Decizia nr. 248/2012

Articolul 13

din Legea nr. 51/1991 : "Situațiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală , autorizarea efectuării unor acte, în scopul culegerii de informații, constând în: interceptarea comunicațiilor, căutarea unor informații, documente sau înscrisuri pentru a căror obținere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea și repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informațiilor pe care acestea le conțin, cât și înregistrarea, copierea sau obținerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreținerea și ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse.

Cererea de autorizare se formulează în scris și trebuie să cuprindă: date sau indicii din care să rezulte existența uneia din amenințările la adresa siguranței naționale prevăzute de art. 3 pentru a cărei prevenire, descoperire sau contracarare este necesară emiterea mandatului; categoriile de activități pentru a căror desfășurare trebuie emis mandatul; identitatea persoanei ale cărei comunicații trebuie interceptate, dacă este cunoscută, sau a persoanei care deține informațiile, documentele ori obiectele ce trebuie obținute; descrierea generală, dacă și când este posibil, a locului unde urmează a fi executate activitățile autorizate; durata de valabilitate a mandatului solicitat.

Actul de autorizare se emite la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale, de către procurori anume desemnați de procurorul general al României.

În cazul în care procurorul constată că cererea este justificată, emite un mandat care trebuie să conțină: aprobarea pentru categoriile de comunicații care pot fi interceptate, categoriile de informații, documente sau obiecte care pot fi obținute; identitatea persoanei, dacă este cunoscută, ale cărei comunicații trebuie interceptate ori care se află în posesia datelor informațiilor, documentelor sau obiectelor ce trebuie obținute; organul împuternicit cu executarea; descrierea generală a locului în care urmează a fi executat mandatul; durata de valabilitate a mandatului.

Durata de valabilitate a mandatului nu poate depăși 6 luni. În cazurile întemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fără a se putea depăși, de fiecare dată, 3 luni.

Orice cetățean care se consideră vătămat în mod nejustificat prin activitățile care fac obiectul mandatului prevăzut în alin. 1-4 se poate adresa cu plângere procurorului anume desemnat, ierarhic superior procurorului care a emis mandatul."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 26 - Viața intimă, familială și privată, art. 28 - Secretul corespondenței, art. 61 alin. (1) referitor la Parlament ca unică autoritate legiuitoare a țării și art. 115 alin. (4), (6) și (7) privind delegarea legislativă referitoare la adoptarea ordonanțelor de urgență, art. 126 alin. (2) referitor la stabilirea competenței instanțelor și a procedurii de judecată numai prin lege, art. 131 alin. (3) referitor la parchetele care funcționează pe lângă instanțele de judecată, art. 132 alin. (1) referitor la principiile care guvernează activitatea procurorilor, precum și dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la Dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 30 alin. 3 și ale secțiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, ale

art. 13 din Legea nr. 51/1991

și ale

Legii nr. 508/2004

au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare.

Astfel, prin

Decizia nr. 998 din 7 iulie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 6 august 2009, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală, statuând că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. Modul de determinare a competenței prevăzut de art. 30 alin. 2 și 3 din Codul de procedură penală nu încalcă niciuna din dispozițiile constituționale invocate, așa cum fără temei se susține în motivarea excepției, dat fiind că instanța de judecată, căreia i se va stabili competența pe baza textului criticat, realizează justiția în sensul prevăzut de art. 126 alin. (1) și în acord cu art. 124 alin. (2) din Constituție, iar desfășurarea procesului este supusă normelor, principiilor și garanțiilor prevăzute de Legea fundamentală și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la apărare și la un proces echitabil. Faptul că Ministerul Public dispune prin rechizitoriu cu privire la stabilirea uneia din instanțele prevăzute la alin. 1 al art. 30 din Codul de procedură penală nu echivalează cu încălcarea principiului egalității armelor, partea interesată având la îndemână mijloacele procedurale legale de a contesta o astfel de competență.

Prin

Decizia nr. 1.454 din 4 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 27 ianuarie 2011, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în secțiunea V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală, statuând că dispozițiile referitoare la interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al

art. 2 din Legea nr. 47/1992 , "Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]".

De asemenea, Curtea a mai statuat că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28 și 53, deoarece înseși textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenței nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucției penale. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea amenințări și de a supraveghea elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Așa fiind, asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituționalitate, sens în care a reținut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumției de constituționalitate ca urmare a aplicării unor dispoziții legale în contradicție cu legea ori cu principiile fundamentale".

