Decizia nr. 64/1994
referitoare la excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), Capitolul II, art. 45 și art. 46 din Legea privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi nr. 94/1992 și a art. 52 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale
prezumat în vigoare
Mihail Constantinescu - președinte
Antonie Iorgovan - judecător
Victor Dan Zlatescu - judecător
Raul Petrescu - procuror
Constantin Burada - magistrat-asistent
Pe rol soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1), Capitolul II, art. 45 și art. 46 din
Legea privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi nr. 94/1992
și a
art. 52 din Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, invocate de piritii : Stanasila Constantin, Pătrașcu Paul-Emil, Iliescu Lazar, Santo Matei-Mihai și Florea Vlademir Constantin, în Dosarul nr. 1/1993 al Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi cu care Curtea Constituțională a fost sesizată prin Încheierea din 2 martie 1994 a acestui colegiu.
În susținerea excepției, piritii au arătat, în esenta, ca expresia "organul suprem" de la
art. 1 alin. (1) al Legii nr. 94/1992
este neconstitutionala, întrucît nu concorda cu prevederile art. 139 alin. (1) din Constituție care defineste statutul constituțional al Curții de Conturi și situeaza aceasta instituție deasupra Curții Supreme de Justiție, în contradictie cu prevederile art. 125 din Constituție. Din aceasta cauza se susține ca este încălcat și art. 24 din Constituție privind dreptul de apărare. Totodată, se considera ca prevederile Capitolului II din legea organică a Curții de Conturi afectează ideea de justiție, posibilitățile de apărare și de aflare a adevărului și ca art. 45 și 46 din aceeași lege sunt contrare principiului constituțional al liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 al legii fundamentale. În ceea ce privește
art. 52 din Legea nr. 15/1990 , care reglementează sistemul de reparații prin balante materiale, se apreciază ca aceasta prevedere este contrară art. 134 alin. (1) din Constituție potrivit căruia economia României este o economie de piața.
Colegiul jurisdicțional, exprimindu-și opinia - în temeiul
art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992
-, considera ca excepțiile invocate sunt neintemeiate, deoarece noțiunea de "organ suprem" de la
art. 1 alin. (1) al Legii nr. 94/1992
urmărește să asigure independenta Curții de Conturi în exercitarea atribuțiilor sale, deși funcționează pe lângă Parlament. De aceea, sensul notiunii de "organ suprem" este acela al unicitatii Curții de Conturi prin dubla ei calitate de organ de control financiar și de jurisdicție financiară, astfel încât competența acesteia nu este deasupra competentei Curții Supreme de Justiție, nu lezeaza dreptul la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituție și nici nu impieteaza asupra principiului liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 al legii fundamentale.
În ce privește
art. 52 din Legea nr. 15/1990 , Colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi opineaza ca aceasta prevedere nu este contrară dispozițiilor art. 134 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia economia României este o economie de piața, ținând seama de alin. (2) lit. a) și b) ale acestui articol, care prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerțului dar în condiții de concurenta loiala, cu protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară și fără eludarea competitiei.
În temeiul
art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.
În punctul sau de vedere, Guvernul considera ca excepțiile de neconstituționalitate nu pot fi promovate, deoarece expresia "organ suprem" de la
art. 1 alin. (1) al Legii nr. 94/1992
nu situeaza Curtea de Conturi deasupra Curții Supreme de Justiție, ci semnifica doar ca ea este unica instituție de stat competența sa exercite controlul financiar și jurisdicția financiară, în concordanta cu conținutul și finalitatea ce revin acestei instituții. De aceea se arata ca atât în raport cu dispozițiile constituționale, cît și cu cele ale
Legii pentru organizarea judecătorească, nr. 92/1992 , "Curtea de Conturi nu face parte din sistemul organelor judecătorești, ci constituie o instituție aparte, unica, cu dubla activitate, de control financiar și jurisdicție financiară". Se arata de asemenea, ca activitatea de jurisdicție nu este subordonata structurilor de conducere administrativă, astfel încât nu este afectată independenta judecătorilor ce alcătuiesc instanțele Curții de Conturi. Cu privire la
art. 52 din Legea nr. 15/1990 , Guvernul considera ca dispoziția respectiva nu este contrară art. 134 alin. (1) din Constituție, deoarece reprezintă un regim tranzitoriu, în temeiul căruia agenții economici sunt obligați să execute sarcinile de livrare stabilite prin balantele întocmite, fără ca aceasta sa reprezinte o negare a principiilor economiei de piața.
Cele două Camere ale Parlamentului nu și-au comunicat punctele lor de vedere.
