Decizia nr. 96/1996

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Viorel Mihai Ciobanu - judecător

Mihai Constantinescu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol soluționarea recursurilor declarate de către Ministerul Public, de Buriman Marina Ioana (Dosarul nr. 15C/1996), Antonescu Elena și Antonescu Cristina (Dosarul nr. 16C/1996), Gheorghiu Marie Angele Roxana și Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana (Dosarul nr. 30C/1996), precum și de Badulescu Vlad Radu (Dosarul nr. 41C/1996), împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996.

Președintele completului declara ședința deschisă.

La apelul nominal sunt prezente, personal și asistate de dl avocat Adrian Vasiliu, Antonescu Cristina și Gheorghiu Marie Angele Roxana, iar recurentii Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena și Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana răspund prin reprezentant, dl avocat Adrian Vasiliu. Lipsa Consiliul General al Municipiului București, R.A. "Locato", S.C. "Cotroceni" - S.A., Primăria Sectorului 1, Primăria Sectorului 5 și Badulescu Vlad Radu, care a solicitat judecarea recursului fără prezenta sa.

Procedura de citare legal îndeplinită.

Având cuvintul, pentru a susține recursul Ministerului Public, dl procuror Raul Petrescu solicita admiterea recursului și, în fond, respingerea excepției de neconstituționalitate a art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aratind, în esenta, ca examinarea constituționalității textului atacat trebuie să se facă în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor", astfel ca suspendarea executării unei hotărâri judecătorești de către procurorul general nu poate fi privită ca o încălcare a principiului separației puterilor în stat. Pe de altă parte, măsura suspendării executării hotărârii judecătorești irevocabile, luată de către procurorul general, este cenzurata de Curtea Suprema de Justiție, care, potrivit art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, poate fie sa dispună prelungirea suspendării, fie sa revină asupra suspendării acordate.

Dl avocat Adrian Vasiliu solicita, în legătură cu recursul declarat de către Ministerul Public, respingerea acestuia ca neîntemeiat, întrucît suspendarea executării unei hotărâri judecătorești de către procurorul general este, astfel cum corect s-a reținut prin decizia de fond, neconstitutionala.

Având cuvintul pentru a susține recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana și Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana, dl avocat Adrian Vasiliu prezintă motivele de recurs formulate în scris și care se vor reda în cele ce urmează, insistind, în esenta, asupra următoarelor aspecte: excepția de neconstituționalitate nu viza atât faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat numai de către procurorul general, astfel cum a reținut decizia de fond, ci faptul ca textul atacat nu stabilește un termen de exercitare; asimilarea soluției din art. 330^1 din Codul de procedură civilă cu posibilitatea de a invoca oricând nulitatea absolută nu poate fi reținută, deoarece exista chiar hotărâri ale Curții Supreme de Justiție care nu pot fi atacate pe calea recursului în anulare; este încălcat principiul neretroactivitatii, deoarece inexistenta termenului pentru exercitarea recursului în anulare poate duce la situația ca într-o cauza soluționată la un moment dat să se aplice, cu ocazia judecării recursului în anulare, o lege ulterioară, care este de imediata aplicare; art. 128 din Constituție nu da un mandat în alb pentru a stabili orice regula, ci ea trebuie să fie constituțională, astfel ca prin folosirea căilor de atac trebuie inteleasa egalitatea dintre părți și Ministerul Public, acordarea acelorași sanse părților, ceea ce presupune fixarea unui termen pentru exercitarea oricărei cai de atac; principiul egalității înscris în art. 16 alin. (1) din Constituție și cerința ca procesul să fie echitabil presupun și respectarea drepturilor câștigate de către părți sau terți, care nu pot să fie atinse; cerința ca procesul să fie rezolvat într-un termen rezonabil privește procesul în general, deci inclusiv existenta unui termen de exercitare a caii de atac; art. 1 alin. (3) din Constituție, care defineste România ca un stat de drept, în care dreptatea reprezintă valoare suprema și este garantată, impune respectarea principiilor puterii lucrului judecat și stabilitatii hotărîrilor judecătorești; de esenta căilor de atac este existenta unui termen de exercitare, astfel cum prevede, ca regula, Codul de procedură civilă, în legătură cu exercitarea recursului în anulare.

