Decizia nr. 992/2007

Ioan Vida - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Daniela Ramona Marițiu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Mureș - Secția civilă în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr. 670/102/2007, nr. 459/102/2007 și nr. 659/102/2007.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, având în vedere obiectul excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în dosarele nr. 1.099D/2007, nr. 1.100D/2007, nr. 1.101D/2007, nr. 1.102D/2007, nr. 1.103D/2007, nr. 1.108D/2007 și nr. 1.263D/2007, pune în discuție, din oficiu, problema conexării cauzelor.

Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.

Curtea, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 , dispune conexarea dosarelor nr. 1.263D/2007, nr. 1.108D/2007, nr. 1.103D/2007, nr. 1.102D/2007, nr. 1.101D/2007 și nr. 1.100D/2007 la Dosarul nr. 1.099D/2007, care este primul înregistrat.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării, fără a se încălca prevederile constituționale invocate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, reține următoarele:

Prin încheierile din 17 aprilie 2007, pronunțate în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007 și nr. 670/102/2007, Încheierea din 24 mai 2007, pronunțată în Dosarul nr. 459/102/2007, și Încheierea din 19 iulie 2007, pronunțată în Dosarul nr. 659/102/2007, Tribunalul Mureș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de instanță din oficiu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate instanța de judecată susține că dispozițiile art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 1 alin. (3)-(5), art. 11, 15, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3), art. 61, 67, art. 73 alin. (1), art. 124 alin. (1) și (3), art. 126 alin. (3) și art. 129 din Constituție. Deciziile prin care Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursurile în interesul legii reprezintă acte normative, deoarece sunt supuse publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, și au caracter obligatoriu. Însă, potrivit

art. 67 din Legea nr. 24/2000 , numai legiuitorul poate emite acte normative interpretative ale legii, numai acestuia revenindu-i competența de a infirma sau modifica interpretarea judiciară a legilor. În consecință, puterea discreționară de emitere de către o instanță judecătorească a unor acte normative interpretative a legii contravine principiului statului de drept și separației puterilor în stat, puterea judecătorească primind atribuții legislative cu încălcarea competențelor exclusive ale puterii legiuitoare. De asemenea, se permite unei instanțe judecătorești să intervină în procesele judiciare, fără a fi învestită cu soluționarea acestora, prin decizii general obligatorii, față de care părțile din proces nu pot promova nicio cale de atac.

În conformitate cu dispozițiile

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și formula punctele de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

Guvernul apreciază că principiul separației puterilor în stat nu are de suferit prin aceea că legiuitorul a reglementat calea extraordinară de atac a recursului în interesul legii. În cadrul acestei căi de atac, soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanțele judecătorești, ceea ce asigură tocmai finalitatea acestei căi extraordinare de atac, anume că, pe viitor, în spețe similare, toate instanțele judecătorești se vor pronunța în același fel, ceea ce vine, tocmai, în sprijinul realizării dezideratului unificării practicii judiciare. Recunoașterea existenței căii de atac a recursului în interesul legii nu poate fi asimilată unei puteri discreționare a unei instanțe judecătorești de a emite acte normative de interpretare a unei legi și nici nu se poate susține că prin reglementarea unei asemenea căi extraordinare de atac judecătorul a primit puteri legislative. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are o competență legislativă atunci când soluționează recursurile în interesul legii, ci aceasta are numai competența jurisdicțională, care, însă, se manifestă în mod specific în cadrul soluționării recursurilor în interesul legii.

Avocatul Poporului arată că scopul căii de atac a recursului în interesul legii nu este acela de creare a unor norme de drept, ci interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care se pronunță exclusiv asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. În continuare, face referire la

Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, și

Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, dispoziții care au următorul conținut: "Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese. Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe."

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (3)-(5) referitoare la statul român, ale art. 11 referitoare la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 15 referitoare la universalitate, ale art. 16 alin. (2) referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 61 referitoare la rolul și structura Parlamentului, ale art. 67 referitoare la actele juridice adoptate de Camera Deputaților și Senat și cvorumul legal necesar, ale art. 73 alin. (1) referitoare la categoriile de legi, ale art. 124 alin. (1) și (3) referitoare la înfăptuirea justiției, ale art. 126 alin. (3) referitoare la instanțele judecătorești și ale art. 129 referitoare la folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin

Decizia nr. 93 din 11 mai 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 8 septembrie 2000, Curtea a statuat că, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, scopul reglementării recursului în interesul legii este de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg cuprinsul țării. Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluționate de instanțele judecătorești. Potrivit aceluiași text, dezlegarea dată de instanța supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanțe. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție. Prin textul de lege criticat, legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă, a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

De asemenea, s-a constatat că soluțiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegări în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obișnuit al acestui concept. Instituția recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanței supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferențele de interpretare și de aplicare a aceluiași text de lege de către instanțele inferioare. Asemenea soluții interpretative, constante și unitare, care nu privesc anumite părți și nici nu au efect asupra soluțiilor anterior pronunțate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".

Rațiunile care au stat la baza adoptării soluției anterioare își păstrează valabilitatea și în prezent, astfel încât aceasta se impune a fi menținută.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepție ridicată din oficiu de Tribunalul Mureș - Secția civilă în dosarele nr. 371/102/2007, nr. 318/102/2007, nr. 370/102/2007, nr. 375/102/2007, nr. 670/102/2007, nr. 459/102/2007 și nr. 659/102/2007.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 6 noiembrie 2007.