Decizia nr. 73/1996

Articolul 330

^3 din Codul de procedură civilă, printr-o dispoziție de trimitere, precizează procedura ce trebuie urmată la judecarea și soluționarea recursului în anulare, precum și obligativitatea participării procurorului la judecata recursului în anulare. Art. 330^4 din Codul de procedură civilă arata condițiile în care procurorul general își poate retrage recursul în anulare și consacra, totodată, dreptul părților din proces de a stărui pentru continuarea judecații. Or, prin aceste prevederi nu poate fi pusă în discuție nici o situație conflictuala cu dispozițiile Constituției. De altfel, dacă sunt considerate constituționale prevederile art. 330 din Codul de procedură civilă, reglementările cuprinse la art. 330^3-330^4 din Codul de procedură civilă, inevitabile în condițiile existenței recursului în anulare, nu pot fi ele însele considerate ca neconstituționale, cita vreme prin aceste reglementări nu se face altceva decît să se precizeze procedura soluționării recursului în anulare și fiecare dintre aceste reglementări sunt compatibile cu dispozițiile de principiu ale legii fundamentale.

Rămân asadar în examinare, sub aspectul constituționalității, prevederile art. 330^1 și ale art. 330^2 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 330^1 din Codul de procedură civilă "recursul în anulare se poate declara oricând". Întrucît textul nu limitează în timp posibilitatea acordată numai procurorului general de a introduce recursul în anulare, prevederile arătate au fost considerate neconstituționale. Ele au fost considerate neconstituționale, mai întâi, pentru ca dreptul de a exercita recursul în anulare a fost rezervat în exclusivitate procurorului general; sub un al doilea aspect, ele ar fi neconstituționale pentru ca legea nu prevede un termen până la care poate fi exercitat recursul în anulare. În esenta, astfel cum s-a susținut, prin aceasta posibilitate nelimitată în timp de a se exercită recursul în anulare se pun sub semnul incertitudinii autoritatea lucrului judecat și stabilitatea raporturilor juridice. În context s-au evocat prevederile în materie ale legii de procedura penală, care, reglementind, de asemenea, recursul în anulare, precizează ca numai "recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat oricând", în celelalte cazuri recursul în anulare putind fi declarat "numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă', astfel cum precizează art. 411 din Codul de procedură penală. Totodată, prin acest mod de reglementare, părțile, în sens larg, cetățenii, se afla într-o poziție inegala față de autorități, din moment ce ele însele nu pot exercita recursul în anulare.

Ar rezultă, în opinia autorilor excepției de neconstituționalitate, ca prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravin, "direct", dispozițiilor art. 128 din Constituție, ale art. 11 alin. (2) din Constituție coroborat cu art . 20 din legea fundamentală și cu art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ale art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. În mod "implicit", prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă ar contraveni dispozițiilor art. 15 alin. (2) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție.

Potrivit art. 128 din Constituție, împotriva hotărîrilor judecătorești, "părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac în condițiile legii". În interpretarea autorilor excepție de neconstituționalitate, prin reprezentantele lor, dispozițiile art. 128 din Constituție implica

"egalitatea participanților la un proces în raport cu folosirea căilor de atac", "egalitatea armelor", ceea ce nu se asigura prin punerea în exclusivitate la dispoziția procurorului general a recursului în anulare.

