii, precum și a înscrisurilor doveditoare și celeilalte/ celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, întrucât acestea sunt determinate prin decizia contestată și de cadrul procesual respectiv, care este stabilit potrivit procedurii de soluționare a contestației în fața Consiliului. Astfel, potrivit

art. 15 din Legea nr. 101/2016 , procedura de soluționare a contestațiilor se desfășoară cu respectarea principiilor legalității, celerității, contradictorialității, asigurării dreptului la apărare, imparțialității și independenței activității administrativ-jurisdicționale, printre altele, legea stabilind că, în virtutea

art. 17 alin. (2)

și

(3)

din aceeași lege, în fiecare etapă, contestațiile formulate în cadrul aceleiași proceduri sunt conexate, putându-se formula cerere de intervenție voluntară în litigiu, potrivit prevederilor

Codului de procedură civilă , aspecte care, în practică, sunt cuprinse în decizia Consiliului.

20.

Curtea învederează că dispozițiile legale criticate sunt norme care stabilesc o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește soluționarea litigiilor în materia achizițiilor publice. Modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziții este o opțiune a legiuitorului, care a avut în vedere instituirea unei proceduri simple și urgente, adaptată raporturilor din materia contractelor de achiziție publică (mutatis mutandis, a se vedea

Decizia nr. 34 din 18 ianuarie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 22 martie 2011). De altfel, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că anumite soluții legislative cuprinse în

Legea nr. 101/2016

țin cont și de faptul că subiectele de drept implicate în această categorie de litigii sunt profesioniști. Cu alte cuvinte, procedura contractelor de achiziție publică presupune etape prealabile în care părțile implicate pot solicita și primi clarificări înainte de a se ajunge în fața instanței judecătorești, cunoscând deja care sunt aspectele divergente. Mai mult decât atât, finalitatea acestor proceduri de achiziție este de multe ori strâns legată și de anualitatea și execuția bugetară, de alocarea unor fonduri atât din bugetul național, cât și din fondurile Uniunii Europene. Or, eventualele încălcări ale termenelor stabilite prin contractele de finanțare produc consecințe ce pot fi sancționate de autoritățile competente prin rezilierea contractelor de finanțare, aplicarea unor corecții financiare sau chiar suspendarea sau respingerea parțială sau totală la plată a cererilor pentru asemenea fonduri, fie că este vorba despre operațiuni anuale sau despre operațiuni multianuale. Toate aceste aspecte concură la realizarea cu transparență a procedurilor, desfășurarea cu celeritate a proceselor în materia achizițiilor publice, în scopul evitării tergiversării și pentru realizarea scopului pentru care a fost adoptat cadrul legislativ respectiv. Totodată, în ceea ce privește aspectele procedurale prevăzute de

Legea nr. 101/2016 , acestea au drept scop antrenarea și responsabilizarea tuturor celor care au un interes în finalitatea procedurilor de achiziție publică, cu precădere a participanților la procedură - autoritate contractantă, operatorii economici interesați să participe la procedura de atribuire, respectiv, după caz, operatorii economici participanți la procedura de atribuire. De asemenea, instanța judecătorească trebuie să concure la celeritatea procedurii, astfel încât procesele să nu se prelungească excesiv ( Decizia nr. 482 din 17 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 29 aprilie 2019, paragrafele 24 și următoarele).

21.

Față de această împrejurare, cu privire la dispozițiile

art. 21 , ale

art. 126 alin. (6)

și ale

art. 129 din Constituție , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că accesul liber la justiție nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiții de formă și de fond impuse de legiuitor. De asemenea, sensul

art. 124 din Legea fundamentală

este acela că justiția se înfăptuiește în numele legii, lege adoptată de legiuitor, care a ținut seama la adoptarea acesteia de principiile constituționale. Astfel, stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiție, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, fiind de competența exclusivă a legiuitorului să instituie regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile

art. 126 alin. (2) din Constituție

( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Aceste condiționări nu pot fi însă acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanța sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim și există un raport de proporționalitate între mijloacele folosite de legiuitor și scopul urmărit de acesta ( Decizia nr. 176 din 24 martie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005), legiuitorul fiind ținut să aducă anumite limitări orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv să fie preocupat ca exigențele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăși existența dreptului ( Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 217 din 12 martie 2004;

Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 16 martie 2004).

22.

Având în vedere considerentele de principiu în privința stabilirii anumitor condiții de formă și de fond impuse de legiuitor pentru a promova calea de atac în materia achizițiilor publice, Curtea nu poate reține că legiuitorul a afectat accesul liber la justiție prin faptul că a instituit cerința comunicării unei copii a plângerii, precum și a înscrisurilor doveditoare și celeilalte/ celorlalte părți implicate în procedura de contestare în fața Consiliului, care, așa cum s-a arătat mai sus, sunt determinate prin decizia contestată și de cadrul procesual respectiv.

23.

De altfel, în contextul dat, dispozițiile constituționale privind accesul liber la justiție, garantarea controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice pe calea contenciosului administrativ și utilizarea căilor de atac își au înrâurire în prevederile

art. 52 din Constituție , care reprezintă fundamentul constituțional principal al contenciosului administrativ, materie care își găsește reflectarea la nivelul legii în dispozițiile

Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, care la

art. 1 alin. (1)

dispune că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 889 din 16 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 17 februarie 2016).

24.

Or, aplicând aceste considerente de principiu la dispozițiile criticate, Curtea observă că acestea nu sunt contrare dispozițiilor constituționale antereferite, întrucât nu obstrucționează accesul liber la justiție și nici dreptul persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, în condițiile stabilite de lege.

25.

Prin urmare, Curtea nu poate reține pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 , în raport cu prevederile

art. 1 alin. (5)

(în componenta privind calitatea legii), ale art. 20 (cu referire la

art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ), coroborate cu ale

art. 21 ,

art. 124 , ale

art. 126 alin. (2)

și

alin. (6)

și ale

art. 129 din Constituție , menționate în susținerea acesteia.

26.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 53 din Legea fundamentală , menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea observă că acestea nu au incidență în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituționale invocate, deoarece dispozițiile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exercițiului vreunui drept sau al vreunei libertăți fundamentale în sensul prevăzut de textul constituțional ( Decizia nr. 267 din 4 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 25 august 2020, paragraful 26), ci prevăd aspecte legate de procedura privind formularea plângerii împotriva deciziei Consiliului.

27.

Distinct de acestea, în ceea ce privește celelalte mențiuni ale autoarei excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că sunt vizate chestiuni ce țin de o pretinsă omisiune legislativă, precum și de interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești, în concret în spețele deduse judecății, aspecte ce nu intră în competența Curții Constituționale.

28.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea RER Ecologic Service București REBU - S.A. din București în Dosarul nr. 1.086/54/2021 al Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 101/2016

privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Craiova - Secția contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 noiembrie 2025.