Decizia nr. 73/1997

Curtea Constituțională a fost sesizată, la data de 27 martie 1997, de către 27 de senatori, și anume: Ion Predescu, Petre Ninosu, Doru Ioan Taracila, Octavian Opris, Oliviu Gherman, Constantin Sava, Ilie Aurel Constantin, Dan Mircea Popescu, Doru Laurian Badulescu, Vasile Vacaru, Mihaela Rodica Stanoiu, Ilie Platica-Vidovici, Alexandru-Radu Timofte, Gheorghe Dumitrascu, Virgil Popescu, Viorel Ștefan, Nicolae Sersea, Nicolae Vacaroiu, Dan Stelian Marin, Mihai Matetovici, Victor Apostolache, Virgil Popa, Octav Cozmanca, Doru Gaita, Ion Solcanu, Marcu Burtea, Vasile Ion, cu neconstituționalitatea Legii pentru completarea

Legii nr. 35/1991

privind regimul investițiilor străine, republicată.

Completarea

Legii nr. 35/1991

consta în introducerea art. 30^1, care are următorul cuprins: "Societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobîndi oricând, pe durata existenței acestora, dreptul de proprietate și orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea obiectului de activitate".

În susținerea sesizării se arata următoarele:

- textul nou-introdus contravine prevederilor art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție, potrivit cărora "cetățenii străini și apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor". Legiuitorul constituant, ca și cetățenii care au aprobat legea fundamentală prin referendumul național, au înțeles prin "cetățenii străini și apatrizi" atât "persoanele fizice, cît și formele asociative ale acestora, adică persoanele juridice alcătuite din străini și apatrizi"; acesta ar fi "considerentul pentru care Constituția nu a distins între persoanele fizice și cele juridice". Asa fiind, persoanele fizice "asociate în orice modalitate sau forma juridică, dacă sunt străini sau apatrizi, rămân ca atare, indiferent de felul cum se organizează pentru a activa, sunt tot străini și apatrizi și nu pot dobîndi în România dreptul de proprietate asupra terenurilor, terenuri de orice fel, deoarece textul nu distinge";

- atât timp cît "persoanele asociate și devenite persoana juridică sunt străini, cita vreme patrimoniul persoanei juridice - capitalul - este al străinilor asociați, chiar dacă sediul societății este pe teritoriul României și înregistrarea pentru funcționare este facuta în evidentele specifice române, subiectii de drepturi, ca și patrimoniul, sunt și rămân străini, nu poate opera nici o transformare care să le modifice apartenența naționala și cetățenia și deci nu le poate crea drepturi peste și împotriva celor pe care le prevede expres și imperativ Constituția". Denumirea unor asemenea societăți ca "persoane juridice române" nu le schimba situația de străini, nu le creează "alt statut constituțional față de teritoriul României". Nici "înregistrarea în Registrul comerțului român și sediul în România nu schimba cu nimic situația, deoarece acestea sunt numai forma de evidenta pentru impozitare și control al activității lor, pe teritoriul României, adică elemente minime de a asigura respectarea legilor române";

- art. 41 alin. (2) din Constituție reprezintă "dezvoltarea și aplicațiunea directa a art. 3 alin. (1) din Constituție, conform căruia teritoriul României este inalienabil". Or, "inalienabilitatea este un regim constituțional specific și numai față de străini și apatrizi, iar nu și față de cetățenii români". Numai cetățenii români pot avea dreptul de proprietate asupra terenurilor care, în totalitatea lor și între frontierele de stat, constituie teritoriul României, iar "din punct de vedere al cetățenilor români, i se mai spune și fondul funciar român". Asa fiind, textul art. 30^1 "încalcă și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Constituție";

- art. 30^1 din lege încalcă flagrant fundamentele constituționale ale statului român, prevăzute de art. 3 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) și art. 4 alin. (1) din Constituție, deoarece "numai cetățenia română legitimează dreptul unei persoane, fizice sau juridice, de a dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România";

-

art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicată, este suficient pentru orice investitor străin sau român, căci el include și noțiunea de investiții străine, alături de altele, "dobindirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile, altor drepturi reale, cu excepția dreptului de proprietate asupra terenurilor" și, "în fond, pentru orice fel de activitate, este nevoie de dreptul de folosință asupra terenului, iar nu de dreptul de a dispune de teren" ... "Închirierea, concesionarea sau atribuirea sunt modalități juridice care asigura pe deplin desfășurarea oricărei activități economice comerciale";

