Decizia nr. 278/2011

Augustin Zegrean - președinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 364 și art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială Romlux Lighting Company - S.A. din Târgoviște în Dosarul nr. 221/42/2010 al Curții de Apel Ploiești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

Prin Încheierea din 5 mai 2010, pronunțată în Dosarul nr. 221/42/2010, Curtea de Apel Ploiești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 364 și art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă.

Excepția a fost invocată de Societatea Comercială Romlux Lighting Company - S.A. din Târgoviște într-un dosar având ca obiect soluționarea acțiunii în anulare formulate împotriva unei hotărâri arbitrale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât acestea reglementează o acțiune de desființare a unei hotărâri arbitrale numai pentru motive de nelegalitate, înlăturând posibilitatea analizării, de către instanța judecătorească, a modului de soluționare a fondului pricinii de către tribunalul arbitral. Autorul susține că această reglementare sui generis a unei căi de atac formulate împotriva unei soluții care nu este pronunțată de instanțele judecătorești încalcă prevederile Constituției.

De asemenea, prevederile art. 403 alin. 1-3 contravin, în opinia autorului excepției de neconstituționalitate, dispozițiilor art. 21 din Constituție, întrucât nu stabilesc o limită maximă a cauțiunii, deși plata unei cauțiuni reprezintă o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare a executării silite. În lipsa unor asemenea norme de procedură, se lasă loc arbitrariului instanței de judecată.

Curtea de Apel Ploiești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția este neîntemeiată. Instanța consideră că posibilitatea recurgerii la procedura specială arbitrală reprezintă o opțiune a părților, alternativă a posibilității soluționării unui litigiu de către instanțele judecătorești, conform art. 340 din Codul de procedură civilă, alegere exercitată în virtutea dreptului de dispoziție asupra exercițiului drepturilor recunoscute de lege.

Fiind vorba despre o instanță arbitrală aleasă de părți, despre arbitri care pot fi desemnați, precum și despre norme de procedură convenite anterior de părți, este firesc ca hotărârea pronunțată în aceste condiții să se bucure de încrederea părților, art. 363 alin. 3 din Codul de procedură civilă prevăzând că hotărârea arbitrală comunicată părților are efectele unei hotărâri judecătorești definitive. Arbitrajul reprezintă efectul acordului de voință al părților, astfel încât legiuitorul a stabilit condiții speciale de exercitare a dreptului de a solicita desființarea hotărârii arbitrale numai pentru motive de nelegalitate, fără a se limita accesul părților la justiție, întrucât acestea pot sesiza instanța de judecată, care se pronunță printr-o hotărâre susceptibilă de exercitare a căii de atac prevăzute de lege, în sensul art. 129 din Constituție.

În ceea ce privește prevederile art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, instanța apreciază că susținerile autorului excepției de neconstituționalitate sunt neîntemeiate, deoarece, în situația în care s-a dispus deja suspendarea provizorie a executării, până la soluționarea cererii de suspendare de către instanță, conform art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă, nu se mai datorează cauțiune, întrucât aceasta a fost achitată în cuantumul prevăzut de acest text, pentru suspendarea provizorie.

Dacă nu s-a solicitat suspendarea provizorie, ci s-a formulat direct cerere de suspendare a executării, întemeiată pe dispozițiile art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, sunt aplicabile dispozițiile art. 723^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă care limitează cuantumul maxim al cauțiunii la 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul în care obiectul cererii este neevaluabil în bani, limita maximă a cauțiunii a fost stabilită de legiuitor la 2.000 lei, prin același text.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 364 și art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, care au următorul conținut:

- Art. 364 din Codul de procedură civilă: "Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533;

f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arată data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri;

h) dispozitivul hotărârii arbitrate cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire;

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.";

- Art. 403 alin. 1, 2 și 3 din Codul de procedură civilă: "Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanța competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauțiune în cuantumul fixat de instanță, în afară de cazul în care legea dispune altfel.

Dacă bunurile urmărite sunt supuse stricăciunii, pierii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea prețului.

Asupra cererii de suspendare formulate potrivit alin. 1 și 2, instanța, în toate cazurile, se pronunță prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat."