În concluzie, solicita admiterea recursului, iar pe fond admiterea excepției de neconstituționalitate cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă.

Luând cuvintul, reprezentantul Ministerului Public arata ca textul atacat nu încalcă principiul egalității, deoarece egalitatea nu înseamnă uniformitate. Invocind și prevederile art. 128 din Constituție, procurorul solicita respingerea recursurilor.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

1. Prin Decizia nr. 73/1996 Curtea a admis, cu unanimitate de voturi, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, text care prevede că "Procurorul general poate dispune, pe termen limitat, suspendarea executării hotărîrilor judecătorești înainte de introducerea recursului în anulare". Pentru a se pronunța aceasta soluție s-a apreciat, în esenta, ca prin aceste prevederi este afectat principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este consacrat expres, poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale și, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcțiilor ce revin autorităților publice și a raporturilor dintre acestea. Aceasta deoarece, în sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecința, ei înșiși agenți ai autorității executive. Asa fiind, numai incalcindu-se principiul separației puterilor în stat procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătorești. În sprijinul soluției s-a invocat și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 6/1992, prin care, într-un alt context, s-a decis ca o dispoziție legală prin care se suspenda cursul judecații sau executarea hotărîrilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstitutionala, aratindu-se ca din moment ce nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărîrilor judecătorești referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsura nu poate fi luată de către o alta autoritate.

2. Împotriva acestei soluții a declarat recurs în termen procurorul general, solicitând admiterea recursului și, în fond, respingerea excepției de neconstituționalitate.

În motivarea recursului se arata ca examinarea constituționalității textului atacat trebuie să se facă în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, astfel încât posibilitatea suspendării executării unei hotărâri judecătorești nu poate fi privită ca o încălcare a principiului separației puterilor în stat.

Prin recurs se contesta și considerentul potrivit căruia procurorii ar aparține puterii executive, aratindu-se ca, în Constituție, dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească", ceea ce exclude apartenența sa la puterea executivă.

Se apreciază ca și în procesul civil, deși este un proces privat, exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituția a stabilit acest rol pentru procuror, unul dintre instrumentele puse la indemina Ministerului Public, respectiv a procurorului general, fiind posibilitatea suspendării executării hotărârii până la declararea recursului în anulare.

În sfârșit, se susține ca textul atacat reglementează o modalitate de amînare a efectelor grave și de netolerat pe care le poate avea o hotărâre judecătorească pronunțată, nu cu o simpla depasire a competentelor, ci în disprețul organizării constituționale a statului.

3. Prin aceeași Decizie nr. 73/1996, Curtea, cu majoritate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă și a constatat ca prevederile art. 330, art. 330^2 alin. 2, art. 330^3 și art. 330^4 sunt constituționale.

Pentru a pronunța aceasta soluție, Curtea a reținut, cu privire la art. 330, art. 330^3 și art. 330^4, că nu se poate susține incompatibilitatea constituțională a existenței recursului în anulare și nici existenta vreunei situații conflictuale între regulile de procedura și dispozițiile Constituției.

Cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă, se retine ca acesta a fost atacat pentru ca dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general și pentru că nu stabilește un termen în care poate fi exercitat, ci prevede că se poate declara oricând. Respingându-se excepția de neconstituționalitate cu privire la acest text, s-a reținut, în esenta, ca textul nu contravine art. 15 alin. (2), art. 16 și art. 128 din Constituție și nici art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Aceasta pentru ca, pe de o parte, unele texte nu au nici o incidența cu problema de constituționalitate în discuție [art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului], iar pe de altă parte, celelalte texte pretins a fi incalcate nu pun în discuție necesitatea garantarii, pentru toate părțile dintr-un proces, a dreptului de a exercita toate căile extraordinare de atac împotriva hotărîrilor judecătorești și nici a existenței unui termen pentru exercitarea căilor de atac. Dimpotriva, art. 128 din Constituție stabilește ca exercitarea căilor de atac se face în condițiile legii, iar art. 6 pct. 1 și art. 14 pct. 1 din actele internaționale menționate, care fac referire la rezolvarea procesului "într-un termen rezonabil", vizează celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor.