- art. 30^1 din lege nu tine seama de faptul ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiționat și neingradit; îngrădirile sau limitarile se pot face numai în condițiile art. 49 din Constituție. Textul nu prevede nimic în ce privește soarta terenului în cazul când societatea își schimba obiectul activității ori își încetează activitatea, cazuri în care terenul nu mai este necesar activității;

- în calitate de proprietar, societatea comercială (adică străinii) poate garanta cu terenul credite de la diferite bănci din străinătate și, neachitându-și datoriile, "terenurile pot ajunge în proprietatea băncilor străine";

- art. 30^1 este în flagrantă contradictie cu

art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicată. Or, o lege care se contrazice între textele sale nu este constituțională;

- întrucît art. 30^1 este în contradictie și cu art. 47 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, el nu ar mai putea sa ramina "ca atare în

Legea nr. 35/1991 ";

- în conformitate cu art. 150 alin. (1) din Constituție, termenul persoana juridică română, folosit de

Legea nr. 35/1991 , republicată, și termenul persoana juridică de naționalitate română, folosit de Legea fondului funciar nr. 18/1991, nu pot avea alt înțeles și alt sens de interpretare și aplicare decît în conformitate cu art. 41 alin. (2) din Constituție, căruia i se supune întreaga reglementare legală anterioară Constituției.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, s-a solicitat președinților Camerei Deputaților și Senatului, precum și Guvernului sa comunice punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se considera ca sesizarea grupului de senatori privind neconstituționalitatea

art. 30^1, introdus prin Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicată, este neîntemeiată.

În argumentarea acestui punct de vedere, se arata, în esenta, următoarele:

- textul art. 30^1, care face obiectul sesizării, se referă la societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române. Prevederile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție nu se referă la societățile comerciale, ci numai la cetățenii străini sau apatrizi. Concluzia potrivit căreia Constituția nu a distins între persoanele fizice și cele juridice nu este intemeiata, "întrucît legiuitorul constituant chiar a făcut aceasta distincție, referindu-se în Constituție numai la persoanele fizice - cetățeni străini și apatrizi -, iar în reglementările Legii fondului funciar, Legii privind societățile comerciale sau Legii privind regimul investițiilor străine, atât la persoane fizice, cît și la persoane juridice";

- nu poate fi acceptată "nici susținerea ca persoana juridică română, constituită fie și numai din cetățeni străini, nu ar crea acestora alt statut constituțional față de teritoriul României"; aceasta deoarece <<aici, evident, se confunda calitatea de "persoana juridică română" cu aceea de "persoana juridică de alta naționalitate", ceea ce este identic cu a spune ca "cetățeanul român" este același cu "strainul" sau "apatridul">>.

Se mai precizează ca din modul de redactare a sesizării ar rezultă ca titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor cumpărate de o societate ar fi cetățenii străini sau apatrizii care sunt acționari la societatea română respectiva. O astfel de concluzie este neîntemeiată, "deoarece titulara dreptului de proprietate asupra terenului este societatea comercială, privită ca persoana juridică română". Aceasta deoarece "cetățenii români, străini sau apatrizi, deși pot avea acțiuni la o astfel de societate, nu devin niciodată proprietari ai bunurilor pe care le deține societatea comercială respectiva".

În punctul de vedere exprimat se face referire și la Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1993, prin care s-a statornicit ca regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat sunt proprietare ale bunurilor care fac parte din patrimoniul lor. Proprietatea asupra bunurilor societății comerciale nu este o proprietate de grup sau asociativa, ci o proprietate unica, al carei titular este persoana juridică. Asa fiind, străinii și apatrizii nu sunt "cumpărători de terenuri în România";

- sesizarea nu distinge între "teritoriul României", ca element fizic intrinsec statului român, reglementat de art. 3 alin. (1) din Constituție, și "ocrotirea proprietății private", potrivit art. 41 alin. (2).

