Decizia nr. 296/2010
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300 din Codul de procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal, art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 2
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
- Decizia nr. 1128/2009 10 septembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 146 și art. 215 alin…
Are ca temei 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
Ioan Vida - președinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Ion Predescu - judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader - judecător
Augustin Zegrean - judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300 din Codul de procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal,
art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor
art. 80-88 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Maria I. Schutz, Corneliu C. Popa, Mihai I. Ciobanu și Ion M. Dascălu în Dosarul nr. 5.813/111/2007 al Tribunalului Bihor - Secția penală.
La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
La dosar, autorul excepției Maria Schutz, prin apărător, a transmis concluzii scrise.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca nefondată.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 aprilie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 5.813/111/2007, Tribunalul Bihor - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 300 din Codul de procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal,
art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor
art. 80-88 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Maria I. Schutz, Corneliu C. Popa, Mihai I. Ciobanu și Ion M. Dascălu în dosarul de mai sus.
În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile art. 215 alin. 5 raportate la art. 146 din Codul penal încalcă dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), art. 23 alin. (11) și (12), art. 73 alin. (3) lit. h) și art. 11 și art. 20 raportate la art. 6 și art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece condiționarea incriminării de cuantumul unui prejudiciu eventual pune în mare pericol însuși dreptul la un proces echitabil, având în vedere că atât existența prejudiciului, cât și cuantumul acestuia sunt chestiuni care nu pot fi stabilite decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă, inculpatul aflându-se pe tot parcursul procesului penal sub protecția prezumției de nevinovăție.
Referitor la prevederile
art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , precum și la cele ale
art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 , autorii excepției susțin că aduc atingere dispozițiilor art. 16, art. 21, art. 124 alin. (2), art. 137 alin. (2) și art. 20 din Constituție, precum și dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece conferă Direcției Naționale Anticorupție o competență derogatorie de la dreptul comun, prin aceea că funcționează paralel cu parchetele obișnuite și nu sunt organizate pe lângă instanțe judecătorești. O asemenea divizare între organele de anchetă nu are cum să nu vizeze și drepturile fundamentale ale persoanei cercetate, pentru că orice dispoziție procesuală care conține norme relative la competența organelor de urmărire penală este o normă care are ca obiectiv și protejarea drepturilor fundamentale ale persoanei. Astfel, în pofida faptului că Direcția Națională Anticorupție are o competență materială limitată, procurorul, în absența unei cenzuri din partea instanței de judecată, poate să își aroge singur competența de a ancheta o faptă, deoarece, în faza de urmărire penală, el este suveran în estimarea valorii prejudiciului produs.
De asemenea, textul este neconstituțional întrucât conduce la o situație de inegalitate în fața legii din cauza faptului că legiuitorul a stabilit limita competențelor materiale ale direcției prin raportare la euro, nu la moneda națională. În aceste condiții, competența poate varia în funcție de fluctuațiile cursului de schimb leu și euro, iar anumite fapte identice să între sau nu în competența organului specializat. În acest fel se instituie o diferență de tratament, fără nicio bază rațională, fapt care este contrar și dispozițiilor art. 137 alin. (2) din Constituție.
Cât privește dispozițiile art. 300 din Codul de procedură penală, se susține că acestea contravin prevederilor constituționale ale art. 21, art. 24 și art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu permite instanței de judecată, învestită cu plenitudine de jurisdicție, să corecteze ulterior neregulile strecurate în prima fază a procesului. Prin urmare, prevederile art. 300 din Codul de procedură penală sunt constituționale doar în măsura în care sunt interpretate astfel încât să permită judecătorului să cenzureze nu doar regularitatea actului de sesizare, ci și regularitatea urmăririi penale în ansamblul său.
Tribunalul Bihor - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este nefondată.
Potrivit
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
Avocatul Poporului consideră că excepția de neconstituționalitate este nefondată.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 300 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Verificarea sesizării instanței, art. 215 alin. 5 cu denumirea marginală Înșelăciunea raportat la art. 146 cu denumirea marginală Consecințe deosebit de grave din Codul penal, art. 13 alin. (1^2) cu denumirea marginală Competența Direcției Naționale Anticorupție din
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor
art. 80-88 referitoare la Direcția Națională Anticorupție din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, care au următorul conținut:
- Art. 300 din Codul de procedură penală: "Instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare.
În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.";
- Art. 215 alin. 5 din Codul penal: "Înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.";
- Art. 146 din Codul penal: "Prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.";
-
Articolul 13
alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 : "Direcția Națională Anticorupție este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3, și 5, art. 246, 247, 248 și 248^1 din Codul penal, al infracțiunilor prevăzute la
art. 175, 177 și 178-181 din Legea nr. 141/1997
privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, și în
pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale."
Articolul 80
88 din Legea nr. 304/2004
reglementează cu privire la Direcția Națională Anticorupție ca organ specializat în combaterea infracțiunilor de corupție.
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 1.128 din 10 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 679 din 9 octombrie 2009, a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 215 alin. 5 și art. 146 din Codul penal, statuând că art. 146 din Codul penal cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămurește înțelesul expresiei "consecințe deosebit de grave". Această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecințele deosebit de grave ca element circumstanțial în conținutul agravant al mai multor infracțiuni.