În considerentele opiniei majoritare, se apreciază și faptul că nu pot fi totuși ignorate unele argumente ale autorilor excepției de neconstituționalitate în sprijinul ideii ca ar trebui să se prevadă un termen și pentru exercitarea recursului în anulare, dar se precizează că nu este de competența Curții Constituționale sa sanctioneze omisiuni legislative, iar Curtea nici nu poate să se manifeste ca legislator pozitiv.

În opinia separată la aceasta soluție s-a apreciat ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă trebuia declarat neconstitutional, deoarece, deși nu contrazice expres nici un text din Constituție, el contravine unor principii generale care se desprind din Constituție, și anume celui al autorității lucrului judecat și celui al stabilitatii hotărîrilor judecătorești.

În argumentarea opiniei se invoca, în esenta, lipsa de corelare cu Codul de procedură penală care, în privinta recursului în anulare, prevede termenul de un an, precum și încălcarea art. 20 din Constituție, în sensul că nu s-a dat prioritate prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care pretind ca o cauza civilă să fie rezolvată "într-un termen rezonabil", iar părțile sa beneficieze de "egalitatea armelor".

4. Împotriva soluției cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă s-a declarat recurs la data de 26 iunie 1996 de către Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana și Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana. Recursul a fost declarat și motivat în termen.

În motivarea recursului se arata, în esenta, următoarele:

a) Curtea a deplasat obiectul discuției, aducind argumente, în principal, în favoarea ideii că nu este neconstitutional ca recursul în anulare să fie exercitat numai de către procurorul general, or, excepția de neconstituționalitate viza faptul ca recursul în anulare poate fi exercitat oricând;

b) Curtea susține, fără nici o motivare, ca prin art. 330^1 din Codul de procedură civilă nu sunt incalcate implicit dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție și ca acest motiv invocat în sprijinul excepției nu ar avea relevanta în cauza, or, în realitate, textul atacat afectează principiul înscris în textul constituțional menționat, întrucît un proces care s-a judecat sub imperiul unor legi poate fi redeschis oricând, din moment ce recursul în anulare nu are termen și deci pot fi afectate hotărâri irevocabile;

c) în mod nejustificat Curtea apreciază că nu este încălcat art. 16 alin. (1) din Constituție, deoarece textul constituțional privește egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu egalitatea de tratament juridic a acestora în raport cu cea aplicabilă autorităților publice. Chiar dacă nu direct, art. 16 alin. (1) este infrint implicit, deoarece, prin posibilitatea exercitării, oricând, a recursului în anulare de către procurorul general, este nesocotita egalitatea dintre părțile procesului în care se promovează calea de atac, în realitate fiind favorizata partea care profita de admiterea caii de atac; prin aceasta încălcare a egalității părților din proces sunt nesocotite și prevederile convențiilor și ale pactelor internaționale la care România este parte, care dispun ca examinarea proceselor trebuie să se facă în mod echitabil;

astfel încât textul atacat contravine și art. 20 din Constituție;

d) Curtea a reținut în mod greșit că nu sunt incalcate prevederile art. 6 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, care stabilesc ca rezolvarea litigiului trebuie să se facă "într-un termen rezonabil" și deci nici cele ale art. 20 din Constituție, întrucît instituirea unei cai de atac fără termen aduce atingere ideii de rezolvare a unui proces "într-un termen rezonabil", deoarece nu mai exista siguranța rezolvarii litigiului într-un interval anume, cita vreme procesul poate fi reluat oricând prin exercitarea recursului în anulare nelimitat în timp;

e) art. 128 din Constituție nu a fost interpretat în mod corect de către Curte, deoarece sintagmei "în condițiile legii" nu i se poate da înțelesul posibilității adoptării unei legi care să instituie o eventuala inegalitate a părților în raport cu căile de atac, ci art. 128 este afirmarea constituțională a egalității participanților la un proces în raport cu folosirea căilor de atac.