În plus, însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat prevederile legale contestate prin Hotărârea din 26 aprilie 2007 în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (2), paragraful 82. Astfel, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislația în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de

Legea nr. 281/2003

privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale și

Legea nr. 356/2006

pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi) există numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, dispozițiile legale criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Prin

Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 13 din Legea nr. 51/1991 , reținând că în examinarea excepției este necesar să se ia în considerare prevederile art. 31 alin. (3) din Constituție, în conformitate cu care dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze securitatea națională, și prevederile art. 53 alin. (1) din Legea fundamentală, care stabilesc că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns dacă se impune, între altele, pentru apărarea securității naționale.

În raport cu aceste prevederi din Constituție , Curtea a constatat că nu pot fi primite susținerile autorilor excepției și nu poate reține existența unei discriminări în aplicarea legii rezultând din faptul că în cazul autorilor excepției de neconstituționalitate au fost obținute probe prin interceptarea unor convorbiri telefonice în condițiile

Legii nr. 51/1991

privind siguranța națională a României, în timp ce în alte cazuri interceptarea convorbirilor telefonice în scopul obținerii de probe judiciare are loc pe baza prevederilor Codului de procedură penală. Justificarea diferenței de reglementare a mijloacelor de obținere a probelor rezidă în obiectul special al

Legii nr. 51/1991

și nu încalcă în niciun fel prevederile Constituției.

Probele administrate - indiferent de procedura legală urmată - vor fi evaluate uniform de instanța de judecată, cu respectarea contradictorialității și a tuturor celorlalte garanții prevăzute de Codul de procedură penală. Faptul că o probă a fost obținută de organul de urmărire penală în condițiile prevăzute de

Legea nr. 51/1991

nu îl împiedică pe judecător să constate, când este cazul, că această probă este neconcludentă întrucât nu corespunde realității sau nu face dovada faptului ori a împrejurării în legătură cu care a fost administrată. Nu există o ierarhie a probelor în funcție de procedura legală după care au fost administrate, astfel că judecătorul are obligația să examineze și să aprecieze toate probele cu aceeași măsură și după aceleași criterii.

În aceeași ordine de idei, Curtea a reținut că examinarea excepției în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu este de natură să conducă la altă concluzie, deoarece Convenția nu tratează regimul probelor, admisibilitatea acestora fiind reglementată de dreptul intern.

Văzând prevederile art. 31 alin. (3) și ale art. 53 alin. (1) din Constituția României, citate mai sus, Curtea a reținut că nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricționat la conținutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de amenințare la adresa siguranței naționale prevăzute de

art. 3 din Legea nr. 51/1991 , fără riscul de a prejudicia grav securitatea națională.

Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că, potrivit dispozițiilor

art. 13 din Legea nr. 51/1991 , cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot efectua, cu respectarea legii, respectiv a Codului de procedură penală, verificări prin: solicitarea și obținerea de obiecte, înscrisuri sau relații oficiale de la instituții publice; consultarea de specialiști ori experți; primirea de sesizări sau note de relații, fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice. Totodată, în cazul situațiilor care constituie amenințări la adresa siguranței naționale se va solicita procurorului obținerea mandatului prevăzut de art. 13 din Legea privind siguranța națională a României pentru desfășurarea activităților autorizate de acesta.

Toate aceste activități sunt, așa cum le definește legea, "acte de constatare", care trebuie întocmite cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală și care nu pot constitui eo ipso mijloace de probă, legea conferindu-le numai vocația de a fi catalogate ca atare.

Totodată, în situația în care verificările efectuate de Serviciul Român de Informații, cu respectarea exigențelor Codului de procedură penală, constau în fixarea unor momente operative prin mijloace tehnice de interceptare a convorbirilor telefonice, procurorul, potrivit art. 91^3 alin. 5 din Codul de procedură penală, în măsura în care în cauză s-a dispus o soluție de netrimitere în judecată, este obligat să înștiințeze persoana în cauză despre această activitate.

Totodată, convorbirile telefonice intră în sfera noțiunilor de "viață privată" și "corespondență", în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și că interceptarea, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane se interpretează ca fiind o "ingerință a unei autorități publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 paragraful 2 (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 2 august 1984, pronunțată în Cauza Malone împotriva Regatului Unit, paragraful 64).