Se mai arata ca, prin critica formulată, nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 135 alin. (5) din Constituie, potrivit cărora numai bunurile proprietate publică sunt inalienabile; per a contrario, rezultă ca bunurile proprietate privată, inclusiv ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, sunt alienabile. Este citata în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 67/1993, prin care s-a statuat ca, excepțind bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituie și pe cele din legile care le declara proprietate publică, "celelalte bunuri sunt proprietate privată și pot aparține statului, persoanele fizice sau juridice, între acestea numărându-se și societățile comerciale, chiar dacă statul deține majoritatea capitalului social, precum și regiile autonome";

- se apreciază ca susținerea din obiectie, potrivit căreia " art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991

este suficient pentru orice investitor străin sau român", nu se referă la un aspect de constituționalitate și este adevarata numai cu privire la terenurile proprietate publică. Celelalte terenuri - aflate în proprietate privată - se supun dreptului comun, vânzarea reprezentind unul dintre modurile frecvente de dobândire a dreptului de proprietate;

- nu poate fi însușită nici afirmatia ca "dreptul de proprietate este vesnic, iar nu temporar, este necondiționat, iar ... îngrădirile sau limitele nu se pot face decît numai în condițiile art. 49 din Constituție", deoarece aceasta ar insemna ca respectivul drept nu poate fi transmis și ca bunul la care se referă nu face parte din circuitul civil, ceea ce este valabil numai pentru anumite bunuri. Se precizează ca art. 49 din Constituție distinge între drept și exercițiul dreptului, numai acesta din urma putind fi restrîns;

- se considera ca art. 30^1 nu contrazice textul

art. 1 lit. d) al Legii nr. 35/1991 , republicată, "deoarece el nu admite altor forme de realizare a investițiilor străine să se manifeste prin dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor";

- cu referire la expresiile persoana juridică română și persoana juridică de naționalitate română se apreciază ca, din punct de vedere juridic, acestea sunt perfect identice și deci invocarea art. 150 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) din Constituție nu poate fi acceptată.

În punctul de vedere al Comisiei juridice, de numiri, disciplina, imunități și validari a Senatului se considera ca obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:

- cît privește interpretarea data art. 41 din Constituție, se apreciază ca prevederile alin. (1) și (2) din acesta au caracter de regula. Excepția de la regula este instituită prin alin. (2) fraza a doua a aceluiași articol, care îi vizează pe cetățenii străini și pe apatrizi, în sensul că aceștia nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Fața de aceasta interpretare a textului constituțional, rezultă ca

art. 30^1 care completează Legea nr. 35/1991 , republicată, nu se referă la persoane juridice care au statutul de străini sau apatrizi, ci la persoane juridice române, indiferent ca ele sunt constituite din persoane fizice - cetățeni români, cetățeni străini sau apatrizi. Aceste persoane juridice sunt înregistrate în mod legal ca persoane juridice române și ele nu intra sub incidența interdicției stabilite la art. 41 alin. (2) fraza a doua din Constituție;

- cu referire la susținerea ca înregistrarea unei persoane juridice la Registrul comerțului român se face numai în scopul impozitării acesteia și controlului activității sale pe teritoriul României, se apreciază ca operațiunea de înregistrare menționată produce efecte exclusiv asupra raporturilor juridice de drept comercial, ceea ce nu influențează cu nimic statutul de persoana juridică. Persoana juridică este o entitate de naționalitate română, din momentul constituirii sale, total distinctă de persoanele fizice care o alcătuiesc;

- cît privește invocarea art. 3 alin. (1) din Constituție, care prevede că "teritoriul României este inalienabil", se susține ca ne aflam în prezenta a doua notiuni: suveranitatea tarii - notiune de drept constituțional și dreptul de proprietate - notiune de drept civil, care nu sunt incompatibile. Suveranitatea naționala și caracterul inalienabil al teritoriului României vizează teritoriul tarii ca notiune de drept constituțional, iar dreptul de proprietate imobiliară vizează suprafețele de teren, notiune proprie dreptului civil și ramurilor de drept înrudite;

- cît privește aspectul din sesizare referitor la faptul ca pentru desfășurarea activității oricărui investitor străin sau român nu este neapărat necesar ca acesta să aibă un drept de proprietate asupra terenului, ci un drept de folosință ar fi suficient, se considera ca ne aflam în fața unei probleme de oportunitate, iar nu de constituționalitate, și Curtea Constituțională nu are competența legală să se pronunțe;