Totodată, Curtea a constatat că este neîntemeiată și critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, deoarece aplicarea cerinței procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfășurare a procesului, iar nu și în ceea ce privește cadrul juridic sancționator al faptelor, adică în materia dreptului substanțial. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituție și nici din cel al art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinței procesului echitabil ar trebui să excedeze necesității asigurării garanțiilor procesuale, spre a se intră în materii din câmpul dreptului substanțial.
Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece infracțiunea de înșelăciune este reglementată în Codul penal, lege organică în deplină concordanță cu prevederile constituționale invocate.
Referitor la critica de neconstituționalitate privind previzibilitatea și accesibilitatea normei penale și la încălcarea principiului legalității incriminării, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate nu contravin normelor constituționale și nici celor ale art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ci, dimpotrivă, prin explicarea conținutului noțiunii "consecințe deosebit de grave" în art. 146 din Codul penal se asigură caracterul de previzibilitate și accesibilitate al normei juridice penale.
De asemenea, prin
Decizia nr. 647 din 28 iunie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 20 august 2007, Curtea Constituțională a respins ca nefondată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , reținând că instituirea valorii pagubei cauzate prin infracțiunea săvârșită ca drept criteriu pentru stabilirea competenței Direcției Naționale Anticorupție de a efectua urmărirea penală dă expresie cerinței restrângerii competenței organismului specializat în combaterea corupției la cazurile de mare corupție, definite prin calitatea făptuitorului și prin valoarea prejudiciilor. Necesitatea realizării acestei cerințe este de altfel subliniată chiar în cuprinsul
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 134/2005
pentru modificarea și completarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Parchetul Național Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, care a introdus textul de lege criticat în prezenta cauză. Contrar susținerilor autorului excepției, reglementarea unui astfel de criteriu nu are drept consecință stabilirea aleatorie sau subiectivă a competenței Direcției Naționale Anticorupție, ci, dimpotrivă, crearea posibilității ca această competență să poată fi riguros determinată. Așa fiind, textul de lege criticat nu aduce nicio atingere principiului unicității, imparțialității și egalității justiției.
Faptul că în reglementarea criteriului valorii materiale a pagubei cauzate se face trimitere la moneda euro vizează același obiectiv, respectiv asigurarea rigurozității și a continuității în soluționarea cauzelor penale, având în vedere fluctuațiile monedei naționale, și nu încalcă prevederile constituționale potrivit cărora moneda națională a României este leul. De altfel, textul de lege criticat folosește sintagma "echivalentul în lei a 1.000.000 euro" în deplină concordanță cu prevederile art. 137 alin. (2) din Legea fundamentală.
Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față, inclusiv pentru excepția ce vizează dispozițiile
art. 80-88 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară.
Cât privește critica art. 300 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceasta s-a fundamentat pe aspecte ce izvorăsc din modul de interpretare și de aplicare a legii. Or, potrivit prevederilor
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, aceasta se pronunță fără a putea completa prevederile supuse controlului în sensul unei interpretări subiective, singulare și aprioric enunțate. De altfel, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legi revine Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dincolo de aceste argumente, Curtea mai constată că susținerile autorului sunt nefondate, deoarece, dimpotrivă, judecătorul, în calitate de suveran al fazei de judecată, poate să corecteze nereguli procedurale ale primei fazei a procesului penal. Astfel, faza de urmărire penală și faza de judecată sunt etape procesuale distinct guvernate de reguli procedurale specifice care se circumscriu scopului fiecăreia. Dacă urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența unei infracțiuni, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora în vederea fundamentării necesității trimiterii/netrimiterii în judecată, faza de cercetare judecătorească, după cum sugerează și denumirea, are drept scop fundamentarea condamnării/achitării, anticipată de administrarea probelor necesare rezolvării cauzei penale (prin readministrarea probelor din prima fază și administrarea altora noi). Or, momentul procesual al verificării actului de sesizare reprezintă doar o parte din evantaiul celorlalte aspecte ce vor fi supuse cenzurii judecătorului, în așa fel încât, așa cum susține autorul, la finalul anchetei judecătorești să fie înlăturate orice neregularități strecurate în faza de urmărire penală. Prin urmare, cu prilejul verificării sesizării instanței, judecătorul cenzurează regularitatea actului de sesizare (a rechizitoriului), veghind ca acesta să îndeplinească condițiile impuse de art. 263 și art. 264 din Codul de procedură penală, celelalte aspecte ce țin de fondul cauzei putând fi cenzurate pe parcursul cercetării judecătorești. Prin urmare, nu poate fi primită critica potrivit căreia dispozițiile art. 300 din Codul de procedură penală contravin dreptului la apărare și la un proces echitabil.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 300 din Codul de procedură penală, art. 215 alin. 5 raportat la art. 146 din Codul penal,
art. 13 alin. (1^2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002
privind Direcția Națională Anticorupție, precum și a dispozițiilor
art. 80-88 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară, excepție ridicată de Maria I. Schutz, Corneliu C. Popa, Mihai I. Ciobanu și Ion M. Dascălu în Dosarul nr. 5.813/111/2007 al Tribunalului Bihor - Secția penală.
Definitivă și general obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 martie 2010.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE, prof. univ. dr. IOAN VIDA Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.