În sprijinul admiterii recursului și, pe fond, a excepției de neconstituționalitate, se mai invoca următoarele: faptul ca o componenta esențială, definitorie, a oricărei cai de atac este termenul înăuntrul căruia aceasta poate fi exercitată, deoarece altfel procesul s-ar transforma într-un joc fără reguli, haotic, fără sens; împrejurarea ca în procedura penală se prevede, ca regula, termenul de un an; faptul ca în reglementarea anterioară anului 1948 legislația vorbea de cerere în anulare și nu recurs în anulare, astfel ca ea putea fi imprescriptibila, ceea ce nu se poate întâmplă în cazul unei cai de atac de esenta căreia este existenta unui termen; principiul autorității lucrului judecat, pe care este construită justiția moderna, ca și cel al stabilitatii juridice nu pot fi sacrificate de dragul unui utopic și iluzoriu principiu al descoperirii adevărului absolut; chiar și în perioada dictaturii comuniste, recursul extraordinar, care era, de asemenea, numai la indemina procurorului general, putea fi exercitat doar în termen de un an.

În concluzie, se apreciază ca acceptarea unei cai de atac fără termen este neconstitutionala. În acest context, este de observat ca, prin motivele de recurs, se apreciază ca argumentatia Curții, în sensul că art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar reprezenta o omisiune legislativă, constituie o grava eroare logica, deoarece nu ar fi vorba de omisiunea legiuitorului de a legifera, ci de intenția directa, pozitiva, a acestuia de a introduce un recurs fără termen, care, fiind neconstitutionala, trebuie sancționată.

5. Împotriva soluției Curții, cu privire la art. 330^1 din Codul de procedură civilă, a declarat recurs la data de 1 iulie 1996 și Badulescu Vlad Radu. Recursul a fost declarat în termen. În motivarea recursului se aduc, în esenta, următoarele argumente:

a) dispozițiile art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă principiile constituționale ale autorității lucrului judecat și ale stabilitatii hotărîrilor judecătorești, care, împreună, trebuie să asigure într-un stat de drept stabilitatea circuitului civil;

b) art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă doua principii ale justiției europene, cuprinse în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și anume principiul judecării cauzelor "într-un termen rezonabil" și principiul "egalității armelor" părților care participa la proces.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile art. 330^1 și ale art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, raportate la dispozițiile Constituției și ale Legii nr. 47/1992, și vazind concluziile părților și ale reprezentantului Ministerului Public, retine următoarele:

1. Referitor la recursul declarat de către Ministerul Public, este de observat ca, potrivit dispozițiilor Codului de procedura civilă, suspendarea executării unei hotărâri se dispune, în condițiile legii, numai la cererea părții interesate, de către instanța judecătorească competența, uneori chiar cu plata unei cauțiuni, și, cu excepția apelului, ea intervine de drept numai în cazuri restrânse, limitativ prevăzute de lege la recurs (art. 280, 300 și 325). Desigur, procurorul, ca parte în proces, poate, și el, în condițiile legii, cere suspendarea executării unei hotărâri, dar asupra ei se pronunța, de asemenea, instanța competența. Numai în cazul recursului în anulare s-a prevăzut posibilitatea pentru procurorul general de a suspenda executarea unei hotărâri, soluție care nu a existat în Legea Curții de Casație și nici în Codul de procedură civilă din anul 1948, dar a fost reglementată în cazul recursului extraordinar ce a fost eliminat din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993.

Reglementarea de principiu din Codul de procedură civilă, în sensul că suspendarea executării unei hotărâri se dispune de instanța, este rezultatul firesc al faptului ca, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, justiția se înfăptuiește prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. Rezultă ca legea fundamentală recunoaște numai judecătorului jurisdictio și imperium, adică puterea de a "spune" dreptul și de a impune executarea forțată a hotărîrilor. Din moment ce prin intermediul instanței se pornește executarea silită, este firesc ca toate incidentele care apar ulterior, inclusiv în ceea ce privește suspendarea, să se rezolve tot de către instanța judecătorească.

În alți termeni, soluția de principiu din Codul de procedură civilă, în acord cu legea fundamentală, este rezultatul principiului separației puterilor în stat, care, în ce privește puterea judecătorească, a fost expres prevăzut în art. 1 al Legii nr. 92/1992. Chiar dacă Constituția nu consacra in terminis acest principiu, cerințele lui de fond, astfel cum sunt concepute în prezent, se regăsesc în legea fundamentală și trebuie respectate de către toate autoritățile. Astfel se explica de ce Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 6/1992, la care, de altfel, s-a referit și decizia de fond, a declarat, în cadrul controlului prealabil, neconstitutionala o dispoziție legală prin care se suspenda cursul judecații și executarea hotărîrilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate.