Examinînd excepțiile de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, Curtea Constituțională constata ca, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituie și al
art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , este competența să le soluționeze. Dezbaterile au avut loc în ședința din 25 mai 1994, cu participarea Ministerului Public, a părților care au invocat excepția și a intervenientului - Ministerul Apărării Naționale -, fiind consemnate în încheierea de la acea data, iar pronunțarea s-a aminat pentru data de 2 iunie 1992.
Fața de cele arătate,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,
ținând seama de excepțiile de neconstituționalitate ridicate, de opinia Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, de punctul de vedere al Guvernului, de raportul judecătorului-raportor și de susținerile părților, precum și de dispozițiile constituționale invocate și ale
și
Legii nr. 15/1990 , care fac obiectul controlului, retine următoarele:
Potrivit art. 139 alin. (1) din Constituție, Curtea de Conturi exercita controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, exercitind, în condițiile legii, și atribuții jurisdicționale.
Articolul 1
alin. (1) teza I din
Legea organică a Curții de Conturi, nr. 94/1992 , prevede următoarele: "Curtea de Conturi este organul suprem de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar și funcționează pe lângă Parlamentul României".
Excepția de neconstituționalitate vizează noțiunea de "organ suprem", întrucît nu se regaseste în prevederile art. 139 alin. (1) din Constituție și, în ceea ce privește activitatea de jurisdicție, este în contradictie cu prevederile constituționale referitoare la liberul acces la justiție, la dreptul de apărare și la înfăptuirea justiției de către Curtea Suprema de Justiție și celelalte instanțe judecătorești, potrivit art. 21, art. 24 și art. 125 din Constituție.
Din însuși conținutul excepției de neconstituționalitate rezultă ca este contestat caracterul de organ suprem al Curții de Conturi în activitatea jurisdicțională. Deci aceasta caracterizare nu este contestată în ceea ce privește activitatea administrativă de control financiar. Caracterul de "organ suprem" al Curții de Conturi în domeniul controlului financiar nu este neconstitutional, întrucît nu vine în conflict cu nici o prevedere constituțională și corespunde faptului ca, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea de Conturi controlează și modul de realizare a atribuțiilor prevăzute de lege în sarcina celorlalte organe de control financiar ale statului, cum sunt cele ale Ministerului Finanțelor.
În ceea ce privește activitatea de jurisdicție însă, art. 139 alin. (1) din Constituție a prevăzut numai ca, în condițiile legii, Curtea de Conturi exercita și atribuții jurisdicționale.
Din acest punct de vedere deci, activitatea sa nu are un caracter suprem, iar prevederile
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992
nu sunt în concordanta cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituție.
În opinia Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și a Guvernului se susține ca semnificatia termenului de organ suprem este aceea de unic, care, cu referire la activitatea de jurisdicție, are în vedere jurisdicția financiară.
Dar chiar pornind de la acest punct de vedere, rezultă ca prevederile art. 1 alin. (1) din legea organică a Curții de Conturi încalcă prevederile art. 21 din Constituție, referitoare la liberul acces la justiție. În temeiul acestui principiu, nici o lege nu poate îngrădi dreptul persoanei de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime. Ținând seama de prevederile art. 125 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești, stabilite de lege, rezultă, din coroborarea acestor doua prevederi constituționale, ca nici o lege nu poate îngrădi accesul persoanei la jurisdicția instanțelor judecătorești.