Acest mod reductionist de interpretare nu corespunde însă sensului real al dispozițiilor art. 128 din Constituție, nici aceluia al prevederilor art. 16 din Constituție. (Dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție, prin care se reglementează aplicabilitatea legii în timp - considerate ca incalcate "implicit" - nu au nici o incidența cu problema de constituționalitate în discuție). Locutiunea "în condițiile legii" din textul art. 128 din Constituție nu poate avea semnificatia atribuită de autorii excepției de neconstituționalitate, anume aceea ca totdeauna în sistemul jurisdicțional părțile trebuie să se afle în aceeași poziție în raport cu căile de atac conferite de lege împotriva hotărîrilor judecătorești. (Bunaoara, intervenientul accesoriu, deși "parte" în procesul civil, nu poate exercita necondiționat calea de atac). Egalitatea părților în procesul civil nu poate fi redusă numai la exercitarea directa a căilor de atac. Ea are determinări mult mai largi. Unele dintre acestea sunt de altfel evocate în chiar cuprinsul reglementărilor având ca obiect recursul în anulare (art. 330^3 alin. 1 și art. 330^4 din Codul de procedură civilă). Este de observat, mai ales pentru ca s-a constituit ca argument și reglementarea din domeniul procedurii penale, ca, potrivit art. 409 din Codul de procedură penală, recursul în anulare se exercită - ca și în materie procesual civilă - numai de procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției. În fine, art. 16 alin. (1) din Constituție, constituit ca reper pentru demonstrarea conflictului de constituționalitate, privește egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, nu egalitatea de tratament juridic al acestora în raport cu cea aplicabilă autorităților publice. Aceasta egalitate nu exclude, ci chiar implica un tratament juridic diferențiat, ținând seama de natura autorităților publice și de "atribuțiile" acestora. Ministerul Public este o astfel de autoritate care exercită atribuții, nu drepturi subiective.

Articolul 6

pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacra dreptul persoanei la un proces echitabil. În sensul practicii instanței europene, conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicție, a unor cai de atac al hotărîrilor judecătorești, nici, pe cale de consecința, posibilitatea exercitării acestor cai de atac - inclusiv a celor extraordinare - de către toate părțile din proces. Art. 10 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, privitor la dreptul oricărei persoane "de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și impartial", nu are nici o legătură cu problema de constituționalitate în discuție. Art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, consacrând egalitatea "tuturor oamenilor" în fața instanțelor și dreptul la un proces echitabil, nu pune astfel în discuție necesitatea garantarii pentru toate părțile dintr-un proces a dreptului de a exercita toate căile extraordinare de atac al hotărîrilor judecătorești.

În legătură cu prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, stăruie însă o alta problema de constituționalitate, anume faptul ca procurorul general poate declara recursul în anulare "oricând". Neconstituționalitatea acestor prevederi nu poate fi însă susținută prin invocarea dispozițiilor art. 128 din Constituție. Potrivit acestor dispoziții, căile de atac se exercită "în condițiile legii". Pornind de la semnificatia acestei locuințe, nu se poate ajunge prin extrapolare la concluzia ca legea ar trebui sa prevadă un termen pentru exercitarea recursului în anulare, căci numai astfel ea ar satisface exigențele constituționale. La aceasta concluzie nu s-ar putea ajunge nici pe calea invocarii altor dispoziții constituționale.

Articolul 6

pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice garantează dreptul persoanei de a-i fi examinata cauza "într-un termen rezonabil". Aceste prevederi vizează însă celeritatea procesului, nu necesitatea stabilirii pentru toate căile de atac - inclusiv cele extraordinare - a unor termene pentru exercitarea lor. Chiar în materie procesual-penală, art. 411 alin. 1 din Codul de procedură penală prevede că recursul în anulare în favoarea celui condamnat poate fi declarat "oricând". Deși situațiile procesual-penale și procesual-civile nu sunt cu totul comparabile, reglementările procesual-penale pot avea semnificație, în materie procesual-civilă, sub un al aspect. Motivele recursului în anulare, prevăzute de art. 330 din Codul de procedură civilă, sunt stabilite în profitul ambelor părți din procesul civil, dacă acestea au fost de buna-credința, atât reclamantul, cît și pârâtul având interesul să obțină dezlegarea raportului litigios fără ca instanța să-și depășească atribuțiile puterii judecătorești și pronunțăndu-se cu desăvârșită imparțialitate.

Totuși n-ar putea fi ignorate celelalte argumente invocate de către autorii excepțiilor de neconstituționalitate în sprijinul ideii ca ar trebui să se prevadă un termen și pentru exercitarea recursului în anulare. Dar Curtea Constituțională nu este competența sa sanctioneze omisiuni legislative, nici nu poate - în sensul practicii ei constante - să se manifeste ca legislator pozitiv.

Sunt motivele pentru care, cu opinia separată a unui judecător, nu s-a putut retine nici excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă, sub acest al doilea aspect.

