Decizia nr. 402/1997

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de Ionescu Lidia împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 200 din 4 iunie 1997 .

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 24 septembrie 1997 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 2 octombrie 1997 și apoi pentru data de 16 octombrie 1997.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Curtea Suprema de Justiție - Secția civilă, prin Încheierea din 7 martie 1997, pronunțată în Dosarul nr. 1.003/1996, a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a art. 330, art. 330^1, art. 330^2, art. 330^3 și a art. 330^4 din Codul de procedură civilă, ridicată de intimata-reclamanta Ionescu Lidia.

Prin Decizia nr. 200 din 4 iunie 1997, Curtea Constituțională a respins ca vadit nefondata excepția de neconstituționalitate, retinand ca prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, definitivă prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996 și, respectiv, nr. 255 din 22 octombrie 1996, s-a statuat ca dispozițiile art. 330, art. 330^2 alin. 2, art. 330^3 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă sunt constituționale și s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 330^2 alin. 1 din același cod.

În ce privește art. 330^1 din Codul de procedură civilă, prin decizia recurată s-a constatat ca, prin Legea nr. 17/1997, recursul în anulare poate fi declarat numai înlăuntrul termenului de 6 luni.

Împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 200 din 4 iunie 1997

Ionescu Lidia a declarat recurs, în termen legal, pentru motivul ca "posibilitatea acordată de art. 330 din Codul de procedură civilă Parchetului General de a interveni cu un recurs în anulare, într-o cauza civilă de revendicare a unui imobil sau de discutarea valabilității titlului părților din litigiu se aduce o atingere grava dreptului de proprietate al acestora, drept ocrotit și garantat de art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție".

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține ca dreptul Ministerului Public de a introduce recurs în anulare constituie "o lezare a principiului egalității de tratament pe care Constituția a înțeles sa o acorde tuturor celor ce se adresează justiției", precum și "o imixtiune a puterii executive - din a carei structura face parte Parchetul General - în domeniul puterii judecătorești, cu implicații ce lezeaza dreptul de proprietate". În legătură cu acest din urma aspect, se arata ca introducerea recursului în anulare influențează negativ prețul ce ar putea fi obținut prin vânzarea imobilului în litigiu, cat și drepturile cumpărătorului de buna-credința, care risca sa i se anuleze dreptul de proprietate dobândit prin cumpărarea imobilului respectiv.

Potrivit art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepția a fost respinsă ca vadit nefondata, s-au solicitat puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată.

Camera Deputaților și Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330, art. 330^1, art. 330^2, art. 330^3 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, constata următoarele:

Critica adusă de recurenti Deciziei Curții Constituționale nr. 136 din 26 mai 1997 este neîntemeiată. Pe de o parte, recursul în anulare poate fi exercitat de Ministerul Public numai în termen de 6 luni, potrivit dispozițiilor Legii nr. 17/1997, care au modificat prevederile Codului de procedura civilă anterior datei invocarii excepției de neconstituționalitate. De asemenea, faptul ca recursul în anulare poate fi declarat de procurorul general nu contravine nici unei prevederi constituționale. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996. De altfel, celelalte părți din proces au la indemana posibilitatea exercitării căilor de atac prevăzute de art. 304 pct. 4 și de art. 317 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, susținerea recurentei, în sensul că recursul în anulare ar fi neconstitutional în cazul în care procesul în care a fost declarat privește revendicarea unui bun sau discutarea valabilității titlului părților, este în contradictie cu necesitatea inerenta statului de drept ca drepturile și interesele părților să se întemeieze pe lege. De aceea motivele ce justifica declararea unui recurs în anulare, potrivit art. 330 din Codul de procedură civilă, nu au nimic contrar garantarii și ocrotirii constituționale a dreptului de proprietate, care nu poate fi fundamentat nici pe violarea de către instanța judecătorească a principiului separației puterilor în stat, prin încălcarea competentei constituționale a legiuitorului, și nici pe incorectitudinea, legal constatat, a judecătorilor ce au pronunțat hotărârea atacată.

În consecința, recursul în anulare nu este contrar, în nici un fel, dreptului de proprietate, a cărui garantare și ocrotire constituțională presupune ca el sa fi fost legal dobândit.

De asemenea, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 96/1996, dreptul Ministerului Public de a declara recursul în anulare nu este contrar art. 16 din Constituție, care se referă la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, ceea ce nu impune și egalitatea acestora cu autoritățile publice. De aceea instituirea de către legiuitor a unei atribuții exclusive pentru o anume autoritate publică, cum este declararea recursului în anulare de către Ministerul Public, fiind justificată de un interes public, nu încalcă principiul egalității.

Totodată această competență nu constituie o imixtiune a puterii executive în atribuțiile puterii judecătorești, cat timp soluționarea recursului în anulare este de competența instanțelor judecătorești.

În ce privește motivele legate de eventualele prejudicii pe care le-ar putea suferi cel ce a obținut titlul de proprietate prin hotărârea atacată ca urmare a declarării recursului în anulare, aceasta nu constituie o problemă de constituționalitate, ci de legalitate, întrucât interesele celui în cauza nu se pot realiza decât pe temeiul unui drept legal dobândit, ceea ce constituie o problemă ce urmează a fi soluționată prin judecarea recursului în anulare declarat.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Ionescu Lidia împotriva

Deciziei Curții Constituționale nr. 200 din 4 iunie 1997 .

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din 16 octombrie 1997.