Legea organică a Curții de Conturi nu defineste activitatea jurisdicțională a acesteia ca fiind aceea a unei instanțe judecătorești. Dimpotriva, asa cum prevede art. 1 alin. (1), aceasta activitate este definită ca fiind o "jurisdicție în domeniul financiar". Pe cale de consecința, rezultă ca jurisdicția instanțelor Curții de Conturi este de natura administrativă și nu judiciară, astfel încât jurisdicția financiară a Curții este aceea a unui organ administrativ de jurisdicție, asa cum, de altfel, a opinat și Guvernul în punctul sau de vedere. În acest sens sunt și următoarele aspecte:
a) interpretarea sistematica a Constituției: activitatea jurisdicțională a Curții de Conturi nu este prevăzută la Capitolul VI "Autoritatea judecătorească", din Titlul III, ci la Titlul IV "Economia și finanțele publice";
b) interpretarea statutului legal al judecătorilor Curții de Conturi: membrii secției jurisdicționale sunt numiți de Parlament iar judecătorii financiari, de Președintele României, la propunerea plenului Curții de Conturi, potrivit art. 103 alin. (1) și
art. 105 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 ; rezultă ca acest statut, în ce privește actul de numire, este diferit de cel al judecătorilor ce compun instanțele judecătorești, care, potrivit art. 124 și art. 133 din Constituție, sunt numiți de Președintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, ceea ce constituie o garanție constituțională de baza a regimului de separație a puterilor în definirea statutului constituțional al autorității judecătorești; dar și alte aspecte ale statutului judecătorilor financiari ai Curți de Conturi sunt diferite de cel al judecătorilor de la instanțele judecătorești, cum sunt promovarea, transferarea sau sancționarea lor care se face de către organele Curții de Conturi, pe când, în cazul judecătorilor de la instanțele judecătorești, aceste măsuri pot fi dispuse, potrivit art. 124 alin. (1) din Constituție, numai de către Consiliul Superior al Magistraturii ; de aceea magistrații Curții de Conturi, care exercită activitatea jurisdicțională a acesteia, nu sunt judecători, în sensul constituțional al termenului, chiar dacă art. 105 din legea organică a Curții de Conturi, cu referire la magistrații numiți de Președintele României, îi denumeste judecători financiari; singura asemănare este ca ei sunt independenți și inamovibili și ca li se aplică incompatibilitățile prevăzute de lege pentru judecători; dar din însăși aceasta prevedere a art. 139 alin. (4) din Constituție, care se referă exclusiv la membrii Curții de Conturi numiți de Parlament, rezultă ca statutul lor este similar, dar nu identic, cu cel al judecătorilor autorității judecătorești; pe cale de consecința, instanțele Curții de Conturi, nefiind alcătuite din judecători, în sensul constituțional al termenului, nu constituie instanțe judecătorești, ci organe administrative de jurisdicție, astfel ca jurisdicția lor nu poate fi nici suprema și nici unica, întrucît ar fi contrară principiului liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituție, și prevederilor art. 125 ale legii fundamentale, potrivit cărora justiția se realizează prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege;
c) procedura aplicabilă: în activitatea de jurisdicție a Curții de Conturi, Codul de procedură civilă constituie dreptul comun, aplicabil în măsura în care
nu prevede altfel, potrivit art. 129 din aceeași lege; aceasta însă nu poate conduce la concluzia ca instanțele Curții de Conturi ar fi instanțe judecătorești, de principiu fiindca într-o procedură administrativă, în măsura în care nu exista reguli specifice acestei proceduri, sunt aplicabile normele de drept comun;
d) poziția Curții de Conturi în sfera autorităților publice; asa cum prevede
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 , Curtea de Conturi funcționează pe lângă Parlament, ceea ce implica și poziția instanțelor sale jurisdicționale; este însă una din consecințele principiului constituțional al separației puterilor ca o autoritate judecătorească nu poate fi organizată pe lângă alta autoritate publică, ci numai într-un sistem propriu; de altfel, insesi prevederile capitolului IV din legea organică a Curții de Conturi se referă la instanțele Curții de Conturi, pe care le distinge de instanțele judecătorești, cum ar fi la art. 56, potrivit căruia conflictele de competența ivite între instanțele Curții de Conturi și instanțele judecătorești se soluționează de Curtea Suprema de Justiție; această competență a instanței supreme nu poate conduce la o alta concluzie, întrucît privește soluționarea unui conflict de competența între două categorii de organe de jurisdicție, ceea ce nu poate avea ca semnificație ca aceste autorități jurisdicționale ar fi de aceeași natură.
În consecința, activitatea de jurisdicție a instanțelor Curții de Conturi fiind a unui organ de jurisdicție administrativă, potrivit art. 21 și 125 din Constituție, ea este sub controlul jurisdicțional al instanței de contencios administrativ, astfel ca noțiunea de "organ suprem", cu referire la activitatea jurisdicțională a Curții de Conturi, este neconstitutionala. De altfel, controlul judecătoresc al jurisdicției Curții de Conturi constituie o caracteristica a legislației românești antebelice.
După cum s-a statuat prin Decizia Plenului Curții Constituționale, nr. 1/1994, existenta unor organe administrative de jurisdicție nu poate să ducă la înlăturarea intervenției instanțelor judecătorești, în condițiile stabilite de lege, sau la limitarea accesului la justiție. Aceasta consecința rezultă și din exigențele principiului separației puterilor în stat, care, în ce privește relația dintre administrația publică și autoritatea judecătorească, exclude posibilitatea ca un organ al administrației publice, chiar cu caracter jurisdicțional, să se substituie autorității judecătorești. Ca urmare, hotărârea organului de jurisdicție administrativă este supusă controlului judecătoresc al instanței de contencios administrativ, iar părților nu li se poate limita exercitarea acestui drept, consfintit de prevederile art. 21 din Constituție.
