Decizia nr. 1243/2011

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului nr. 44D/2011 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 6 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 33.397/3/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar într-un litigiu având ca obiect anularea unei decizii de sancționare disciplinară.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că sancțiunea corectă a lipsei din decizia de sancționare disciplinară a elementelor prevăzute de lege este nulitatea relativă, întrucât interesul ocrotit este unul particular, iar angajatul interesat de anularea deciziei trebuie să demonstreze nu numai neîndeplinirea cerințelor legale, ci și faptul că prin această omisiune i-a fost produsă o vătămare.

Se susține totodată că sancționarea unei astfel de omisiuni cu nulitatea absolută încalcă principiul egalității statuat la art. 16 din Constituție. Este dat în acest sens exemplul a două persoane care se află în situații de fapt similare, ambele săvârșind abateri disciplinare, însă de gravități diferite, prima dintre ele, care a săvârșit o abatere mai gravă, pentru care i-a fost desfăcut contractul de muncă, reușind să obțină anularea deciziei de sancționare pentru motivul lipsei din cuprinsul acesteia a uneia dintre mențiunile prevăzute de lege și, prin urmare, un drept de creanță asupra angajatorului egal cu salariile care i s-ar fi cuvenit de la data concedierii până la data reintegrării efective în muncă, în timp ce cealaltă este sancționată, pentru o faptă mai ușoară, cu desfacerea contractului de muncă, decizia de sancționare a acestuia neputând fi anulată, din moment ce nu există omisiuni în cuprinsul acesteia care să atragă anulabilitatea.

De asemenea, se arată că exemplul anterior referit poate determina pronunțarea unor soluții inechitabile, fapt ce contravine dispozițiilor constituționale ale art. 21 și prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil, fiind încălcate în acest fel și dispozițiile art. 11 din Constituție.

Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Astfel, instanța opinează că susținerile autorului potrivit cărora textul criticat încalcă dispozițiile constituționale ale art. 16 pleacă de la greșita premisă că acest text se aplică unor persoane care se află în aceeași situație de fapt. Or, dispozițiile criticate sunt aplicate, potrivit opiniei instanței, în mod egal tuturor persoanelor, iar art. 16 din Constituție garantează aplicarea lor indiferent de situațiile de fapt în care acestea se află.

Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Constituție, instanța arată că autorul pleacă, de asemenea, de la o premisă greșită, aceea că fiecărui angajat trebuie să îi fie asigurat dreptul de a obține anularea deciziei de concediere, or, în realitate, dispozițiile constituționale invocate, precum și cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează soluționarea cauzelor în termene rezonabile de către instanțe independente, prin aplicarea dispozițiilor legale incidente tuturor cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări.

Instanța opinează, totodată, că dispozițiile art. 11 din Constituție nu au incidență în cauză.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate, așa cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie prevederile

art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. În urma modificării

Legii nr. 53/2003

prin

Legea nr. 40/2011

și a republicării

Legii nr. 53/2003

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011,

art. 268 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003

a devenit art. 252 alin. (2) lit. b). Având în vedere faptul că această ultimă modificare nu a afectat esența dispozițiilor criticate și ținând cont de dispozitivul Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. III din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 9 noiembrie 1995, potrivit căruia "În cazul în care, după invocarea unei excepții de neconstituționalitate în fața instanțelor judecătorești, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituțională se pronunță asupra constituționalității prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluția legislativă din legea sau ordonanța modificată este, în principiu, aceeași cu cea dinaintea modificării", Curtea urmează să examineze dispozițiile

art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003 , care au în prezent următoarea redactare:

"(2) Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: [...]

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;".

În opinia autorului excepției, textele criticate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 11 - Dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaționale privind drepturile omului și ale art. 21 - Accesul liber la justiție, precum și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în jurisprudența sa, a mai analizat prevederile de lege criticate prin prisma acelorași critici și prin raportare la aceleași texte din Constituție ca și cele invocate în prezenta cauză. În acest sens este și

Decizia nr. 1.675 din 15 decembrie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, prin care Curtea a reținut că soluția legislativă criticată are ca scop asigurarea stabilității raporturilor de muncă, a desfășurării acestora în condiții de legalitate și a respectării drepturilor și îndatoririlor ambelor părți ale raportului juridic de muncă. În același timp, este menită să asigure apărarea drepturilor și intereselor legitime ale salariatului, având în vedere poziția obiectiv dominantă a angajatorului în desfășurarea raportului de muncă. Aplicarea sancțiunilor disciplinare și, în mod special, încetarea raportului de muncă din voința unilaterală a angajatorului sunt permise cu respectarea unor condiții de fond și de formă riguros reglementate de legislația muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite abuzive ale angajatorului.

Mențiunile și precizările pe care în mod obligatoriu trebuie să le conțină decizia de aplicare a sancțiunii disciplinare au rolul, în primul rând, de a-l informa concret și complet pe salariat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care i se aplică sancțiunea, inclusiv cu privire la căile de atac și termenele în care are dreptul să constate temeinicia și legalitatea măsurilor dispuse din voința unilaterală a angajatorului.

Angajatorul, întrucât deține toate datele, probele și informațiile pe care se întemeiază măsura dispusă, trebuie să facă dovada temeiniciei și legalității acelei măsuri, salariatul putând doar să le combată prin alte dovezi pertinente. Astfel, mențiunile și precizările prevăzute de textul de lege sunt necesare și pentru instanța judecătorească, în vederea soluționării legale și temeinice a eventualelor litigii determinate de actul angajatorului.

De altfel, aceste considerente au fost reținute și prin

Decizia nr. 319 din 29 martie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, și prin

Decizia nr. 383 din 7 iulie 2005 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 31 august 2005.

Întrucât nu au apărut elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 53/2003

- Codul muncii, excepție ridicată de Școala Națională de Sănătate Publică și Management Sanitar în Dosarul nr. 33.397/3/2009 al Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 22 septembrie 2011.