Curtea Constituțională a considerat însă, cu unanimitatea membrilor completului, ca sunt neconstituționale prevederile art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora "procurorul general poate dispune pe termen limitat suspendarea executării hotărîrilor judecătorești înainte de introducerea recursului în anulare". Prin aceste prevederi este afectat principiul separației puterilor în stat, principiu care, deși nu este consacrat expres, el poate fi dedus din ansamblul reglementărilor constituționale și, îndeosebi, al celor având ca obiect precizarea funcțiilor autorităților publice și a raporturilor dintre acestea.

Într-un alt context, Curtea Constituțională a decis ca o dispoziție legală, prin care se suspenda cursul judecații sau executarea hotărîrilor judecătorești definitive referitoare la anumite cauze determinate, este neconstitutionala. (Decizia Curții Constituționale nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993). Or, dacă nici autoritatea legiuitoare nu poate dispune suspendarea executării hotărîrilor judecătorești referitoare la anumite cauze determinate, cu atât mai mult o asemenea măsura nu poate fi luată de o alta autoritate.

Este adevărat ca Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din "autoritatea judecătorească". Totuși el reprezintă o magistratura specială, care nu îndeplinește atribuții de natura jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea "sub autoritatea ministrului justiției", organ esentialmente executiv, fiind, pe cale de consecința, ei înșiși agenți ai autorității executive. Rezultă și astfel ca, numai incalcindu-se principiul puterilor în stat, procurorii ar putea dispune suspendarea executării unei hotărâri judecătorești. De altfel, dacă procurorul general introduce recursul în anulare, potrivit art. 330^2 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanța poate să dispună suspendarea executării hotărârii. Considerente de oportunitate pentru suspendarea executării hotărârii de către procurorul general, înainte de a sesiza instanța, nu pot avea, în sensul celor arătate, un temei constituțional.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 11, al art. 15, al art. 16, al art. 20, al art. 128 și al art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 24 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, cît privește prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă, și în unanimitate, în privinta celorlalte prevederi din legea de procedura civilă, considerate ca neconstituționale,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^2 alin. 1 din Codul de procedură civilă, invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana și Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995 și nr. 3.658/1995, pe rolul Curții Supreme de Justiție.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă invocată de doamnele Buriman Marina Ioana, Antonescu Elena, Antonescu Cristina, Gheorghiu Marie-Angele Roxana, Diplan Gheorghiu Lucretia Ariana și de domnul Badulescu Vlad Radu în dosarele nr. 2.914/1995, nr. 3.232/1995, nr. 3.658/1995 și nr. 1.925/1995 pe rolul Curții Supreme de Justiție, cu opinie separată, în sensul că prevederile art. 330^1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituționale.

3. Constata ca prevederile art. 330, ale art. 330^2 alin. 2, ale art. 330^3 și ale art. 330^4 din Codul de procedură civilă sunt constituționale.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică din 4 iunie 1996.

PREȘEDINTE,

prof. univ. dr. Ioan Deleanu

Magistrat-asistent,

Maria Bratu

OPINIE SEPARATĂ

Sunt întru totul de acord cu decizia completului, cu excepția problemei neconstitutionalitatii prevederilor art. 330^1 din Codul de procedură civilă.

Desigur, acest text nu contrazice expres nici un text din Constituție. Trebuie sa admitem, însă, ca întreaga reglementare constituțională este supusă unor principii generale, care să ilustreze prevederile art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, potrivit cărora România este un stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate. Stirbirea autorității hotărîrilor judecătorești - justiția fiind una dintre puterile statului - lăsarea nedeterminată, în incertitudine, a situațiilor juridice stabilite - cu autoritate de lege - prin aceste hotărâri, nu pot decît sa infringa principiile statului de drept.

Încălcarea prin lege nu numai a textelor, ci și a principiilor Constituției face ca această lege să fie neconstitutionala. Acest lucru este arătat explicit de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care prevede: "Sunt neconstituționale prevederile actelor normative prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției".