Pe cale de consecința, după epuizarea gradelor de jurisdicție în cadrul Curții de Conturi, dreptul constituțional al părților de a fi judecate de către o instanța judecătorească constituie o garanție constituțională institutionalizata a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale cetățenilor.
Rezultă, deci, ca sesizarea Curții Constituționale s-a făcut de către o instanța administrativ-jurisdicțională. O asemenea situație nu este contrară prevederilor art. 144 lit. c) din Constituție care, în mod expres, se referă la excepțiile de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești, deoarece:
a) judecătorul administrativ - ca și cel al unei instanțe judecătorești - spune dreptul în scopul soluționării unui litigiu; de aceea excepția de neconstituționalitate poate fi invocată în fața sa, ca și în fața unei instanțe judecătorești, cu aceeași semnificație, a contestarii legitimitatii constituționale a unei prevederi legale ce urmează să se aplice pentru soluționarea cauzei; dacă nu ar putea sesiza Curtea Constituțională, ar insemna să poată el transa litigiul legat de negarea legitimitatii constituționale a prevederii contestate, deoarece ar fi de neconceput, într-un regim constituțional ce permite controlul constituționalității legii, ca judecătorul a quo, chiar dacă este al unei instanțe administrative, să soluționeze pe fond litigiul dedus jurisdicției sale fără soluționarea, în prealabil, a problemei legate de legitimitatea constituțională a legii ce urmează sa o aplice; este însă inadmisibil ca judecătorul administrativ să aibă un statut superior celui al instanțelor judecătorești; în plus, o asemenea prerogativa ar fi contrară prevederilor
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , potrivit cărora Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională a tarii;
b) excepția de necostitutionalitate este o garanție constituțională a cetățeanului, pentru apărarea drepturilor și libertăților sale fundamentale, cu ocazia soluționării unui litigiu; de aceea, cît timp este supus unei jurisdicții, indiferent de natura ei, administrativă sau judecătorească, nu poate fi negat dreptul sau de a contesta legitimitatea constituțională a legii aplicabile procesului;
c) aplicarea, prin analogie, a prevederii art. 144 lit. c) din Constituție și a excepțiilor ridicate în fața judecătorului administrativ se impune nu numai potrivit adagiului eadem ratio, eadem jus, dar și pentru ca în domeniul jurisdicției constituționale competența materială a Curții Constituționale este unica, astfel încât ea se aplică în toate cazurile în care ar urma să se transeze un litigiu privind constituționalitatea unei legi; tocmai de aceea, Curtea Constituțională, potrivit
art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale; faptul ca legiuitorul constituant nu s-a referit expres și la judecătorul administrativ nu poate conduce la excluderea lui cît timp, fiind investit cu soluționarea unui litigiu, el are, în acest sens, rolul ce revine oricărui alt judecător, în general; desigur însă ca, pentru aceasta, este necesar ca prin statutul sau legal judecătorul administrativ să aibă garanțiile de independenta și imparțialitate în exercitarea jurisdicției sale, similare cu acelea ce rezultă din statutul constituțional al judecătorilor din cadrul autorității judecătorești, cum este cazul instanțelor Curții de Conturi, deoarece numai în aceste condiții jurisdicția administrativă este a unei instanțe administrative și nu expresia unei simple competente, în cadrul procedurii administrative obișnuite.
Cu privire la prevederile Capitolului II, referitoare la organizarea și conducerea Curții de Conturi și ale
art. 45 și 46 din Legea nr. 94/1992 , referitoare la competența Colegiului jurisdicțional, cît timp, potrivit art. 139 alin. (1) din Constituție, Curtea de Conturi îndeplinește atribuții jurisdicționale, este de atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili modul de organizare a acestei activități, ca și competența instanțelor Curții de Conturi, desigur în limitele prevederii constituționale respective. Din analiza reglementărilor cuprinse în Capitolul II, ca și a conținutului celor două articole contestate, rezultă ca aceste limite nu au fost depășite, astfel încât prevederile Capitolului II și ale
art. 45 și 46 ale Legii nr. 94/1992
sunt constituționalitate.
În legătură cu critica legată de încălcarea dreptului la apărare, prevăzut de art. 24 din Constituție, se constată că ea nu este fondată, deoarece prin nici o prevedere a
acest drept nu este încălcat, iar liberul acces la justiție nu este un aspect al dreptului la apărare, ci, dimpotriva, acest din urma drept este în serviciul efectivitatii realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime.
