Decizia nr. 97/1995

Ioan Muraru - președinte

Mihai Constantinescu - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Gabriela Radu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursului declarat împotriva

Deciziei nr. 41 din 12 aprilie 1995 , pronunțată de Curtea Constituțională în Dosarul nr. 10 C/1995, decizie prin care s-a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile

art. 29 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994

privind impozitul pe profit.

Dezbaterile au avut loc în ședința din 17 octombrie 1995, în lipsa părților, legal citate.

Atât recurenta, Societatea Comercială "Florida Impex" - S.R.L., prin cererea de recurs, cît și unul dintre intimați, respectiv Ministerul Finanțelor, prin intimpinarea depusa la dosar, au solicitat, în baza art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, judecarea în lipsa.

Magistratul-asistent referă ca recursul este formulat în termen și motivat.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat ca, față de jurisprudenta constanta a Curții Constituționale, prin care s-a statuat constituționalitatea prevederilor cu privire la plata taxelor în justiție și a celor care instituie procedura administrativ-jurisdicțională anterioară, solicita respingerea recursului.

CURTEA,

examinînd actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 41 din 12 aprilie 1995, Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate vizind dispozițiile

art. 29 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994

privind impozitul pe profit, invocată de Societatea Comercială "Florida Impex" - S.R.L. în Dosarul nr. 1.308/1994 al Curții de Apel Tirgu Mures.

Fața de aceasta decizie, recurenta, Societatea Comercială "Florida Impex" - S.R.L., a formulat recurs, aratind ca:

1. cererea de revizuire și soluționarea ei nu reprezintă o procedură administrativ-jurisdicțională, iar Ministerul Finanțelor nu poate, decît cu încălcarea principiului de independenta a organului care a emis actul față de părțile în litigiu și a principiului contradictorialității, să fie organ de jurisdicție în asemenea litigii;

2. plata taxei ce a fost reiterata de

Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 , dar majorată valoric, poate fi prohibitiva pentru accesul liber la justiție, deși se recunoaște de către recurenta ca este normal ca justițiabilii să efectueze cheltuieli pentru administrarea justiției;

3. în opinia recurentei, cererea de revizuire instituită conform procedurii prevăzute de

Ordonanța Guvernului nr. 70/1994

este considerată ca fiind o materializare a dreptului de petiționare; or, conform dispozițiilor constituționale, exercitarea sa este gratuita;

4. nici o taxa nu poate fi instituită pentru a împiedica accesul liber la justiție și pentru exercitarea dreptului de petiționare, numai în ideea de a se preveni contestațiile făcute de petitionari cu rea-credința;

5. instituirea taxelor numai în scopul de a constitui o sursa de venituri la bugetul de stat, fără ca acestea să aibă corespondent în acțiuni, servicii sau gratuități, este de natura sa afecteze existenta proprietății private și sa constituie o derogare de la drepturilor omului;

6. perceperea taxei de timbru de către Ministerul Finanțelor, anticipat, pentru un serviciu de care partea nu a beneficiat, este apreciată ca fiind o limitare la accesul liber la justiție, iar față de prevederile art. 3 din Codul civil, refuzul de a soluționa cererea, atât timp cît nu s-a achitat taxa de timbru, este considerat a fi o denegare de dreptate;

7. decizia atacată este lovită de nulitate absolută, întrucît, cu nerespectarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, judecata a avut loc fără citarea părților.

Deoarece soluționarea în fond a cauzei a avut loc în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în recurs s-au solicitat punctele de vedere, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, ale celor două Camere ale Parlamentului și al Guvernului.

Senatul, exprimindu-și punctul de vedere, a considerat ca taxa de timbru judiciar este legală, fiind universal admisă și practicată, astfel încât nu constituie o ingradire a accesului la justiție.

Guvernul, comunicindu-și punctul de vedere, a considerat ca, în conformitate cu jurisprudenta Curții Constituționale, taxa de timbru nu reprezintă o ingradire a accesului liber la justiție.

Camera Deputaților nu și-a comunicat punctul de vedere.

CURTEA,

examinînd excepția invocată, Decizia Curții Constituționale nr. 41 din 12 aprilie 1995, motivele de recurs, punctele de vedere ale Senatului și Guvernului, intimpinarea formulată de Ministerul Finanțelor, raportul întocmit de judecătorul-raportor și concluziile procurorului, precum și dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile constituționale, retine:

În fața instanței judecătorești, astfel cum rezultă din încheierea acesteia, s-a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 12/1991, care prevedeau obligativitatea plății unei taxe de timbru de 2% din suma contestată, în cadrul procedurii prealabile administrativ-jurisdicționale.

Curtea Constituțională, prin decizia care face obiectul recursului, s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 29 alin. (9) din Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 , prin care, în locul vechii reglementări, cuprinsă în Legea nr. 12/1991, s-au introdus dispoziții similare.

În motivarea deciziei s-a reținut ca, deși art. 20 din Legea nr. 12/1991 a fost abrogat prin

Ordonanța Guvernului nr. 70/1994 , art. 29 alin. (9) din aceasta ordonanța a preluat dispozițiile art. 20 din Legea nr. 12/1991, cu privire la plata taxelor de timbru ce trebuie plătite de persoanele interesate pentru cererile de revizuire a impozitului pe profit, cît și pentru contestațiile ce privesc modul de rezolvare a cererilor de revizuire, asa încât Curtea Constituțională este competența să se pronunțe asupra constituționalității acestora.

