Sentința nr. 185/2010
privind acțiunea Societății Comerciale "New Vissa" - S.R.L. împotriva Guvernului României și Societății Română de Radiodifuziune
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Republică 1
- Decizia nr. 159/2004 30 martie 2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Gu…
Dosar nr. 164-33/2009
Ședința publică din data de 27 aprilie 2010
Completul compus din:
Președinte - Danusia Pușcașu
Grefier - Angela Nistor
Pe rol, în rejudecare, se află acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta Societatea Comercială "New Vissa" - S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României și intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, având ca obiect anulare acte emise de autoritățile de reglementare -
Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
și
Hotărârea Guvernului nr. 978/2003
- rejudecare Dosar nr. 1.429/33/2009.
Reclamanta a înregistrat la dosar în data de 27 aprilie 2010 concluzii scrise.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2007, când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru termenul de azi, încheiere de ședință care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Prin Decizia civilă nr. 4.560 din 22 octombrie 2009, pronunțată în Dosarul nr. 1.249/33/2008, s-au admis recursurile declarate de Guvernul României și Societatea Română de Radiodifuziune împotriva Sentinței nr. 64 din 16 februarie 2009 a Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.
S-a casat sentința atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În motivare se arată că, prin acțiunea înregistrată la data de 25 septembrie 2008, pe rolul Curții de Apel Cluj - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Comercială "New Vissa" - S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României anularea prevederilor cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003
privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și anularea prevederilor cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003
privind taxa pentru serviciul public de televiziune.
Reclamanta a arătat în esență că prin actele normative contestate s-a stabilit că societățile comerciale cu sediul în România au obligația de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.
Obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina persoanelor juridice care dețin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce de altfel rezultă și din prevederile
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , precum și ale
art. 40 alin. (2) din Legea finanțelor publice (Legea nr. 500/2002 ).
La data de 21 octombrie 2008, Societatea Română de Radiodifuziune a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României.
Prin Sentința nr. 64 din 16 februarie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea Comercială "New Vissa" - S.R.L., a anulat prevederile cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003
și
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978 din 22 august 2003
și a anulat ca netimbrată cererea de intervenție accesorie formulată de Societatea Română de Radiodifuziune.
În motivarea sentinței, instanța de fond a reținut faptul că
art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede o taxă pentru serviciile publice de radio și televiziune doar în sarcina persoanelor fizice și juridice beneficiare, respectiv în sarcina celor care "beneficiază" în diferite modalități de aceste servicii.
Pentru a reține aceste aspecte, instanța de fond s-a prevalat de
Decizia Curții Constituționale nr. 297/2004 , potrivit căreia conformitatea prevederilor
art. 40 din Legea nr. 41/1994
cu dispozițiile constituționale a fost stabilită avându-se în vedere faptul că "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice", fiind vorba de "o ocrotire în mod egal a proprietății, indiferent de titular".
Pe de altă parte, pentru dezlegarea chestiunii litigioase, instanța de fond face aplicarea interpretării gramaticale a dispozițiilor legale a căror anulare se solicită și ajunge la concluzia că noțiunea de "beneficiar" din cadrul
art. 40 al Legii nr. 41/1994 , republicată, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii și că doar aparent excepția de la plata acestor taxe este instituită numai pentru persoanele fizice, deoarece nu este exclusă aplicarea acestei excepții și pentru persoanele juridice.
Curtea a concluzionat că prevederile cuprinse în
art. 3 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
și
Hotărârea Guvernului nr. 978/2003
instituie derogări de la dispozițiile
art. 40 din Legea nr. 41/1994 , negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de neplata taxei pentru serviciile publice de radio și televiziune în cazul în care acestea nu dețin receptoare radio/TV, motiv pentru care nu a putut fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari pentru toate persoanele juridice cu sediul în România, necondiționat de posesia receptoarelor.
Prima instanță a fost sesizată de reclamanta Societatea Comercială "New Vissa" - S.R.L. cu cererea prin care a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să se dispună anularea prevederilor
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
și ale
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 .
Astfel, cadrul procesual în care se desfășoară procesul a fost fixat de reclamantă, care prin cererea de chemare în judecată a indicat persoana împotriva căreia se îndrepta pretențiile sale, respectiv Guvernul României.
