Decizia nr. 4/1996
privind pronunțarea asupra recursului declarat de Medvedev Valeri - Valentinovici împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 82 din 20 septembrie 1995
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Decretul nr. 210/1960 14 iunie 1960 (prevederi anume) privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase
- Legea nr. 47/1992 18 mai 1992 (prevederi anume) privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale
Are ca temei 2
- Decretul nr. 210/1960 14 iunie 1960 (prevederi anume) privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Textul nu are o structură pe articole recunoscută și este afișat ca atare.
Ioan Muraru - președinte
Costica Bulai - judecător
Viorel Mihai Ciobanu - judecător
Ioan Deleanu - judecător
Lucian Stangu - judecător
Ioan Griga - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de Medvedev Valeri - Valentinovici împotriva
Deciziei Curții Constituționale nr. 82 din 20 septembrie 1995 .
Dezbaterile au avut loc în ședința din 9 ianuarie 1996, în prezenta reprezentantului Ministerului Public și a inculpatului Medvedev Valeri-Valentinovici, în lipsa părții civile - Banca Naționala a României, legal citata, și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru 16 ianuarie 1996.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:
Prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, invocată de inculpatul Medvedev Valeri - Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.
Din considerentele deciziei rezultă ca inculpatul a fost trimis în judecata în baza
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , deoarece a ascuns, în scopul sustragerii de la controlul vamal, cantitatea de 10.087,86 grame metale prețioase.
În apărarea sa, inculpatul a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor în baza cărora a fost trimis în judecata, arătând ca, în urma abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 -, norma incriminatoare a rămas fără sancțiune și deci a fost abrogată implicit, iar sancționarea inculpatului, în aceste condiții, contravine dispoziției din art. 23 alin. (9) din Constituție, care prevede că "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii", precum și dispoziției din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege. De asemenea, s-a susținut de către autorul excepției ca inculparea și sancționarea sa, pentru fapta imputată, contravin dispozițiilor constituționale din art. 41, privitor la protecția proprietății private, și din art. 135 alin. (6) din Constituție care prevede că "Proprietatea privată este, în condițiile legii, inviolabilă".
Respingând cu majoritate de voturi excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut ca aceasta este neîntemeiată, deoarece prin procedeul trimiterii, folosit de legiuitorul
Decretului nr. 244/1978 , dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost efectiv încorporate, pe baza dispoziției din
art. 67 al Decretului nr. 244/1978 , în art. 50, reunind, în cadrul unei norme penale unice, dispozițiile art. 50 lit. a)-d) din acest act normativ cu pedepsele corespunzătoare din art. 37 al Decretului nr. 210/1960. Prin acest procedeu, legiuitorul a preluat și a incorporat în norma de trimitere pedepsele asa cum se găseau acestea prevăzute, la data adoptării
Decretului nr. 244/1978 , în norma complinitoare din art. 37 alin. 1 al Decretului nr. 210/1960. O dată completată, în acest mod, norma de trimitere a devenit independenta de norma complinitoare, în asa fel încât existenta ei nu poate fi influentata de eventuala modificare sau abrogare a acesteia din urma.
În speta, se arata în Decizia nr. 82/1995, abrogarea dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 n-a putut influența existenta normei incriminatoare din
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , completată cu pedeapsa prevăzută la art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, faptele prevăzute în
art. 50 al Decretului nr. 244/1978
continuand să fie incriminate și sancționate și în prezent.
Nu se poate deci să se susțină ca norma incriminatoare ar fi lipsită de sancțiune și ca aplicarea pedepsei, în aceste împrejurări, ar fi contrară dispozițiilor art. 23 alin. (9) din Constituție.
De asemenea, se arata în Decizia nr. 82/1995, nu se poate susține nici ca prin dispoziția din
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
s-ar nesocoti prevederile art. 41 și art. 135 din Constituție, deoarece supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de proprietate, iar incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de control nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat de Constituție.