- cu referire la argumentele din sesizare potrivit cărora prin textul art. 30^1 din lege nu se tine seama ca dreptul de proprietate este vesnic, necondiționat și neingradit, ca prin acesta se creează premise dăunătoare și chiar periculoase pentru teritoriul României și ca el nu reglementează situația terenurilor în cazurile în care societatea își schimba obiectul de activitate și nu mai are nevoie de pământ pentru noul profil, se considera ca textul criticat are caracter de lege specială, ce produce efecte numai pentru situațiile pentru care a fost creat. În cazul în care pentru noua activitate nu va mai fi nevoie de teren, va opera regula generală. Se apreciază, de asemenea, ca nici temerea potrivit căreia ar fi posibila garantarea unor credite obținute de la bănci din străinătate cu terenul deținut nu este intemeiata, deoarece art. 41 din Constituție interzice aceasta persoanelor juridice române chiar în cazul în care persoanele fizice care le constituie sunt exclusiv români;

- cu referire la contradictia dintre

art. 30^1 din Legea pentru completarea Legii nr. 35/1991 , republicată,

art. 1 lit. d) din Legea nr. 35/1991 , republicată, și art. 47 din Legea nr. 18/1991, se arata ca textul ce face obiectul sesizării, fiind o excepție de la celelalte dispoziții legale, nu poate aduce în discuție o asemenea contradictie;

- cît privește aprecierea ca expresiile persoana juridică română din

Legea nr. 35/1991 , republicată, și persoana juridică de naționalitate română din Legea nr. 18/1991 sunt neconstituționale, se arata ca legiuitorul a folosit o exprimare cît mai concisă și a avut în vedere naționalitatea persoanei juridice.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată, deoarece:

- prin reglementările din

art. 30^1 ale Legii pentru completarea Legii nr. 35/1991

privind regimul investițiilor străine, republicată, nefiind vorba de statul român și atributele sale de: stat suveran, independent, unitar și indivizibil - nu se încalcă dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Constituție;

- se considera ca dispozițiile constituționale ale art. 3 alin. (1) care prevăd ca "teritoriul României este inalienabil" și ale art. 41 alin. (2) teza a doua potrivit căreia "Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor" se referă numai la "cetățenii străini sau apatrizi" persoane fizice, orice extindere a acestei notiuni și la persoanele juridice fiind lipsită de suport legal;

- și alin. (2) al art. 41 din Constituție, care prevede că "cetățenii străini și apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor", are în vedere persoanele fizice - cetățenii străini și apatrizii -, iar nu persoanele juridice române constituite în temeiul Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale și care sunt de naționalitate română; rezultă ca, raportat și la aceasta dispoziție constituțională, obiecția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Concluzia este în concordanta cu dispozițiile art. 47 alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care interzic persoanelor juridice care nu au naționalitate română și sediul în România sa dobindeasca terenuri în proprietate. Per a contrario, persoanele juridice române - cum sunt și societățile comerciale cu capital integral sau parțial străin - pot dobîndi în proprietate terenurile necesare realizării obiectului lor de activitate;

- art. 30^1 din lege prevede expres ca societățile comerciale cu capital parțial sau integral străin, constituite ca persoane juridice române, pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor necesare obiectului lor de activitate, și nu cetățenii străini, apatrizii sau persoanele juridice străine. Deci nu pot fi reținute susținerile din obiecția de neconstituționalitate potrivit cărora "inalienabilitatea teritoriului este un regim constituțional specific numai față de străini și apatrizi" și numai cetățenia română legitimează unei persoane fizice sau juridice dobindirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Curtea Constituțională, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție, al art. 3 alin. (2) și al art. 17 din Legea nr. 47/1992, constata ca este competența să soluționeze sesizarea care a fost înaintată cu respectarea dispozițiilor legale.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

ținând seama de cele susținute în sesizare, de punctele de vedere comunicate, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de prevederile Legii pentru completarea

Legii nr. 35/1991

privind regimul investițiilor străine, republicată, raportate la Constituția României, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituție și al art. 17 și următoarele din Legea nr. 47/1992, retine:

Sesizarea de neconstituționalitate adresată Curții Constituționale de grupul de senatori corespunde unor preocupări mai vechi, care au fost exprimate și în Adunarea Constituantă care, în luna octombrie 1991, avea sa hotărască asupra conținutului actual al art. 41 din Constituție.