Pe fond, s-a reținut ca instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicționale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, cît timp decizia organului administrativ-jurisdicțional poate fi atacată în fața unei instanțe judecătorești. Accesul liber la justiție nu presupune însă gratuitatea acesteia. Justiția este un serviciu public al statului, iar costurile sale se suporta de la bugetul de stat, la ale cărui venituri contribuie toți cetățenii. Este echitabil ca o parte din cheltuieli să fie suportată de cei care recurg la acest serviciu și aceasta se realizează prin plata taxelor de timbru. (Au fost astfel reiterate considerente ale Deciziei nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curții Constituționale și ale Deciziei nr. 7 din 2 martie 1993, rămasă definitivă, prima publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, iar cea de-a doua în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993).

În raport cu aceste elemente, examinînd motivele de recurs, rezultă ca unele dintre ele au caracterul unor excepții de neconstituționalitate care sunt invocate pentru prima data în recurs. Este cazul excepțiilor privind: procedura administrativ-jurisdicțională prealabilă, prin care s-ar încalcă principiul independentei și cel al contradictorialității, derivat din dreptul la apărare; imposibilitatea stabilirii unei taxe pentru exercitarea dreptului de petiționare - în opinia recurentului cererea de revizuire reglementată prin

Ordonanța Guvernului nr. 70/1994

fiind o expresie a dreptului de petiționare; afectarea proprietății particulare ca urmare a regimului fiscal.

Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra acestor posibile excepții de neconstituționalitate, întrucît ele au fost pentru prima data invocate, în fața acesteia, în recurs. Acest impediment se sprijină pe următoarele considerente:

a) potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională "hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor". Rezultă, pe cale de interpretare, ca ea nu hotărăște asupra excepțiilor de neconstituționalitate ridicate direct în fața ei;

b) soluția contrară nu este admisibilă și pentru ca astfel s-ar încalcă prevederile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în sensul cărora, în fața instanței judecătorești, părțile trebuie să dezbata în contradictoriu excepția de neconstituționalitate, lor trebuie să li se asigure posibilitatea de a depune dovezi, instanța însăși trebuie să-și exprime opinia asupra excepției și ea este aceea care, prin încheiere, sesizează Curtea Constituțională. Dacă aceste reguli privesc judecata în fond în fața Curții Constituționale, cu atât mai mult ele privesc judecata în recurs. Cu alte cuvinte, ceea ce imperativ nu este admisibil la judecata în fond, nu poate deveni admisibil numai ca urmare a exercitării caii de atac a recursului;

c) Curtea Constituțională hotărăște asupra excepției de neconstituționalitate nu numai pe baza sesizării ei prin încheierea instanței judecătorești, dar și în limitele acestei sesizări. Orice demers al Curții Constituționale dincolo de limitele sesizării ar avea drept consecința ignorarea prevederilor constituționale și ale legii organice a Curții privind imposibilitatea sesizării ei din oficiu. Aceasta imposibilitate - excepțind initiativele de revizuire a Constituției - privește orice judecata în contencios constituțional, indiferent de faza acesteia, în fond sau în recurs. În același sens pot fi invocate și prevederile art. 130 alineatul ultim din Codul de procedură civilă, care precizează imperativ ca judecătorii hotărăsc "numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecații". Aceste prevederi sunt aplicabile și judecătorului constituțional, pe temeiul art. 16 din Legea nr. 47/1992;

d) potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Plenul Curții Constituționale se pronunța nu numai asupra prevederilor menționate în sesizare, ci și asupra celor de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate. Caracterul de excepție al acestei prevederi nu permite extrapolarea ei, excepțiile fiind de stricta interpretare;

e) dacă s-ar admite ridicarea unei excepții de neconstituționalitate pentru prima data în recursul declarat la Curtea Constituțională, s-ar bulversa ratiunile instituirii celor două grade de jurisdicție, cu toate consecințele negative ce ar decurge de aici pentru instanța de fond și pentru părți;

f) admiterea posibilității de a invoca excepția de neconstituționalitate pentru prima data în recursul declarat la Curtea Constituțională ar înlesni exercitarea abuzivă a caii de atac de către cel care, nesocotind legea, ar pune instanța și partea adversa în situația de a se pronunța în legătură cu noi probleme litigioase;

g) excepția de neconstituționalitate este o excepție de ordine publică și, ca atare, ea poate fi ridicată în orice stare a pricinii. Este însă vorba de pricina aflată în fața instanței judecătorești și de fazele și etapele procesului desfășurat în cadrul justiției de drept comun, nu al celei constituționale;

h) potrivit art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, "motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de către instanța de recurs". Aceste prevederi sunt aplicabile și instanței de recurs din contenciosul constituțional. Ele n-ar putea însă justifica instanței de recurs invocarea unor noi excepții de neconstituționalitate sau rezolvarea și a unor excepții care n-au făcut obiectul judecații la instanța de fond. Motivele de ordine publică, la care se referă art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă, privesc cazurile de nulitate absolută a hotărârii atacate, altele decît cele arătate de recurenti.

Fața de considerentele arătate, rămân spre soluționare instanței de recurs doua dintre motivele formulate de recurent: pronunțarea deciziei în fond de către Curtea Constituțională cu nerespectarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, privind citarea părților; impedimentul la liberul acces la justiție creat - în opinia recurentului - prin instituirea unei taxe de timbru în procedura prealabilă administrativ-jurisdicțională.

Ambele motive sunt însă neintemeiate.

Primul motiv de recurs este consecința erorii recurentului. Astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei atacate, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca vadit nefondata. Or, în sensul prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, atunci când se considera ca excepția este vadit nefondata, aceasta se respinge cu unanimitatea de voturi a membrilor completului de judecată, fără citarea părților.

Cel de-al doilea motiv de recurs este neîntemeiat, întrucît, asa cum constant s-a decis de către Curtea Constituțională, accesul liber la justiție nu presupune gratuitatea acesteia. (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 a Plenului Curții Constituționale, Decizia nr. 39 din 7 iulie 1993, aceasta din urma publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 27 iulie 1993).