Decizia nr. 705/2007

Articolul 208

alin. (1), alin. (3) lit. e) și alin. (6) din Legea nr. 95/2006 :

"(1) Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației care asigură accesul la un pachet de servicii de bază pentru asigurați.[...]

(3) Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii: [...]

e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate; [...]

(6) Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligația de a plăti contribuția pentru asigurarea socială de sănătate.";

- Art. 257 alin. (2) lit. b): "(2) Contribuția lunară a persoanei asigurate se stabilește sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: [...]

b) veniturilor impozabile realizate de persoane care desfășoară activități independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuția, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe țară, lunar;";

- Art. 259 alin. (7) lit. b) și alin. (8): "(7) Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate, pentru a obține calitatea de asigurat: [...]

b) să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile fiscale accesorii de plată prevăzute de

Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă; [...]

(8) Pentru situațiile prevăzute la alin. (7) termenele de prescripție privind obligațiile fiscale se calculează începând cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale, la notificarea caselor de asigurări de sănătate sau la solicitarea persoanelor în vederea dobândirii calității de asigurat, după caz.";

- Art. 91 din Codul de procedură fiscală: "(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.

(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

(3) Dreptul de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

(4) Termenul prevăzut la alin. (3) curge de la data săvârșirii faptei ce constituie infracțiune sancționată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă."

În opinia autorilor excepției, textele de lege criticate încalcă următoarele prevederi constituționale: art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivității legii; art. 16 alin. (1) și (2) privind egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; art. 23 alin. (1) privind inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei; art. 34 alin. (1) privind garantarea dreptului la ocrotirea sănătății; art. 47 alin. (2) privind dreptul cetățenilor la asigurări sociale și la măsuri de asistență socială; art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți; și art. 56 referitor la contribuțiile financiare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 208 alin. (1), alin. (3) lit. e) și alin. (6), precum și cele ale

art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006

au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași texte constituționale și sub aspectul acelorași critici ca și în prezenta cauză. Astfel, prin

Decizia nr. 934 din 14 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2007, Curtea a statuat că aceste texte de lege nu contravin art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (1), art. 34 alin. (1), art. 47 alin. (2) și art. 56 alin. (2) din Constituție și a respins, în consecință, excepția de neconstituționalitate ca fiind neîntemeiată.

Cu acel prilej, Curtea a reținut că sistemul asigurărilor sociale de sănătate își poate realiza obiectivul principal datorită solidarității celor care contribuie, astfel că

art. 208 alin. (1), alin. (3) lit. e) și alin. (6) din Legea nr. 95/2006

reprezintă de fapt o expresie a prevederilor constituționale care reglementează ocrotirea sănătății și a celor care consacră obligația statului de a asigura protecția socială a cetățenilor.

În ceea ce privește conformitatea textelor de lege criticate cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Constituție, Curtea a statuat că "respectarea obligațiilor ce revin cetățenilor potrivit legislației în vigoare nu poate fi privită ca o violare a libertății individuale și a siguranței persoanei".

Referindu-se la constituționalitate

art. 257 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 95/2006 , prin aceeași decizie Curtea a arătat că "este firesc ca valoarea contribuției să difere de la persoană la persoană, în funcție de cuantumul veniturilor realizate. Această diferență este rezonabilă și justificată de situația obiectiv deosebită în care se află persoanele care realizează venituri mai mari față de cele ale căror venituri sunt mai reduse, precum și de principiul solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor, aplicabil în materia asigurărilor sociale de sănătate".

De asemenea, Curtea a reținut că "principiul constituțional al așezării juste a sarcinilor fiscale pentru suportarea cheltuielilor publice impune diferențierea contribuției persoanelor care realizează venituri mai mari. De altfel, cota de contribuție, exprimată procentual, este unică, neavând caracter progresiv, astfel că diferența valorică a contribuției este determinată de nivelul diferit al venitului".

În sfârșit, Curtea a reținut că "legiuitorul, având în vedere situația specifică a diferitelor categorii de persoane asigurate, în funcție de proveniența veniturilor, a înțeles să stabilească un tratament juridic diferențiat sub aspectul veniturilor în raport cu care se stabilește contribuția lunară" și a constatat că "nu doar în cazul persoanelor care obțin venituri din activități independente minimul veniturilor față de care se calculează contribuția îl reprezintă salariul de bază minim brut pe țară, ci și persoanele prevăzute la

art. 257 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 95/2006

se află în aceeași situație".

Având în vedere că în cauză nu au intervenit elemente noi, care să justifice reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziei invocate își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate adusă dispozițiilor

art. 259 alin. (7) lit. b) și alin. (8) din Legea nr. 95/2006

coroborate cu cele ale

art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 , Curtea constată că autorii excepției au în vedere diferența dintre termenele de prescripție a drepturilor contribuabililor și a celor ale instituțiilor publice.

În ceea ce privește diferența de regim juridic pe care legiuitorul o instituie între drepturile de creanță ale instituțiilor publice și drepturile de creanță ale celorlalte persoane, Curtea apreciază că sunt relevante considerentele

Deciziei nr. 158 din 10 noiembrie 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, în care a reținut, în esență, că respectarea exigențelor constituționale privind ocrotirea unor interese naționale, de interes general, ce se sprijină pe contribuțiile prin impozite și taxe la cheltuielile publice ale cetățenilor, justifică poziția privilegiată a statului în raport cu celelalte subiecte de drept, sub aspectul protecției acordate drepturilor de creanță.

În speță, Curtea observă că instituțiile publice care asigură colectarea contribuțiilor către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate urmăresc asigurarea unui interes general, respectiv îndeplinirea obligației statului de a ocroti sănătatea publică, ceea ce justifică de asemenea protecția deosebită acordată drepturilor de creanță ale acestor instituții.

În sfârșit, analizând susținerile autorilor excepției, referitoare la încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii, Curtea constată că dispozițiile de lege criticate prevăd obligația plății contribuției de asigurări de sănătate pentru o perioadă anterioară în sarcina celor care aveau această obligație, dar nu au îndeplinit-o. Astfel, Curtea reține că obligarea la plata contribuției prevăzute de lege și anterior nu poate fi privită ca având un caracter retroactiv.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 208 alin. (1), alin. (3) lit. e) și alin. (6), art. 257 alin. (2) lit. b) și

art. 259 alin. (7) lit. b) și alin. (8) din Legea nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății, precum și ale

art. 91 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003

privind Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Ileana Butar și Maria Benceu în dosarele nr. 1.179/108/2007 și nr. 1.237/108/2007 ale Tribunalului Arad - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 septembrie 2007.