Aceasta preocupare are în vedere, în esenta, deplina concordanta a oricărei reglementări legale cu prevederile Constituției și în primul rind cu acelea care consacra caracterul național, suveran și independent, unitar și indivizibil al statului român. Practic, toate argumentele aduse de autorii sesizării în sprijinul obiectiei de neconstituționalitate exprima ingrijorarea ca textul nou-introdus în

Legea nr. 35/1991 , republicată, acela al art. 30^1, sa nu încalce interdicția expresă stabilită prin art. 41 alin. (2) din Constituție și nici sa nu poată duce la eludarea acestei interdicții și, implicit, la nesocotirea textelor constituționale care consacra fundamentele constituționale ale statului român.

Autorii excepției susțin, mai întâi, ca

art. 30^1, nou-introdus în Legea nr. 35/1991 , republicată, contravine textului constituțional potrivit căruia cetățenii străini și apatrizii nu pot dobîndi dreptul de proprietate asupra terenurilor [art. 41 alin. (2)]. Se afirma, în acest sens, ca prin străini și apatrizi Constituția a înțeles "atât persoanele fizice, cît și formele asociative ale acestora, adică persoanele juridice alcătuite din străini și apatrizi", căci, indiferent cum s-ar organiza pentru a activa, aceștia rămân, ca atare, străini și apatrizi și nu pot dobîndi terenuri în România. Ar fi, se mai arata în sesizare, explicatia faptului ca în Constituție nu se face distincția între persoane fizice și cele juridice.

Este de observat, mai întâi, ca nici o referire la persoanele fizice și la cele juridice nu exista în Constituție. Legea fundamentală folosește notiuni ce aparțin dreptului constituțional, anume aceea de cetățean și, în reglementări cu caracter mai larg, aceea de persoana.

Cît privește însă persoana juridică, aceasta este un subiect de drept distinct de persoanele fizice care - în cazul persoanelor juridice constituite prin act juridic de asociere - au înființat-o. Este recunoscut ca, în baza reglementării legale cuprinse, în special, în Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, elementele constitutive ale personalității juridice sunt în număr de trei: organizarea de sine stătătoare, patrimoniul propriu și un scop determinat.

Dintre aceste elemente constitutive, cel mai important, în cadrul analizei excepției de neconstituționalitate, este existenta unui patrimoniu propriu al societății comerciale, distinct atât față de patrimoniile celor care au creat-o, cît și față de patrimoniul oricărei alte persoane fizice sau juridice. O dată dobândită personalitatea juridică, noul subiect de drept este o entitate juridică distinctă, având o capacitate proprie de folosință și de exercițiu, care participa în nume propriu la circuitul civil și comercial.

Iar patrimoniul persoanei juridice cuprinde, înainte de toate, dreptul de proprietate asupra bunurilor ce-i aparțin, inclusiv, când este cazul, dreptul de proprietate asupra terenurilor.

În ceea ce privește societățile comerciale, potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul acestora sunt - cu excepția cazurilor când au fost dobîndite cu alt titlu - proprietatea lor.

Curtea Constituțională a consacrat, prin mai multe decizii, dreptul de proprietate al societăților comerciale asupra bunurilor din patrimoniul lor, inclusiv în cazul în care statul deține, într-o societate comercială, majoritatea capitalului social. Asa de pilda, în Decizia nr. 18 din 14 martie 1994 se arata ca statul este un simplu acționar care deține o parte din capitalul social, care nu se confunda cu patrimoniul persoanei juridice, cu atât mai mult cu cît, potrivit Legii privatizării societăților comerciale nr. 58/1991, în următorii ani va avea loc un proces de înstrăinare a acțiunilor deținute de stat.

Cît privește natura juridică a dreptului pe care societățile comerciale cu capital de stat îl aveau asupra terenurilor aflate, la data infiintarii, în patrimoniul lor, din hotărârile Guvernului nr. 834/1991 și nr. 331/1992 rezultă neîndoielnic ca acesta era un drept de proprietate.