Interesul de a interveni într-un proces poate să aparțină și terțelor persoane, astfel încât Codul de procedură civilă a îngăduit și acestora să ceară introducerea lor în proces.
Intervenția voluntară este reglementată de art. 49-56 din Codul de procedură civilă și poate fi definită ca fiind cererea unui terț de a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu sau pentru a apăra dreptul unei părți din proces.
În cauză s-a constatat că prima instanță nu a observat că s-au formulat două cereri de intervenție de Societatea Română de Radiodifuziune.
Astfel, la data de 20 octombrie 2008 s-a depus la dosar o cerere de intervenție accesorie trimisă prin fax - fila 41, iar la data de 21 octombrie 2008 o cerere de intervenție în interes propriu, filele 55-66, însoțită de înscrisuri.
Aceste aspecte au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 12 ianuarie 2008, însă, la termenul următor când a rămas în pronunțare, prima instanță nu a analizat cererea de intervenție accesorie. Prin hotărârea recurată s-a dispus anularea cererii de intervenție principală ca netimbrată în temeiul
art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 .
Mai mult, deși erau formulate două cereri de intervenție, era necesar să fie calificată intervenția potrivit dispozițiilor legale, cu toate consecințele ce decurg din acestea.
Prin cererea de intervenție, Societatea Română de Radiodifuziune nu a solicitat nimic pentru ea, respectiv nu a invocat realizarea sau conservarea unui drept al său, ci, alături de pârâtul Guvernul României, prin apărările pe care le-a făcut, tinde ca soluția în proces să se dea în favoarea părții pentru care a intervenit.
În aceste condiții, dacă instanța califica cererea de intervenție accesorie, este de observat că aceasta nu intra sub incidența
Legii nr. 146/1997 , nefiind o cerere de chemare în judecată ca intervenție principală, ci o simplă apărare formulată în fața primei instanțe.
Este de observat că indiferent că este vorba de o intervenție principală sau una accesorie, în conformitate cu art. 17 din Codul de procedură civilă, instanța sesizată avea obligația de a se pronunța asupra lor.
Neprocedând în această modalitate, prima instanță nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, cu atât mai mult cu cât intervenția accesorie, fiind o apărare, se judecă întotdeauna împreună cu cererea principală, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă, au fost admise recursurile formulate de pârâtă și intervenient, casată hotărârea și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță, ocazie cu care au fost avute în vedere aspectele invocate de cele două recurente, prin motivele ce vizau nelegalitatea conform art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă asupra fondului litigiului.
După casarea cu trimitere cauza a fost înregistrată pe rolul Curții sub Dosarul nr. 164/33/2010.
Examinând acțiunea formulată prin prisma motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Prin acțiunea formulată reclamanta solicită anularea prevederilor cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și a prevederilor
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003
privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susținând că acestea vin în contradicție cu prevederile
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994
privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și cu prevederile
art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002
privind finanțele publice.
Reclamanta arată că obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio și televiziune ar trebui instituită doar în sarcina microîntreprinderilor române care dețin efectiv aparate radio sau TV, ceea ce, de altfel, rezultă și din prevederile
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , care precizează că au obligația de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii, precum și ale art. 2 alin. (40) din Legea finanțelor publice, care definește "taxa ca fiind sumă plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public".
Prin Ordonanța nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea
art. 40 din Legea nr. 41/1994
privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea următorul cuprins:
"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum și din donații și sponsorizări.
(2) Toate persoanele fizice și juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.
(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutirile de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."
Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003
privind aprobarea
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2003
pentru modificarea
art. 40 din Legea nr. 41/1994
privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune prin art. 1 a statuat în sensul modificării
art. 40 din Legea nr. 41/1994
după cum urmează:
"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, după caz, din:
a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;
b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;
c) penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;
d) sume încasate din publicitate;
e) sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;
f) donații și sponsorizări;
g) alte venituri realizate potrivit legii.
(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv de televiziune, și a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.
(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.
