Decizia nr. 102/1995

Victor Dan Zlatescu - președinte

Costica Bulai - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Antonie Iorgovan - judecător

Lucian Stangu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Florentina Geangu - Magistrat-asistent

Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Societatea Comercială "Agapia" - S.R.L. Suceava împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 23 mai 1995 .

Dezbaterile au avut loc în ședința din 24 octombrie 1995, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, în lipsa recurentului și a intimaților care, deși legal citați, nu s-au prezentat, și ele au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunțarea pentru data de 31 octombrie 1995.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

În Dosarul nr. 77/1995 al Curții de Apel Suceava, Societatea Comercială "Agapia" - S.R.L. Suceava a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 și ale art. 5 din Legea nr. 12/1991, cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 17 martie 1995.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a invocat contrarietatea de reglementare între art. 5 din Legea nr. 12/1991 și art. 14 din Legea nr. 35/1991, privind data de la care se acordă scutirile de impozit. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 12/1991, scutirile de impozit se acordă de la data, "infiintarii unității plătitoare", iar potrivit art. 14 din Legea nr. 35/1991 perioada de scutire se calculează de la data "începerii activității", rezultind astfel un "tratament diferențiat, contrar statului de drept și Constituției". De asemenea, s-a sesizat faptul ca, în sensul art. 3 din Legea nr. 12/1991, perioadele de scutire nu se suprapun anului fiscal și nu se poate stabili, în termenul prevăzut, ponderea valorică a unor activități, pentru încadrarea lor în perioadele de scutire. Curtea de Apel Suceava a considerat ca dispozițiile art. 5 din Legea nr. 12/1991 încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, iar insuficientele art. 3 din aceeași lege pot fi suplinite prin interpretarea logica a textului.

Respingând excepția ca vadit nefondata, Curtea, prin Decizia nr. 52/1995, a reținut ca Legea nr. 12/1991 a fost expres abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 70/1994, ca trimiterea pe care o face art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 la art. 5 din Legea nr. 12/1991 este doar "un simplu procedeu de tehnica legislativă, ce nu poate avea ca semnificație ca acest articol ar fi supravietuit abrogării sale", ca noua reglementare nu preia reglementarea anterioară, ci instituie o norma de drept diferita.

Împotriva acestei decizii, Societatea Comercială "Agapia" - S.R.L. Suceava a declarat recurs pentru următoarele motive:

- Ordonanța Guvernului nu poate proceda la abrogarea legii, ci doar la "explicitarea unor referiri" din aceasta, iar ordonanța devine obligatorie numai dacă ea a fost aprobată prin lege ulterioară;

- trimiterea art. 31 din Ordonanța Guvernului la prevederile art. 5 din Legea nr. 12/1991 nu poate fi considerată doar o chestiune de "tehnica legislativă fără semnificație", din moment ce "termenele de scutire de plată a impozitului pe profit prevăzute de art. 5 lit. a), b), c) și d) din Legea nr. 21/1991, pentru societățile comerciale înființate înainte de 31 decembrie 1994, expira înlăuntrul anului fiscal 1991 și următorii 1, 3, 5 ani, în funcție de activitate;

- diferențele de tratament între agenții economici români și cei străini trebuiau elucidate de Curte. De asemenea, Curtea trebuia să se pronunțe și cu privire la art. 41 din ordonanța, prin care a fost abrogată atât Legea nr. 12/1991, cît și Legea nr. 55/1991, fără a se tine seama ca prevederile art. 5 din Legea nr. 12/1991 se aplică încă 5 ani;

- investitorii străini beneficiază în continuare de termenele de scutire ce se calculează "de la desfășurarea activității", în timp ce pentru agenții economici români acestea "operează de la data infiintarii, în funcție de obiect";

- în situația nerealizarii profitului din motive independente, "nu operează decăderea din drept";

- modul de stabilire a ponderii valorice în cazul în care obiectul de activitate este diversificat este neconstitutional;

- nu poate fi impartasit punctul de vedere al Curții Constituționale, în sensul căruia, "la data invocarii excepției de neconstituționalitate", norma respectiva "nu mai era în vigoare", din moment ce "articolul în cauza a fost preluat de Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 prin art. 31";

- pornind de la principiul aplicării legii în timp, "Curtea trebuia să se pronunțe cu privire la constituționalitatea legislației sub imperiul căreia s-a declarat litigiul și care a creat confuzii și inadvertente";

- cît timp art. 5 din Legea nr. 12/1991 a fost preluat de Ordonanța Guvernului nr. 70/1994, Curtea "avea obligația sa hotărască asupra excepției".

Deoarece soluționarea excepției s-a făcut în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, fără citarea părților, după declararea recursului s-au solicitat puncte de vedere, conform art. 24 alin. (3) din aceeași lege, Camerei Deputaților, Senatului și Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca singurele elemente din motivele de recurs care pun în discuție o problemă de neconstituționalitate sunt cele referitoare la susținerea ca o ordonanța a Guvernului nu ar putea abroga o lege, precum și afirmatia ca ordonanța devine obligatorie numai după aprobarea ei prin lege. În opinia Guvernului, ambele sustineri "contrazic în mod evident dispozițiile constituționale în materie de delegare legislativă".