Prin excepțiile de neconstituționalitate invocate s-a susținut și ca
art. 52 din Legea nr. 15/1990
ar fi contrar art. 134 alin. (1) din Constituție potrivit căruia economia României este economie de piața. De această dată, deși piritii care au invocat excepția nu au arătat-o în mod expres, sunt incidente prevederile
art. 150 alin. (1) din Constituție, Legea nr. 15/1990
fiind anterioară intrării în vigoare a legii fundamentale. Sub acest aspect nu se poate însă retine ca ar exista o contradictie între prevederile
art. 52 al Legii nr. 15/1990
și prevederile alin. (1) al art. 134 din Constituție spre a se putea deduce ca ele sunt abrogate. În acest sens este de observat ca, sub aspect juridic, nu exista o definiție constituțională sau la nivel de lege a economiei de piața, care constituie un concept economic ce a fost consacrat constituțional numai pentru a exclude posibilitatea organizării economiei naționale potrivit modelului anterior al regimului totalitar comunist. De asemenea, este unanim cunoscut ca perioada actuala reprezintă tranzitia către economia de piața, ale carei mecanisme juridice și economice sunt în curs de realizare în cadrul programului de reforma. De aceea nu pot fi neconstituționale procedeele prin care se realizează treptat aceasta tranzitie, inclusiv sistemul de balante și reparații pentru produsele deficitare și de importanța strategica, la care se referă
art. 52 din Legea nr. 15/1990 , ținând seama nu numai de justificarea acestei măsuri în funcție de cerințele specifice tranzitiei, dar și de obligația constituțională a statului, prevăzută de art. 134 alin. (2) lit. b), privind protejarea intereselor naționale în activitatea economică. În concluzie, este atributul suveran al legiuitorului de a institui orice măsură pe care o considera necesară, în virtutea politicii sale economice, pentru realizarea acestor obiective.
În concluziile depuse de intervenient, Ministerul Apărării Naționale, au mai fost semnalate și alte prevederi ale
pe care intervenientul le considera ca fiind neconstituționale. Curtea constata, însă, ca ea este legal sesizată numai cu privire la prevederile menționate în Încheierea din 2 martie 1994 a Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, ca intervenientul avea posibilitatea sa ridice excepțiile sale în fața judecătorului a quo, în calitate de parte, ca ridicarea unei excepții în mod direct în fața Curții Constituționale este contrară procedurii de control a acestei Curți care, deci este necompetentă, în cadrul prezentului contencios constituțional, să se pronunțe asupra lor.
De asemenea, piritii, în dezvoltarea excepției pe care au invocat-o, au mai ridicat și unele aspecte legate de neconstituționalitatea unor interpretări pe care se întemeiază imputatia ce li se aduce. Consecvent cu practica anterioară a Curții Constituționale, aceste interpretări nu pot face obiectul controlului de constituționalitate, Curtea neavînd competența legală de a cenzura constituționalitatea interpretarilor date de instanțele judecătorești textelor legale și, cu atât mai mult, ale părților implicate într-un proces. Desigur, interpretarea prevederilor legale aplicabile unui litigiu trebuie să fie în concordanta cu prevederile Constituției, dar cenzura acestui aspect se realizează exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Având în vedere considerentele arătate, prevederile art. 144 lit. c) din Constituție, ale
art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992 , ale art. 1 alin. (1),
art. 45 și 46 din Legea nr. 94/1992
și ale
art. 52 din Legea nr. 15/1990 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
D E C I D E:
1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate invocată de piritii Stanasila Constantin, Pătrașcu Paul-Emil, Iliescu Lazar, Santo Matei-Mihai și Florea Vlademir Constantin, în Dosarul nr. 1/1993 al Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi și constata ca noțiunea "organ suprem" din
art. 1 alin. (1) al Legii nr. 94/1992
este neconstitutionala în ce privește activitatea jurisdicțională a Curții de Conturi.
2. Respinge excepția de neconstituționalitate invocată de piritii sus-menționați, în același dosar al Colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, în ce privește Capitolul II,
art. 45 și 46 din Legea nr. 94/1992
și
art. 52 din Legea nr. 15/1990 .
3. Constata că nu este competența să se pronunțe asupra problemelor semnalate de intervenientul, Ministerul Apărării Naționale, care exced limitele sesizării, precum și de piritii care au ridicat excepțiile, în legătură cu constituționalitatea interpretării unor dispoziții legale.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică azi 2 iunie 1994.
PREȘEDINTE, dr. Mihai Constantinescu Magistrat-asistent, Constantin Burada
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.