(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune familiile și persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor
privind venitul minim garantat, cu modificările și completările ulterioare, asociațiile și fundațiile nonprofit, misiunile diplomatice străine și membrii acestora, persoanele fizice abonate la rețele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unitățile din cadrul instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, unitățile de învățământ de stat preșcolar, preuniversitar și universitar, căminele de copii și creșele de stat, pensionarii proveniți din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislației anterioare intrării în vigoare a
privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune, unitățile de cult aparținând cultelor religioase recunoscute din România, precum și alte categorii prevăzute de legi speciale.
(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."
La art. II s-a prevăzut că, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, "Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, pentru serviciul public de televiziune - către persoanele care au achitat aceste taxe și care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune -, modalitățile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. și Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum și sancțiunile pentru cazurile declarațiilor eronate".
Conform
art. 1 din Legea nr. 41/1994 , Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune s-au înființat ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Române.
Articolul 2
din același act normativ prevede că Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul în municipiul București și își desfășoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condițiile prezentei legi și în conformitate cu convențiile internaționale la care România este parte.
Conform prevederilor art. 3, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune au obligația să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice, conținutul programelor Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.
Potrivit prevederilor
art. 4 din Legea nr. 41/1994 , Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice, în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice și economice interne și internaționale, să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competență și exigență, valorile limbii române, ale creației autentice culturale, științifice, naționale și universale, ale minorităților naționale, precum și valorile democratice, civice, morale și sportive, să militeze pentru unitatea națională și independența țării, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului și justiției. În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.
Prin
Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003
privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, în temeiul art. 107 din Constituție și al
art. 40 din Legea nr. 41/1994
privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că "persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune".
Articolul 2
din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
prevede că "taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună".
Conform prevederilor
art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
"persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor
Ordonanței Guvernului nr. 24/2001
privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin
Legea nr. 111/2003 , cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune."
Potrivit prevederilor
art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003
"persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare TV, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune."
Articolul 2
din același act normativ statuează că "taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește și de către persoanele fizice care locuiesc singure".
Conform dispozițiilor
art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003
"persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor (_) au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de televiziune".
Articolul 4
din același act normativ prevede că "valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre".
în art. 40 definește taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.
Prin
Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004
a Curții Constituționale s-a reținut că prevederile
art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994
care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare Legii fundamentale.
S-a relevat că
art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Așadar, obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută.
De altfel, cu privire la constituționalitatea
art. 40 din Legea nr. 41/1994 , republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin raportare la art. 56 alin. (2) și
art. 44 alin. (2) din Constituție, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispozițiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune și de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituție, republicată. Prin aceeași decizie s-a reținut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.
Așadar controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare cu aceste dispoziții.
Autoritatea de jurisdicție constituțională din România a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de Legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.
Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.
Prin interpretarea normelor de drept civil se înțelege operațiunea logic-rațională de stabilire a conținutului și sensului normelor de drept civil.
Hotărârile Guvernului dau expresie unei competențe originare a Guvernului, strict limitată și decurgând din însăși natura funcției pe care acesta o îndeplinește. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară și a o aplica cât mai corect. O hotărâre a Guvernului nu poate deci decât să precizeze și să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.
Prin interpretarea oficială se înțelege interpretarea făcută în exercitarea atribuțiilor ce îi revin legii de un organ de stat.
În controlul de constituționalitate exercitat cu privire la
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994
instanța de contencios constituțional a dat indirect o interpretare oficială jurisdicțională, rezolvând excepția de neconstituționalitate prin raportarea acestei norme la dispozițiile cuprinse în Legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Astfel, Curtea Constituțională a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de "beneficiar" al acestor servicii publice, în sensul gramatical.
Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.
Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari, și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.
Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții, care implică lămurirea înțelesului lor ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative.
Se recunoaște dreptul societăților comerciale de a-și suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activității, entitatea nu mai desfășoară niciun fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.
Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfășoară activitate la sediul social, context în care nu mai este necesară verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.
Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate entitatea nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii publice.
A interpreta norma în discuție în sensul că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația înseamnă a goli de conținut celelalte dispoziții din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entități dreptul de a nu desfășura niciun fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.
Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei și, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Interpretarea gramaticală a noțiunii de "beneficiar" include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.
Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.
Articolul 40
instituie aparent excepții de la plata acestor taxe "numai în ceea ce privește persoanele fizice", însă această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei.
Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.
De aceea, excepția prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri și în privința persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Alin. (7) al art. 40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată la alin. (3) al aceluiași articol.
Articolul II
nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim, constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate, nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de Executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice (a se vedea CEDO, Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A, nr. 332, p. 23, paragraful 38).
Articolul 4
stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, Guvernul trebuia să precizeze și să asigure o corectă aplicare a prevederilor
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 .
Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază.
Prevederile cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 , nr. 978/2003 instituie derogări de la dispozițiile
art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 , negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.
În interpretarea dată de Guvern se denaturează însuși sensul noțiunii de "taxă" așa cum e ea definită în Legea finanțelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.
Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.
Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor
art. 40 din Legea nr. 41/1994
este lipsit de relevanță.
Acest text, în forma adoptată prin
Legea nr. 553/2003 , nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu dețin receptoarele necesare pentru perceperea informației ori care demonstrează că temporar nu desfășoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.
Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice - S.A., prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății Române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condițiile în care, spre exemplu, o entitate care nu desfășoară activitate la sediul social ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societății de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.
Împrejurarea că această taxă se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziții ale celor două hotărâri ale Guvernului atacate.
Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în Legea fundamentală.
Faptul că Comisia Europeană a precizat că obligația de a plăti o taxă de licență prin factura de electricitate constituie o problemă de drept național și împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radiodifuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și finanțarea serviciului public de radiodifuziune nu conferă legitimitate dispozițiilor
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003
și
Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 .
Dispozițiile Tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la funcționarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radiodifuziune, cu scopul ca acestea să își îndeplinească misiunea de serviciu public, așa cum a fost ea definită și organizată în fiecare stat membru.
Or, în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de "beneficiar" fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică, "numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii".
Din această perspectivă, cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin. (2) în mod corect dispozițiile
art. 40 din Legea nr. 41/1994 .
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în baza dispozițiilor
art. 18 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 , se va admite acțiunea și se va dispune anularea prevederilor cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977/2003 , precum și în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 . În temeiul art. 23 din aceeași lege, se va dispune publicarea prezentei sentințe în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești.
Cât privește calificarea cererii de intervenție în interes propriu, Curtea notează că Legea contenciosului administrativ nu se opune ca autoritatea publică sau particularul care este beneficiarul actului administrativ ce face obiectul de cenzură al instanței de contencios administrativ și care este direct lezat ori vătămat de acesta să nu poată introduce o astfel de acțiune, invocându-se tocmai lezarea acestui drept ori interes legitim, chiar dacă indirect prin demersul judiciar respectiv se sprijină și poziția autorității publice autoare a actului administrativ contestat.
Din această perspectivă, Curtea a calificat demersul intervenientei ca o intervenție în interes propriu, cu toate consecințele juridice ce decurg dintr-o astfel de calificare.
Una din consecințe relevată în prezenta cauză este aceea că în raport de soluția dată acțiunii principale se va soluționa și cererea de intervenție în interes propriu, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.
Așa fiind, în temeiul art. 50 și următoarele din Codul de procedură civilă, raportate la art. 28 alin. (1) corelat cu
art. 1 și următoarele din Legea nr. 554/2004 , Curtea va respinge și cererea de intervenție în interes propriu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
În numele legii
DECIDE:
Admite acțiunea reclamantei Societatea Comercială "New Vissa" - S.R.L. Cluj, cu sediul procesual ales în str. Pavel Roșca nr. 1, apartamentul 7, județul Cluj, împotriva pârâtului Guvernul României, cu sediul în București, Piața Victoriei nr. 1, și în consecință:
Dispune anularea prevederilor cuprinse în
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003
și a
art. 3 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 978/2003 .
Respinge cererea de intervenție formulată de Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în București, str. General Berthelot nr. 60-64.
Dispune publicarea, conform
art. 23 din Legea nr. 554/2004 .
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 27 aprilie 2010.
PREȘEDINTE, DANUSIA PUȘCAȘU Grefier, Angela Nistor
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.