Camera Deputaților și Senatul nu și-au exprimat punctele de vedere.

CURTEA,

examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentantului Ministerului Public susținute în ședința publică din 24 octombrie 1995, precum și dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea constata ca motivele de recurs privind legalitatea termenelor de scutire de plată a impozitului pe profit pentru agenții economici români în comparatie cu cei străini, "modul de stabilire a ponderii valorice, pentru încadrarea în termenele se scutire, în cazul în care obiectul de activitate este diversificat", aplicarea legislației sub imperiul căreia s-a născut litigiul și care, în opinia recurentului, a creat confuzii și inadvertente, nu reprezintă, în substanța lor, obiecții de neconstituționalitate și, ca atare, nu pot forma obiectul controlului de constituționalitate, ci sunt probleme de competența instanței judecătorești, investită cu soluționarea litigiului. Rezultă ca, potrivit art. 144 lit. c) din Constituție și art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, competența Curții privește numai motivele de recurs referitoare, pe de o parte, la constituționalitatea prevederilor art. 3 și ale art. 5 din Legea nr. 12/1991, iar pe de altă parte, constituționalitatea abrogării printr-o ordonanța a unei legi și data de la care ordonanța își produce efectele.

Cît privește motivul de recurs referitor la prevederile art. 3 din Legea nr. 12/1991, se constată că prin Decizia nr. 52/1995, care face obiectul acestui recurs, s-a reținut ca, întrucît Legea nr. 12/1991 a fost abrogată în întregime, Curtea nu se poate pronunța asupra unei excepții având ca obiect o norma legală abrogată. Aceasta soluție este în concordanta cu practica jurisdicțională a Curții, potrivit căreia conflictul de constituționalitate nu poate exista între o norma constituțională în vigoare și o norma abrogată. Asa fiind, soluția primei instanțe, în ce privește prevederile art. 3 din Legea nr. 12/1991, este temeinica și legală. Într-adevăr, art. 41 din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 abroga pe data intrării ei în vigoare, între alte acte normative, și Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit.

Referitor la art. 5 din Legea nr. 12/1991, Curtea constata ca Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 după ce, prin art. 41, abroga Legea nr. 12/1991, prin art. 31 admite totuși ultraactivitatea unora dintre prevederile legii abrogate. Cu alte cuvinte, prin examinarea dispozițiilor art. 41 din ordonanța ar rezultă ca abrogarea privește Legea nr. 12/1991 în totalitate, fără nici o excepție; totuși, art. 31 din ordonanța prevede că "scutirile de impozit prevăzute la art. 5 din Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit și art. 14 din Legea nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, cu modificările ulterioare, vor rămâne valabile numai în cazul persoanelor juridice care s-au înregistrat la Registrul comerțului înainte de 1 ianuarie 1995 și pentru care perioada de scutire nu a expirat. Scutirea operează până la expirarea perioadei legale, cu condiția de a activa și a realiza în continuare venituri, încă o perioadă egala cu perioada de scutire. În caz contrar, impozitul pe profit se recalculează, inclusiv pentru perioada de scutire, potrivit reglementărilor existente la data acordării facilităților".

Prin decizia atacată s-a considerat ca art. 31 din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 "nu preia reglementarea anterioară, ci a instituit o norma de drept diferita, având ca scop de a menține, în anumite limite, facilitățile acordate prin art. 5 din legea abrogată", asa încât "trimiterea la art. 5 din Legea nr. 12/1991 este un simplu procedeu de tehnica legislativă, ce nu poate avea semnificatia ca acest articol a supravietuit abrogării sale".

Curtea constata ca soluția instanței de fond este criticabila, considerentele acesteia, pe care se sprijină dispozitivul, cuprinzând câteva contradictii în termeni: trimiterea - ca procedeu de tehnica legislativă nu se poate face la o norma inexistenta, abrogată; chiar dacă s-a instituit "o norma de drept diferita", nu mai puțin art. 31 din ordonanța trimite totuși la art. 5 din Legea nr. 12/1991, cît privește facilitățile acordate la plata impozitului pe profit, o trimitere parțială, dar totuși trimitere. Nu se poate susține nici ca trimiterea privește numai categoria economico-financiară a facilităților din cuprinsul art. 5 din Legea nr. 12/1991, care, efectiv, ar fi fost abrogat o dată cu legea din care el face parte, căci astfel, ar rămâne fără explicație persistenta facilităților legale, stabilite prin lege, în condițiile abrogării totale a respectivei legi. Dacă art. 5 din Legea nr. 12/1991 nu a supravietuit abrogării sale, atunci constituire ca reper a acestui articol în noua reglementare ar fi un nonsens.

Într-o stricta logica juridică, prin coroborarea art. 41 din ordonanța cu art. 31 din același act normativ, rezultă ca art. 41 a abrogat Legea nr. 12/1991, cu excepția totuși a celor prevăzute la art. 5 din această lege.