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 21 privind accesul liber la justiție, art. 126 alin. (1) privind instanțele judecătorești, precum și ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 364 și art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, Curtea s-a pronunțat prin mai multe decizii și, răspunzând unor critici asemănătoare, a statuat constant că prevederile respective sunt în acord cu dispozițiile constituționale.

Astfel, în ceea ce privește prevederile

art. 364 din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007, Curtea a reținut că arbitrajul constituie o excepție de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiției se realizează prin instanțele judecătorești și reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparțială, mai rapidă și mai puțin formală, confidențială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale încheiate între părți, cu respectarea principiului libertății de voință a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum și a dispozițiilor imperative ale legii, așa cum prevede art. 341 din Codul de procedură civilă. Prin urmare, părțile pot stabili, prin convenția arbitrală sau printr-un act adițional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea și înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului și, în general, orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. În cazul în care părțile nu au convenit asupra unor asemenea norme, tribunalul arbitral va putea reglementa procedura ce urmează să fie aplicată.

Așa fiind, Curtea a observat că incidența dispozițiilor legale criticate este subsecventă acordului de voință intervenit între părțile care au încheiat convenția arbitrală și care au optat pentru soluționarea litigiului de către un tribunal arbitral. Împrejurarea că autorul excepției a achiesat la soluționarea litigiului pe această cale, deși cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască dispozițiile legale referitoare la judecarea litigiului de o asemenea instituție, precum și consecințele juridice ale aplicării lor, nu îl îndreptățește să se prevaleze de necunoașterea legii și deci lipsește de temei critica reglementării în cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la caracterul devolutiv pe care ar trebui să îl aibă acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale, Curtea a reținut că specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluții diferite față de cele din dreptul comun. Împrejurarea că legiuitorul a instituit o cale de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, inclusiv sub aspectul admisibilității acesteia, nu relevă niciun aspect de neconstituționalitate, fiind în deplină concordanță cu prevederile art. 129 din Constituție. Într-adevăr, în măsura în care textul constituțional de referință folosește termenul generic de "căi de atac", fără a le identifica și caracteriza, respectiv fără a se referi in terminis la apel și la recurs, ipoteză în care respectarea acestor date de identificare ar fi fost convertită într-un criteriu de constituționalitate, legiuitorul ordinar este deplin îndreptățit ca, în considerarea anumitor particularități, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. De altfel, Curtea reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în cazul în care a admis acțiunea în anulare, instanța se va pronunța pe fondul litigiului, în limitele convenției arbitrale.

În ceea ce privește prevederile art. 403 alin. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat prin

Decizia nr. 539 din 18 octombrie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.116 din 12 decembrie 2005, că în ceea ce privește pretinsa omisiune a legiuitorului de a stabili criterii obiective pentru determinarea cuantumului cauțiunii, de natură să permită săvârșirea de abuzuri de către judecător, chiar reală fiind, nu ar putea fi complinită de către Curte, care nu are atribuții de legiuitor pozitiv. În fapt, însă, judecătorul este ținut să respecte anumite limite rezonabile la stabilirea cauțiunii, eventualul abuz putând fi cenzurat, de vreme ce încheierea de soluționare a cererii de suspendare este supusă recursului, în temeiul art. 403 alin. 3 din Codul de procedură civilă, debitorul beneficiind astfel de toate garanțiile accesului liber la justiție, ca și de cele ale dreptului la apărare.

Curtea a mai reținut că plata cauțiunii nu constituie o condiție de admisibilitate a contestației la executare, ci exclusiv pentru a putea solicita suspendarea executării silite, așa încât instituirea acestei obligații nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiție și nici de încălcare a dreptului la apărare.

Întrucât nu au apărut împrejurări noi, care să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale în această materie, soluția adoptată în precedent, precum și considerentele pe care aceasta se întemeiază își mențin valabilitatea și în cauza de față.

Față de criticile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea mai reține că dispozițiile art. 723^1 alin. 2 din Codul de procedură civilă prevăd că "Dacă legea nu prevede altfel, cauțiunea nu va reprezenta mai mult de 20% din valoarea obiectului cererii, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, nu va depăși suma de 2.000 lei".

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 364 și art. 403 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Societatea Comercială Romlux Lighting Company - S.A. din Târgoviște în Dosarul nr. 221/42/2010 al Curții de Apel Ploiești - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 24 februarie 2011.