Faptul ca dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în Constituție în capitolul referitor la "Autoritatea judecătorească" nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecații, la o alta concluzie, deoarece aceasta împrejurare nu transforma Ministerul Public și unitățile sale în instanțe judecătorești, care să infaptuiasca, potrivit Constituției, justiția.

În capitolul privind "Autoritatea judecătorească" sunt plasate și dispozițiile art. 131 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc ca procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Este fără indoiala ca ministrul justiției este reprezentant al executivului. Fără a intră în controversele doctrinare privind natura Ministerului Public, din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a instituției Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinata de faptul ca aceasta din urma reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apara ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor.

Faptul ca în activitatea judiciară Ministerul Public reprezintă, potrivit art. 130 alin. (1), interesele generale ale societății nu poate conduce la o alta soluție, deoarece acest text trebuie corelat cu alte dispoziții și principii constituționale, și, în orice caz, aceste interese generale, care exista, într-adevăr, și în procesele civile, trebuie aparate de Ministerul Public, cu respectarea tuturor dispozițiilor constituționale. Or, corelând dispozițiile art. 131 alin. (1) cu cele ale art. 125 alin. (1) din Constituție, rezultă ca numai prin încălcarea principiului separației puterilor în stat s-a recunoscut procurorului general posibilitatea de a suspenda executarea unor hotărâri judecătorești irevocabile.

În aceste condiții, nu poate fi reținut nici motivul de oportunitate invocat în recurs, și anume faptul ca art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează o modalitate de amînare a efectelor grave și de netolerat pe care le poate avea o hotărâre judecătorească pronunțată în disprețul organizării constituționale a statului. Trebuie reținut, pe de o parte, ca motivele recursului în anulare pot fi invocate de către părți sau de procuror pe calea recursului (art. 304 pct. 4 din Codul de procedură civilă) sau a revizuirii (art. 322 pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă), iar, pe de altă parte, art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă îngăduie Curții Supreme de Justiție sa suspende ea executarea hotărârii, după ce a fost sesizată, astfel ca, printr-o introducere prompta a recursului în anulare, poate fi evitat pericolul evidențiat în recurs și care, în orice caz, nu poate fi opus unor norme și principii constituționale ce s-ar încalcă, dacă ar fi acceptat acest motiv.

Asa fiind, recursul declarat de către Ministerul Public urmează să fie respins.

2. Referitor la recursul exercitat de către Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana și de Badulescu Vlad Radu, este de observat ca, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituție, justiția se înfăptuiește în numele legii și ea se realizează, astfel cum s-a mai arătat, potrivit art. 125 alin. (1), prin Curtea Suprema de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege. În sfârșit, în conformitate cu art. 130 alin. (3) din Constituție, competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.

În sistemul nostru actual, temeiul constituțional al exercitării căilor de atac îl constituie art. 125 alin. (3) din Constituție, din care rezultă ca legea este cea care stabilește căile de atac, fiind incluse în procedura de judecată, și art. 128 care prevede că, împotriva hotărîrilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Legea procesual civilă din țara noastră reglementează apelul (art. 282-298) și recursul (art. 299-316) drept cai ordinare de atac, iar contestația în anulare (art. 317-321), revizuirea (art. 322-328), recursul în interesul legii (art. 329) și recursul în anulare (art. 330-330^4), drept cai extraordinare de atac. Recursul și revizuirea vizează hotărâri definitive, iar contestația în anulare și recursul în anulare, chiar hotărâri irevocabile. Cu excepția recursului în interesul legii și al recursului în anulare, care pot fi exercitate numai de către procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, și nu au fixat termen de exercitare, celelalte cai de atac pot fi folosite de orice parte interesată și de procuror, dar numai în termenul expres prevăzut de lege.