Alături de "principiile generale", cuprinse în Titlul I al Constituției, se degaja din întreaga reglementare a acesteia un corp de principii fundamentale. În repetate rinduri, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra existenței unor principii constituționale de acest fel, cum ar fi în cazul separației puterilor în stat sau al egalității sanselor partidelor politice.

Literatura de specialitate a semnalat, la rindul sau, existenta unor astfel de principii generale.

"După ezitari traditionale unei jurisprudente în formare, recenta și continua - scrie Dominique Rousseau, <<Droit du contentieux constitutionnel>> (p. 97) -, este clar, astăzi, ca toate principiile politicii economice și sociale, în mod particular necesare timpului nostru, au primit valoare constituțională și sunt opozabile legiuitorului de către Consiliu în exercițiul controlului constituționalității legilor."

Consideram ca, pe drept cuvint, principiul autorității lucrului judecat și cel al stabilitatii hotărîrilor judecătorești au valoarea unor astfel de principii. Acesta este motivul pentru care consideram ca textul criticat prin excepția de neconstituționalitate contravine Constituției.

Stabilirea unui termen pentru introducerea recursului în anulare ar fi, după părerea noastră, nu o infirmare a valorilor sociale ocrotite prin reglementarea acestei cai de atac, ci un act de stimulare a Ministerului Public de a acționa cu promptitudine.

De altfel, Codul de procedură penală stabilește pentru executarea recursului în anulare un termen de un an, chiar pentru cele mai grave infracțiuni.

Lipsa de corelare este aici vădită.

Textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă apare neconstitutional și sub alt aspect.

Potrivit art. 20 din Constituție, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă exista neconcordante între pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Or, textul amintit contrazice câteva prevederi de mare însemnătate din convențiile internaționale la care România este parte.

Primul dintre acestea este art. 6 din Convenție europeană a drepturilor omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (fair trial). Acest articol prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil, a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită prin lege, care va hotărî asupra contestațiilor sale privind drepturile și obligațiile cu caracter civil".

Referirea la "termenul rezonabil" presupune, în primul rind, existenta unui termen în care să fie pus capăt procesului. Lăsarea unei cai de atac fără un termen poate conduce la reluarea procesului după un interval de timp oricit de lung, ceea ce contrazice în mod vadit caracterul "rezonabil" al termenului.

Este de semnalat ca practica Comisiei și Curții Europene interpretează foarte larg acest text. Astfel, într-o speta (Delcourt, v. Belgia), Curtea a statuat ca: "Într-o societate democratica, în sensul convenției, dreptul la o buna administrare a justiției ocupa un loc atât de important încât o interpretare restrictiva a art. 6 pct. 1 nu ar corespunde scopului și obiectului acestei dispoziții".

Un alt principiu al justiției europene, încălcat de textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă, este cel al egalității armelor". Acest principiu, definit prin numeroase hotărâri ale Comisiei și Curții Europene, reclama o identitate de tratament procesual între Ministerul Public și celelalte părți litigante.

Or, din întreaga economie a reglementării căilor de atac din Codul de procedură penală rezultă o vădită inegalitate.

Motivele pentru care o hotărâre irevocabilă poate fi atacată cu recurs în anulare pot fi invocate numai de Ministerul Public. Prin sine însăși, aceasta prevedere nu poate fi criticata, deoarece celelalte părți din proces au posibilitatea sa invoce aceleași motive în temeiul art. 304 pct. 4 sau al art. 317 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Inegalitatea apare însă din faptul ca, dacă exercitarea căilor contestației în anulare și revizuiri, care sunt la indemina tuturor părților, este afectată de termen, exercițiul recursului în anulare nu este. Armele sunt inegale.

Desigur, nu este de competența Curții Constituționale, care nu face opera de legislator pozitiv, sa stabilească un anume termen, aceasta fiind atributul exclusiv al puterii legislative.

Nu trebuie uitat însă ca, chiar în statul totalitar, recursul extraordinar, posibil inițial oricând, a fost ulterior limitat prin lege la un an, tocmai spre a se asigura stabilitatea hotărîrilor judecătorești.

Pentru aceste motive, consider ca textul art. 330^1 din Codul de procedură civilă contravine Constituției.