Decizia nr. 114/1996

Ioan Muraru - președinte

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ioan Griga - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer și Mihut Marius împotriva Deciziei nr. 23, pronunțată la data de 29 februarie 1996, prin care Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 1 octombrie 1996 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunțarea pentru data de 8 octombrie 1996.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 12 decembrie 1995, Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 385^9 din Codul de procedură penală, invocată de inculpatii recurenti Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer și Mihut Marius.

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 23 din 29 februarie 1996, a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, retinind, în esenta, ca art. 385^9 din Codul de procedură penală a mai făcut obiectul controlului Curții și ca acest control nu poate privi neconstituționalitatea prin omisiune. De asemenea, s-a reținut ca textul atacat este în concordanta cu art. 21, art. 23 alin. (9), art. 24 alin. (1) și cu art. 47 din Constituție, precum și cu art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împotriva deciziei sus-menționate au declarat recurs toți inculpatii, în esenta, pentru următoarele motive:

Soluționarea excepției de neconstituționalitate, fără citarea părților, a încălcat grav dreptul la apărare, constituind expresia unui formalism juridic a cărui justificare în prevederile art. 24 alin. (2) din Legea 47/1992 este un abuz de drept. De aceea, se invoca, în recurs, excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi, aratindu-se ca încalcă art. 21 și art. 24 din Constituție.

Jurisprudenta Curții Constituționale pe care se bazează motivarea deciziei atacate este "esentialmente gresita", art. 385^9 din Codul de procedură penală nefiind constituțional atât sub aspect comisiv, cît și omisiv, deoarece cele 21 de motive nu organizează materia, ci o restrictioneaza, nereglementând cel mai important motiv de recurs, și anume individualizarea pedepsei, ceea ce este contrar prevederilor art. 21 alin. (2), art. 23 alin. (1) și (9) și art. 47 alin. (1) din Constituție.

Curtea, făcând aplicarea prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază excepția de neconstituționalitate a art. 385^9 din Codul de procedură penală ca vadit nefondata, fiind contrară practicii jurisdicționale a Curții.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinînd decizia atacată cu recurs, motivele de recurs, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, dispozițiile art. 385^9 din Codul de procedură penală, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Motivul de recurs vizind necitarea părților, în temeiul art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, ca și neconstituționalitatea acestei prevederi nu pot fi reținute.

Rezolvarea excepției de neconstituționalitate, în condițiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, fără citarea părților, nu contravine prevederilor art. 21 din Constituție, întrucît liberul acces al părții la justiția constituțională nu este împiedicat de procedura instituită de acest articol, ci, dimpotriva, el este confirmat prin soluționarea sesizării adresate Curții.

De asemenea, prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 nu contravin nici dispozițiilor constituționale ale art. 24, părțile nemultumite având deschisă posibilitatea recursului, care, în toate cazurile, se face cu citarea părților și se soluționează în ședința publică.

Procedura prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 urmărește numai soluționarea, în prima instanța, a excepțiilor vadit nefondate, în care scop legea a instituit doua garanții esențiale: adoptarea deciziei cu unanimitatea judecătorilor ce alcătuiesc completul de judecată, la propunerea judecătorului-raportor, ceea ce evidențiază caracterul de excepție și restrictiv al acestei proceduri față de aceea de drept comun privind soluționarea excepției în ședința publică; dreptul părții de a ataca decizia pronunțată prin recurs, care, asa cum s-a arătat, se soluționează numai în ședința publică și cu citarea părților.

În sensul celor arătate este și practica jurisdicțională a Curții Constituționale, astfel cum rezultă din Decizia nr. 97 din 24 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 17 ianuarie 1996 și din Decizia nr. 77 din 25 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 27 iulie 1996.

Ceea ce, în conceptia recurentilor, rezultă a fi motivul principal de recurs reprezintă reluarea argumentelor invocate la judecarea în fond a excepției, anume ca, întrucît art. 385^9 din Codul de procedură penală nu îngăduie instanței de recurs sa controleze și individualizarea pedepsei aplicate, textul de lege ar contraveni art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 23 alin. (9) privind libertatea individuală, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare și art. 47 privind dreptul de petiționare, din Constituție.

În ceea ce privește nereglementarea individualizarii pedepsei, ca temei de recurs, se constată că nu contravine prevederilor Constituției, dat fiind ca dreptul constituțional al cetățenilor se exercită numai cu respectarea regulilor procedurale instituite și nu implica, în mod necesar, controlul instanței de recurs asupra individualizarii pedepsei, cu atât mai mult cu cît acest aspect a făcut obiectul controlului judecătoresc în etapele anterioare ale procesului.

Aceasta soluție corespunde practicii constante a Curții Constituționale, practica de la care Curtea apreciază că nu exista motive să se îndepărteze, astfel cum rezultă și din Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994.

Fața de considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de Abrudan Alexandru, Agud Viorel, Galea Valer și Mihut Marius împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 23 din data de 29 februarie 1996 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 8 octombrie 1996.