Prin recursul formulat în termen legal împotriva
Deciziei nr. 82/1995 , recurentul Medvedev Valeri - Valentinovici susține ca soluția Curții, în sensul că abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect abrogarea și a dispozițiilor
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , se bazează pe o conceptie nestiintifica, deoarece "schimba raportul de conexiune dintre normele juridice - angajate în tehnica trimiterilor legislative - și atribuie normei de trimitere un rol și o structura ideala false, dând valoare de voința a legiuitorului unor presupuneri ale celor ce subscriu la aceasta opinie". În continuare, inculpatul se declara întru totul de acord cu opinia separată a unuia dintre judecătorii Curții Constituționale, în care se susține ca prin abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost abrogate și dispozițiile
art. 50 din Decretul nr. 244/1978
care, astfel, au fost lipsite de pedepse. Opinia majoritara, se arata în continuare, "unind norma de trimitere cu norma la care se trimite, adică
art. 67 din Decretul nr. 244/1978
cu art. 37 din Decretul nr. 210/1960 - susține un nonsens, unind un artificiu legislativ cu o norma privind numai pedepse, nerealizand scopul trimiterii legislative de a uni ideal, în norma juridică unitară, dispoziția și sancțiunea infracțiunii care reprezintă voința expresă și rațională a legiuitorului". Se mai afirma, reluandu-se argumente folosite de autorul opiniei separate, ca "modificarea voinței declarate a legiuitorului în mod expres - fie în scopul abrogării uneia dintre cele trei norme din triunghiul trimiterilor legislative, fie în sensul modificării lor, într-un regim de legalitate - are consecințe corespunzătoare asupra construcției juridice inițiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere". Se arata, în continuare, reproducandu-se un pasaj din textul opiniei separate, ca "invocarea scopurilor sau motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei măsuri nu poate justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina înțelesul ei, dar nu poate duce pe interpret la confecționarea unei norme de drept, cu atât mai mult când aceasta este contrară voinței exprese a legiuitorului", și ca "a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispoziții ar insemna ca interpretarea legii să se facă împotriva conținutului și literei legii, deci ca interpretul sa nu se mai întemeieze pe voința legiuitorului, ci, exclusiv, pe propria voința".
Recurentul conchide, reluand o afirmatie din textul opiniei separate, ca prin abrogarea dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost dezincriminata fapta prevăzută în
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , deoarece incriminarea a rămas fără sancțiune, iar fără prevederea ei în legea penală nu poate exista o pedeapsă, conform art. 23 alin. (9) din Constituție și art. 2 din Codul penal.
În recurs se critica decizia atacată și pentru faptul ca, în opinia majoritara, cele doua acte normative în discuție, Decretul nr. 210/1960 și
Decretul nr. 244/1978 , se deosebesc între ele și după obiectul reglementării juridice, ceea ce justifica existenta unor incriminari și sanctionari distincte. Recurentul susține ca obiectul reglementării juridice este identic și deci regimul sanctionator este același, asa încât abrogarea lui atrage abrogarea tuturor incriminarilor, inclusiv a celor prevăzute în
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 . Dovada ca, afirma recurentul, până la adoptarea acestuia din urma, regimul juridic al metalelor prețioase și pietrelor prețioase era reglementat împreună cu acela al mijloacelor de plată străine în Decretul nr. 210/1960. "Oricum - afirma în continuare recurentul - ar fi absurd, față de expunerea de motive a Decretului-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, să fie abrogate doar infracțiunile la regimul mijloacelor de plată străine - exceptând pe cele la regimul metalelor și pietrelor prețioase -, când, din evoluția actelor normative și a economiei naționale ulterioare, a rezultat liberalizarea tuturor acestor mijloace". În legătură cu aceasta, recurentul arata ca însăși Banca Naționala a României și-a anuntat intenția de a iniția un proiect de lege privind regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase, prin care urmează să se liberalizeze acest regim, fapt reținut și în Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 8 aprilie 1993. Faptul ca textul art. 37, care a fost abrogat, se găsea în Decretul nr. 210/1960 și nu în
nu are importanța, în conceptia recurentului, esențial fiind ca prin aceasta s-a abrogat și sancțiunea infracțiunilor din
art. 50 al Decretului nr. 244/1978 . Iar "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distinga și a interpreta un act de abrogare expresă și necondiționată al legiuitorului - împotriva voinței acestuia - înseamnă a refuza abrogării toate consecințele sale și deci nu numai a adauga la lege, interpretul în acest caz indeplinind funcția de legislator pozitiv și adaugand consecințe contrare legii, situandu-se în afară principiului legalității incriminării consacrat de art. 23 alin. (9) din Constituție".
CURTEA,
având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul judecătorului-raportor, prevederile
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:
Primul motiv de recurs, prin care este criticata conceptia Curții Constituționale cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de trimitere, cum este și aceea din
art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 , nu este întemeiat. Ca efect al dispoziției din
art. 67 al Decretului nr. 244/1978 , fapta incriminata prin dispoziția din art. 50 alin. 1 lit. d) al aceluiași act normativ a fost sancționată, prin trimitere, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, prevăzută în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960. Astfel completată, prin voința legiuitorului, norma din
art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
a devenit independenta de norma complinitoare din art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, astfel încât modificarea sau chiar abrogarea acesteia din urma, asa cum este cazul în speta, nu are nici o influența asupra celei dintâi. în aceasta ultima ipoteza, nu se poate vorbi de o supravietuire a normei de trimitere în raport cu norma complinitoare, deoarece aceasta din urma era incorporată de la început în norma de trimitere.