Rezultă ca existenta unor cai de atac, chiar extraordinare, nu contravine dispozițiilor constituționale. Aceasta, chiar dacă exercitarea este recunoscută numai procurorului general, deoarece este fără indoiala ca și în materie civilă exista interese generale ale societății, care, în activitatea judiciară, sunt reprezentate, potrivit art. 130 alin. (1) din Constituție, de către Ministerul Public. Or, încălcarea principiului separației puterilor în stat sau săvârșirea de infracțiuni de către judecători în legătură cu hotărârea pronunțată de ei, care constituie motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, reprezintă astfel de interese. În acest context trebuie observat ca reprosul care se aduce deciziei de fond, în sensul că a deplasat obiectul discuției, aducind, în principal, argumente în favoarea ideii că nu este neconstitutional ca recursul în anulare să fie exercitat numai de către procurorul general, nu se justifica, deoarece, din motivarea recursului, îndeosebi în legătură cu interpretarea art. 128 din Constituție, se evoca și acest aspect, din moment ce se pretinde ca textul ar impune folosirea în mod egal a căilor de atac. Prevederea constituțională nu interzice ca o cale de atac ce privește exclusiv un interes public, cum este recursul în anulare, să poată fi exercitată numai de către Ministerul Public.

Referitor la problema dacă este sau nu constituțională prevederea cuprinsă în art. 330^1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia recursul în anulare se poate exercita oricând, este de observat ca o dispoziție similară nu era prevăzută în mod expres nici în Legea Curții de Casație și nici în Codul de procedură civilă din anul 1948, dar, în doctrina și jurisprudenta, s-a decis în sensul soluției legislative de astăzi. Prin motivele de recurs se susține ca, pentru perioada anterioară anului 1948, soluția era fireasca, deoarece Legea Curții de Casație reglementa o cerere în anulare, care poate fi și imprescriptibila, și nu o cale de atac, de esenta căreia este existenta unui termen de exercitare. Este adevărat ca legea nu folosea noțiunea de recurs, dar doctrina și jurisprudenta îi confereau aceasta calificare, iar pe de altă parte, în acest moment, față de dispozițiile art. 125 alin. (3) și ale art. 128 din Constituție, care dau în competența legii stabilirea căilor de atac și a modului lor de exercitare, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravine acestora. Interpretarea ce se da în recurs art. 128 din Constituție nu poate fi primită, deoarece este evident ca textul are în vedere folosirea căilor de atac, adică exercitarea lor, inclusiv în ce privește termenele, atât de către părți, cît și de către Ministerul Public, în condițiile stabilite de lege. De aceea textul atacat nu contravine art. 128 din Constituție.

În legătură cu susținerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar încalcă principiul egalității, înscris în art. 16 alin. (1) din Constituție, și cerința unui proces echitabil, înscrisă în convențiile și pactele internaționale, cerința obligatorie, potrivit art. 20 din Constituție, deoarece ar favoriza partea care profita de admiterea caii de atac, este de observat ca, prin anularea hotărârii irevocabile atacate, părțile sunt repuse în situația anterioară, deci în situația de egalitate. Aceasta cale de atac nu are scopul de a favoriza pe una sau pe alta dintre părți, ci anularea unei hotărâri care încalcă principii esențiale ale statului de drept, cum sunt separația puterilor, independenta și imparțialitatea judecătorilor. Asa fiind, nici acest motiv nu este întemeiat.

Cît privește motivul referitor la încălcarea cerinței prevăzute de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de a se examina cauza într-un termen rezonabil, este de reținut ca în practica Comisiei și a Curții Europene s-a subliniat constant ca aceasta cerința nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, tinindu-se seama de durata procedurii, de natura pretențiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităților și al părților, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanței, de exercitarea căilor de atac etc. Pe de altă parte, astfel cum s-a reținut și în decizia atacată, textul are în vedere celeritatea soluționării procesului și nu interzicerea exercitării unei cai de atac care nu are prevăzut termen și care, doar ipotetic, se susține ca ar putea duce la depășirea unui termen rezonabil. Rezultă, asadar, ca simpla posibilitate de a exercita oricând recursul în anulare nu contravine cerinței de a examina cauza într-un termen rezonabil, examinarea respectării ei facindu-se la o speta determinata, astfel ca și acest motiv urmează să fie înlăturat.

