Decizia nr. 531/2005

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Șerban Viorel Stănoiu - judecător

Marilena Mincă - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Mircea Hadade în Dosarul nr. 1.542/P/2005 al Tribunalului Bihor - Secția penală.

La apelul nominal lipsește autorul excepției, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se dă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituționale invocate de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 15 aprilie 2005, pronunțată în Dosarul nr. 1.542/P/2005, Tribunalul Bihor - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de inculpatul Mircea Hadade într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii acestuia de revocare a măsurii arestării preventive.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curții Constituționale, că prevederile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală referitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive, încalcă termenul rezonabil instituit de dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, deoarece, "dacă durata maximă a arestării preventive în cursul urmăririi penale este de 180 de zile, perioadă în care se adună probe și se administrează, atunci, potrivit principiului egalității de tratament juridic, se poate afirma că în cursul judecății cauzei durata maximă nu poate depăși 180 de zile, iar în ceea ce-l privește această durată se întinde la 2 ani".

Tribunalul Bihor - Secția penală arată că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât instituirea limitei maxime a duratei arestului preventiv, care, potrivit art. 142 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu poate depăși în faza primei instanțe jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce constituie obiectul judecății, nu încalcă principiul constituțional al termenului rezonabil, instanța nefiind ținută să mențină starea de arest până la atingerea acestei durate.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepția este neîntemeiată, deoarece stabilirea unei durate mai mari până la care poate fi menținută privarea de libertate în cursul judecății este necesară tocmai pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, având în vedere normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport de activitatea de urmărire penală. Prin urmare, textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituționale, neexistând nici o dispoziție constituțională care să impună o echivalență sub aspectul duratei între măsurile preventive luate în cele două faze ale procesului penal.

Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituțional. În acest sens arată că instituirea unor limite diferite, în raport cu fazele procesului penal, la care arestarea preventivă încetează de drept corespunde situațiilor specifice și este realizată pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive prevăzute în art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, și anume buna desfășurare a procesului penal. Stabilirea unei durate mai mari de menținere a privării de libertate în cursul judecății este necesară tocmai pentru asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, având în vedere normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport cu activitatea de urmărire penală.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, conform cărora "Măsura arestării preventive încetează de drept și atunci când, înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare în primă instanță, durata arestării a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul învinuirii, fără a se putea depăși, în cursul urmăririi penale, maximele prevăzute în art. 159 alin. 13, precum și în alte cazuri anume prevăzute de lege".

Aceste prevederi legale încalcă, în opinia autorului excepției, dispozițiile art. 23 alin. (5) din Constituție, conform cărora "În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile și se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depășească un termen rezonabil, și nu mai mult de 180 de zile". De asemenea, autorul excepției susține neconstituționalitatea prevederilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală și din perspectiva faptului că instituie o inegalitate între durata arestului preventiv în faza de urmărire penală, unde nu poate depăși 180 de zile, și durata arestului în faza de judecată.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Măsurile preventive sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului și au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare, reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 23 din Constituție, privind garantarea libertății individuale. Instituirea unor limite diferite în raport cu fazele procesului penal, respectiv urmărire penală sau cauză în curs de judecată, la care arestarea preventivă încetează de drept, nu reprezintă o încălcare a principiului libertății individuale, ci, dimpotrivă, acestea sunt stabilite pentru îndeplinirea scopului măsurilor preventive prevăzute de art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală, și anume asigurarea bunei desfășurări a procesului penal. Caracterul rezonabil al măsurii arestării preventive este apreciat prin raportare la gravitatea infracțiunii săvârșite, complexitatea și specificul cauzei, astfel încât prin durata sa să permită realizarea scopului pentru care a fost instituită, respectiv garantarea bunei desfășurări a procesului penal în toate fazele sale.

Potrivit art. 289 din Codul de procedură penală, în faza cercetării judecătorești, "judecata cauzei se face în fața instanței constituite potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și contradictoriu". Principiul nemijlocirii presupune readministrarea de către instanța de judecată a tuturor probelor pe baza cărora s-a dispus trimiterea inculpatului în judecată, la termenele stabilite în acest scop, în ședință publică. Imposibilitatea de a asigura prezența inculpatului arestat la termenul de judecată conduce în mod obligatoriu la amânarea judecării cauzei (art. 314 din Codul de procedură penală). De asemenea, împrejurări ca lipsa de apărare, neprezentarea unor martori sau chiar a unor părți, având în vedere necesitatea administrării probelor în condiții care să asigure respectarea principiului contradictorialității, pot conduce la amânarea judecării cauzei. Totodată, cercetarea judecătorească poate fi îngreunată de o serie de incidente procedurale, cum ar fi, spre exemplu, neîndeplinirea legală a procedurii de citare, recuzarea ori cereri de strămutare.

Astfel, reglementarea unei durate mai mari până la care poate fi menținută privarea de libertate în cursul judecății este necesară pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, ținând seama de normele procedurale care particularizează cercetarea judecătorească în raport de activitatea de urmărire penală. Drept urmare, dispozițiile art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile Legii fundamentale, neexistând nici o dispoziție constituțională care să impună o echivalență sub aspectul duratei între măsurile preventive luate în cele două faze ale procesului penal.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, se mai arată că textul de lege criticat instituie o inegalitate, deoarece prevede termene diferite pentru încetarea de drept a măsurii arestării preventive, și anume de maximum 180 de zile în cursul urmăririi penale și de jumătatea maximului special al pedepsei în cursul judecății, stabilindu-se astfel regimuri de tratament diferențiat. Critica este neîntemeiată, deoarece principiul egalității de tratament juridic constă în aplicarea echitabilă a unei norme de drept subiectelor aflate în cazuri identice sau similare. Inculpatul se află în situații diferite în cursul urmăririi penale și în faza judecății, și de aceea stabilirea unor termene diferite pentru încetarea de drept a măsurii arestării preventive corespunde situațiilor specifice și asigură o mai bună desfășurare a actului de justiție.

De altfel, dispozițiile normative criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, concretizat în

Decizia nr. 367 din 30 septembrie 2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 7 noiembrie 2003, precum și în

Decizia nr. 13 din 20 ianuarie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 29 ianuarie 2004. Chiar dacă în soluționarea acestor excepții Curtea a examinat constituționalitatea art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu alte prevederi din Legea fundamentală decât cele invocate de autorul excepției de față, instanța de contencios constituțional a analizat textul criticat și din perspectiva încălcării principiului egalității în drepturi, stabilind că acesta nu este nesocotit.

Față de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 140 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de inculpatul Mircea Hadade în Dosarul nr. 1.542/P/2005 al Tribunalului Bihor - Secția penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 13 octombrie 2005.