Asa fiind, concluzia la care a ajuns Curtea Constituțională, în decizia recurată, ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect și abrogarea
art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
este corecta. Aceasta din urma norma, completată de legiuitor prin procedeul trimiterii, este în vigoare și continua să se aplice, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea dispoziției din art. 23 alin. (9) al Constituției sau a celei din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege.
Afirmatia recurentului ca soluția Curții Constituționale se bazează pe o conceptie nestiintifica cu privire la interpretarea normelor penale de trimitere nu poate fi acceptată. Norma de trimitere este opera legiuitorului și exista ca norma de sine stătătoare din momentul adoptării legii, iar nu prin voința organului judiciar care o aplica. Acesta este, de altfel, punctul de vedere general admis în doctrina dreptului penal și în practica judiciară.
Nu poate fi acceptată nici critica adusă deciziei recurate în sensul că, față de abrogarea expresă a dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960, a considera ca dispozițiile
art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
sunt totuși în vigoare înseamnă a adauga la lege, interpretul indeplinind, în acest caz, funcția de legislator pozitiv. Dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care prevăd diferite pedepse pentru săvârșirea unor fapte interzise prin dispozițiile sale, se referă exclusiv la regimul mijloacelor de plată străine, deoarece, asa cum se prevede în dispozițiile
art. 68 al Decretului nr. 244/1978 , pe data intrării în vigoare a acestui act normativ, care a fost 15 iulie 1978, ,se abroga prevederile referitoare la regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase cuprinse în Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase...". Abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a avut deci efect numai asupra faptelor incriminate prin dispozițiile sale, nu și asupra altora. Pentru abrogarea dispozițiilor
art. 50 alin 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978
era necesară o dispoziție explicita a legii, ceea ce în fapt nu s-a realizat.
Argumentul invocat de recurent, bazat pe identitatea sau strânsă legătură între obiectele de reglementare ale celor două acte normative în discuție, Decretul nr. 210/1960 și
Decretul nr. 244/1978 , de unde s-a tras concluzia ca abrogarea sistemului de sancțiuni privind regimul mijloacelor de plată străine a atras implicit și abrogarea sancțiunilor pentru incriminarile privind metalele prețioase și pietrele prețioase, nu poate fi nici el acceptat. Însuși faptul ca legiuitorul a simtit nevoia reglementării prin acte normative distincte a celor două categorii de relații sociale constituie dovada ca acestea se referă la valori sociale diferite. Faptul ca legiuitorul a apreciat la un moment dat ca gradul de pericol social abstract al celor două categorii de fapte este același și ca sunt necesare și suficiente aceleași pedepse nu justifica concluzia ca necesitatea incriminării și sanctionarii celor două categorii de fapte este aceeași. Regimul metalelor prețioase și al pietrelor prețioase privește, după cum se știe, nu numai deținerea și efectuarea de operațiuni cu astfel de valori, dar și activitatea de producere a lor, ceea ce justifica interesul major al societății de a institui un anumit sistem de control asupra acestei activități. De aceea, în lipsa unei voințe explicit exprimate a legiuitorului în acest sens, nu se poate trage concluzia ca liberalizarea regimului mijloacelor de plată străine a însemnat și liberalizarea regimului metalelor prețioase și al pietrelor prețioase.
În ce privește argumentul ca, în evoluția reglementărilor legale, se manifesta tendinta de a liberaliza regimul metalelor prețioase și al pietrelor prețioase, fapt remarcat și în Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 8 aprilie 1993, nici acesta nu infirma justetea soluției adoptate prin decizia recurată.
Într-adevăr, în Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 50 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 244/1978 , se face constatarea ca
cuprinde și dispoziții care, într-un stat de drept, cu economie de piața, ar putea lipsi sau ar putea fi altfel formulate și ca, chiar Banca Naționala a României informează Curtea despre existenta unui proiect de lege care va liberaliza deținerea și efectuarea de operațiuni cu metale prețioase. În același timp însă, în decizia menționată se arata ca, în ceea ce o privește, Curtea Constituțională, în exercitarea controlului pe calea excepției de neconstituționalitate, are o dubla limita: pe de o parte ea este ținuta, asa cum prevede art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, de examinarea numai a prevederilor "de care depinde judecarea cauzei" și care au fost stabilite în procesul în care s-a invocat excepția, iar pe de altă parte nu se poate substitui Parlamentului și sa elaboreze o noua reglementare ori sa o modifice pe cea existenta. Până la adoptarea unei noi reglementări în materie, Curtea Constituțională nu poate decât sa interpreteze textele actuale prin raportarea acestora la dispozițiile constituționale.
Fața de cele arătate, vazand și prevederile art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și pe cele ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c) și art. 25 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Medvedev Valeri-Valentinovici împotriva
Deciziei Curții Constituționale nr. 82 din 20 septembrie 1995 .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din 16 ianuarie 1996.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARU Magistrat-asistent, Florentina Geangu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.