Decizia nr. 66/1997

Nicolae Popa - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Constantin Burada - magistrat-asistent

Completul de judecată, convocat potrivit art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata următoarele:

Prin Încheierea din 9 ianuarie 1997 a Judecătoriei Bacau, pronunțată în Dosarul nr. 10.341/1996, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1-4 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59/1993.

Excepția a fost invocată de reclamantul Dadut Aurel într-un litigiu prin care a chemat în judecata pe Prisecaru Cecilia și Husanu Dumitru, solicitând ca, prin hotărâre judecătorească, sa "se constate ca fiind perfecta vinderea-cumpărarea suprafeței de 2.690 mp teren situat în satul Prajesti, comuna Traian, județul Bacau".

În motivarea excepției se arata ca ratiunea adoptării Legii nr. 59/1993 a fost aceea a punerii în concordanta a principiilor Constituției din anul 1991 - între care și garantarea dreptului de proprietate - cu normele de drept procedural, dar prevederile art. 1-4 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate, nu răspund exigențelor legii fundamentale și Convenției europene a drepturilor omului, în sensul că, prin stabilirea judecătoriilor ca instanțe de fond, părțile nu dispun efectiv nici de apel, nici de recurs împotriva soluțiilor pronunțate de judecătorii. Se mai susține ca ar fi fost normal ca tribunalele să aibă calitatea de instanțe de fond pentru acțiunile vindicatio possessionis, pentru ca, altfel, curțile de apel pronunța soluții irevocabile în materia proprietății. Considera ca, prin actuala reglementare a competentei, părțile sunt private - în materia proprietății - de exercițiul căilor de atac înaintea Curții Supreme de Justiție, situație care nu s-ar fi creat, dacă s-ar fi adoptat formularile cuprinse în proiectul inițial al legii din dezbaterea de la Senat.

Exprimandu-și opinia, potrivit art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, judecătoria Bacau apreciază ca dispozițiile privind competența după materie a instanțelor judecătorești, cuprinse în art. 1-4 din Codul de procedură civilă, modificate prin Legea nr. 59/1993, nu contravin normelor și principiilor Constituției sau ale Convenției europene a drepturilor omului.

CURTEA,

având în vedere încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile legale atacate ca neconstituționale, raportate la prevederile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, retine:

Potrivit art. 144 lit. c) și art. 23 și următoarele din Legea nr. 47/1992, Curtea este competența să soluționeze excepția invocată, fiind legal sesizată.

Se constata ca dispozițiile art. 1-4 din Codul de procedură civilă, modificate prin Legea nr. 59/1993, au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate și Curtea s-a pronunțat prin Decizia nr. 47 din 3 mai 1995, rămas definitivă, ca urmare a respingerii recursului, prin Decizia nr. 96 în 24 octombrie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 24 noiembrie 1995. Prin deciziile menționate, Curtea Constituțională a statuat ca prevederile art. 1-4 din Codul de procedură civilă, modificate, sunt constituționale, respingând, în consecința, excepția invocată ca vadit nefondata, în esenta, pentru următoarele motive: prin art. 1 din Legea nr. 59/1993 se instituie o plenitudine de competența pentru judecătorii, în art. 2 pct. 2 se stabilește ca tribunalele judeca, în calitate de instanțe de apel, toate apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în prima instanța, iar prin art. 3 pct. 3 se stipulează ca, în calitate de instanțe de recurs, curțile de apel judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel. Faptul ca art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 59/1993, nu reglementează accesul la Curtea Suprema de Justiție pentru părțile nemultumite de soluțiile pronunțate în urma exercitării căilor de atac menționate nu înseamnă ca liberul acces la justiție prevăzut de art. 21 alin. (2) din Constituție este îngrădit, de vreme ce legea reglementează în modalitățile arătate căile de atac. Constituția nu cuprinde dispoziții referitoare la obligativitatea existenței tuturor căilor de atac, inclusiv a recursului la Curtea Suprema de Justiție, ci statuează principial în art. 128 ca: "Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii", iar art. 125 alin. (3) prevede că prin "lege" se stabilește competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată.

În același sens Curtea s-a pronunțat și prin deciziile nr. 114 din 14 noiembrie 1995 și nr. 3 din 10 ianuarie 1996, definitive prin Decizia nr. 56 din 14 mai 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 4 iulie 1996. Considerentele care fundamentează deciziile Curții Constituționale sus-menționate subzistă și în speta de fața, întrucât nu exista elemente noi care să le infirme și deci să facă necesară reconsiderarea soluției.

Fața de cele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 alin. (2) și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1-4 din Codul de procedură civilă, modificate prin Legea nr. 59/1993, invocată de Dadut Aurel în Dosarul nr. 10.341/1996 al judecătoriei Bacau.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată la data de 14 aprilie 1997.