În legătură cu susținerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar încalcă principiile constituționale ale puterii lucrului judecat și stabilitatii hotărîrilor judecătorești, este de observat ca aceste principii nu sunt expres prevăzute de Constituție. Dar, chiar dacă ele ar putea fi desprinse din art. 1 alin. (3) al legii fundamentale, care defineste România ca stat de drept, în care dreptatea reprezintă valoarea suprema și este garantată, trebuie observat ca puterea lucrului judecat și stabilitatea pot fi atacate și prin exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor definitive și irevocabile care sunt la indemina părților, respectiv recursul, contestația în anulare și revizuirea. Și aceasta pentru motive mult mai largi decît cele prevăzute pentru recursul în anulare. Fiind o trasatura comuna pentru toate căile de atac care vizează hotărâri definitive sau irevocabile, chiar dacă regimul termenelor de exercitare este diferit, nu se poate aprecia ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar fi neconstitutional din acest punct de vedere.

Susținerea ca art. 330^1 din Codul de procedură civilă încalcă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție nu poate fi, de asemenea, primită în modul în care a fost formulată, deoarece recurentii nu țin seama de regulile soluționării conflictului de legi în timp. Acest motiv va fi reținut însă de Curte în sensul celor ce urmează. Dreptul relativ la exercitarea căilor de atac este fixat de legea în vigoare în momentul pronunțării, deoarece admisibilitatea unei cai de atac constituie o calitate inerenta a hotărârii și, în aceste condiții, nici o cale de atac nu poate rezultă dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existenta în momentul pronunțării nu poate fi desfiintata fără retroactivitate de către o lege posterioară. Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, în acest sens, prin deciziile nr. 9/1994 și nr. 131/1994, fundamentul acestei reguli fiind dedus din principiul neretroactivitatii. Deci art. 330^1 din Codul de procedură civilă, care nu prevede vreun termen pentru exercitarea recursului în anulare, este constituțional numai în măsura în care textul nu încalcă principiul neretroactivitatii, în sensul că o cale de atac se exercită doar împotriva hotărîrilor pronunțate după intrarea sa în vigoare, potrivit Legii nr. 59/1993. Altfel spus, textul ar fi neconstitutional numai dacă s-ar aplica hotărîrilor pronunțate înainte de 26 iulie 1993, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 59/1993 ce a introdus în Codul de procedură civilă și art. 330^2. Referitor la hotărârile definitive pronunțate înainte de această dată, este de observat, pe de o parte, ca ele au putut fi atacate de către procurorul general pe calea recursului extraordinar, care putea fi soluționat și după intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, în condițiile stabilite de art. V alin. 5 din această lege, iar, pe de altă parte, prin art. V alin. 6, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 65/1993, s-a dat părților posibilitatea sa atace ele cu recurs, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii, hotărârile rămase definitive în perioada 30 iunie 1992 - 26 iulie 1993.

Pentru a se evita interpretări ale art. 330^1 din Codul de procedură civilă care să contravină art. 15 alin. (2) din legea fundamentală, Curtea, garant al supremației Constituției, urmează sa admită, în parte, recursul și sa modifice decizia atacată în sensul interpretării textului din Codul de procedură civilă în concordanta cu dispoziția constituțională.

Desigur, la o viitoare modificare a Codul de procedură civilă, Parlamentul, unica autoritate legiuitoare, va putea sa stabilească o reglementare asemănătoare celei din Codul de procedură penală, inlaturind astfel o deosebire care, teoretic, nu se justifica. Aceasta și în lumina faptului ca în recomandările de armonizare a dreptului procesual civil din țările Uniunii Europene s-a reținut, în principiu, ca nici o cale de atac contra unei hotărâri sa nu fie admisibilă după expirarea unui an de la data acesteia.

Fața de considerentele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. c) și ale art. 145 alin. (2) din Constituție, ale art. 1, art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 23, art. 25 și ale art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge recursul declarat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996.

2. Admite în parte recursul declarat de Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana și Badulescu Vlad Radu împotriva Deciziei Curții Constituționale nr. 73 din 4 iunie 1996 și modifica pct. 2 al menționatei decizii, după cum urmează: admite în parte excepțiile de neconstituționalitate privind art. 330^1 din Codul de procedură civilă și constata ca dispozițiile sale sunt neconstituționale în măsura în care acestea se aplică hotărîrilor pronunțate înainte de 26 iulie 1993, data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993.

Definitivă și obligatorie.

Prezenta decizie se comunică președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Pronunțată în ședința publică din 24 septembrie 1996.