În sensul celor arătate, urmează ca motivul de recurs privitor la art. 5 din Legea nr. 12/1991 să fie admis. Asa fiind, admițând recursul, Curtea, în temeiul art. 25 alin. (3) din legea nr. 47/1992, urmează să se pronunțe, în fond, asupra constituționalității art. 5 din Legea nr. 12/1991.

Prin art. 5 din Legea nr. 12/1991, unităților plătitoare de impozit li s-au acordat unele facilități, constind în scutirea de impozitul pe profit.

S-a susținut de către autorul excepției de neconstituționalitate și, în continuare, de către recurent ca art. 5 din Legea nr. 12/1991 este neconstitutional, întrucît scutirile de impozit pe care le instituie se aplică de la data infiintarii unității plătitoare de impozit, pe când art. 14 din Legea nr. 35/1991 prevede că perioada de scutire de impozit pe profit pentru investițiile străine ce calculează de la data începerii activității, rezultind astfel un tratament diferențiat între agenții economici români și cei străini. Or, asa cum a opinat și instanța în încheierea prin care a fost sesizată Curtea, astfel s-ar contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție.

Curtea constata ca, pe fond, excepția de neconstituționalitate nu este intemeiata. Art. 16 alin. (1) din Constituție proclama și garantează egalitatea în drepturi a cetățenilor, deci a persoanelor fizice, care aparțin statului român, iar nu egalitatea persoanelor colective, a persoanelor juridice. Textul art. 16 alin. (1) ar fi aplicabil, în cazul persoanelor colective față de care s-a promovat un tratament juridic diferențiat, numai dacă astfel regimul juridic diferit s-ar răsfrânge asupra cetățenilor, implicind inegalitatea lor în fața legii și a autorităților publice. În acest sens, în practica instanței de justiție constituțională s-a decis, în mod constant, ca principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

Regimul juridic al impozitelor este inevitabil diferit, el implicind și o strategie economico-financiară. Uniformitatea reglementărilor în acest domeniu ar avea drept consecința desființarea tuturor criteriilor de impozitare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile financiare. Consideratii de principiu, în acest sens, asupra cărora nu sunt motive să se revină, au fost cuprinse și în Decizia Curții Constituționale nr. 74/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994. Pentru rezolvarea adecvată a problemei în discuție, urmează ca instanța de judecată investită cu soluționarea cauzei, procedând la interpretarea reglementărilor în materie, sa precizeze sensul și conținutul reglementării cu privire la impozitul pe profit, stabilind, între altele, subiectul plăților al impozitului pe profit, sensul conceptului de investiție străină și delimitarea acesteia de investitorul străin, deosebirea dintre profit și dividende și regimul juridic, diferit, aplicabil acestora, probleme ce țin de interpretarea legii în materie.

Cît privește motivul de recurs referitor la constituționalitatea abrogării printr-o ordonanța a unei legi și data de la care ordonanța își produce efectele, Curtea constata ca și acesta este neîntemeiat. Art. 114 din Constituție, reglementind delegarea legislativă, instituie astfel o procedură excepționala de substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului. Delegarea legislativă conduce la concluzia ca Guvernul, abilitat sa exercite pe timp limitat, în condițiile art. 114 din Constituție, atribuții de legiferare, poate ca, manifestindu-se în domeniul legislativ, sa reglementeze primar, sa modifice sau sa abroge reglementarea existenta. La aceeași concluzie se poate ajunge și prin interpretarea art. 114 alin. (1) din Constituție: "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe, în domenii care nu fac obiectul legilor organice". Rezultă deci ca Guvernul poate emite ordonanțe, adică poate reglementa numai în domenii care fac obiectul legilor ordinare. Asadar, ordonanța poate privi un domeniu susceptibil de legiferare sau un domeniu legiferat, în acest din urmă caz Guvernul putind modifica sau abroga reglementări legislative existente la data delegării legislative.

Susținerea recurentului ca ordonanța "devine obligatorie numai dacă a fost aprobată prin lege ulterioară" nu poate fi primită, fiind rezultatul confuziei dintre efectele ordonanței și forta ei juridică. Ordonanța intră în vigoare, deci își produce efectele, de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau de la o dată prevăzută expres în ordonanța, dar ulterioară momentului publicării. Dacă, potrivit legii de abilitare, în condițiile art. 114 alin. (3) din Constituție, ordonanța se supune aprobării Parlamentului, în caz de aprobare, ea dobîndește forta juridică a legii. Efectele ordonanței se produc însă și pe perioada anterioară legii de aprobare a ei. Numai nerespectarea termenului stabilit pentru supunerea ordonanței aprobării Parlamentului atrage - cum precizează art. 114 alin. (3) fraza finala - "încetarea efectelor ordonanței".

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul Societății Comerciale "Agapia" - S.R.L. Suceava împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 52 din 23 mai 1995

și, în fond, respinge excepția de neconstituționalitate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 31 octombrie 1995.