Totuși, cu prilejul pronunțării Hotărârii din 21 aprilie 2009, pronunțată în Cauza Răducu împotriva României, paragraful 92, Curtea de la Strasbourg a reamintit că, pentru a fi conformă cu alin. 2 al art. 8 din Convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia "prevăzută de lege" impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2000 pronunțată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit, paragraful 26). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, citată anterior, pct. 67 și Hotărârea din 6 septembrie 1978 pronunțată în Cauza Klass și alții împotriva Germaniei, paragraful 59).

Or, câtă vreme actuala reglementare din Codul de procedură penală, la care fac trimitere dispozițiile

Legii nr. 51/1991 , a instituit numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante, și câtă vreme partea interesată are posibilitatea de a ataca procedura interceptărilor în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, nu se mai poate pune problema înfrângerii dreptului la viață intimă, familială și privată.

În sfârșit, se constată că o problemă semnalată s-ar putea naște din aplicarea dispozițiilor cuprinse în Secțiunea V^1, așa cum a fost modificată prin

Legea nr. 281/2003

și din cea privind aplicabilitatea dispozițiilor

Legii nr. 51/1991

privind siguranța națională a României. Or, de la 1 ianuarie 2004, dispozițiile art. 13 din legea specială invocată și-au menținut valabilitatea numai parțial, întrucât, potrivit

art. X din Legea nr. 281/2003 , "Ori de câte ori alte legi prevăd dispoziții referitoare la dispunerea de către procuror (...) a interceptării și înregistrării convorbirilor (...) se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile prevăzute în art. I din prezenta lege", deci ale Codului de procedură penală, care prevăd în materia respectivă ca autorizarea să fie dată numai de către judecători. Iată deci că susținerile autorului excepției nu mai subzistă, procurorul nemaiavând în niciun fel posibilitatea de a emite autorizație/mandate pentru interceptarea convorbirilor telefonice.

Prin

Decizia nr. 1.323 din 4 decembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 13 martie 2009, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Legii nr. 508/2004 , reținând că art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală prevede că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, "în condițiile legii". Aceste dispoziții constituționale au stat și la fundamentarea organizării și funcționării Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Legea nr. 508/2004 .

Totodată, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate, care stabilesc natura juridică a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca structură specializată în combaterea criminalității organizate și terorismului, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu reprezintă altceva decât o reflectare a principiilor constituționale cuprinse în art. 132 alin. (1) din Constituție, care dispun că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic.

De altfel, independența acestei structuri în raport cu instanțele judecătorești este specifică tuturor parchetelor, care, potrivit

art. 62 alin. (4) din Legea nr. 304/2004

privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, sunt independente față de instanțele judecătorești.

Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

În sfârșit, în ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 131/2006 , Curtea constată că actuala Direcție de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a fost înființată prin

Legea nr. 508/2004 , avându-se în vedere necesitatea intensificării neîntârziate a luptei împotriva infracțiunilor de terorism și a criminalității organizate, care a impus cu stringență înființarea unei structuri specializate în combaterea acestor infracțiuni. În acest sens s-au urmărit interesele și necesitățile de siguranță internă ale societății românești ce impun consolidarea mecanismelor de autoprotecție în fața amenințărilor transfrontaliere, precum și consolidarea sistemului instituțional, pentru a răspunde eficient prin acțiuni de cooperare internațională. Așa fiind, înființarea unei structuri specializate în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în care să-și desfășoare activitatea procurori cu înaltă calificare în domeniul culegerii și prelucrării informațiilor de ordin economic, financiar, bancar, vamal și altele de acest gen a fost o necesitate impusă de realitatea vremii și a cărei utilitate subzistă și în prezent.

Împrejurarea că ulterior a fost adoptată

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 131/2006

nu este de natură a-i conferi caracter neconstituțional, întrucât, așa cum rezultă din preambulul său, s-a urmărit eficientizarea direcției. Astfel, în vederea evitării supraîncărcării serviciilor care devenise aproape certitudine, cu consecințe negative în ce privește finalizarea cu celeritate a cauzelor, s-a procedat la unificarea competenței la nivelul serviciilor Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Totodată, s-a impus cu stringență necesitatea creării unui fond special care să permită desfășurarea operativă a activităților specifice.

Prin urmare, toate aceste rațiuni constituie prin ele însele situații extraordinare care să justifice legiferarea pe calea delegării legislative, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 115 alin. (4).

De asemenea, nu poate fi primită nici critica referitoare la înfrângerea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (6), deoarece, potrivit acestora, "Ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Or, cu prilejul pronunțării

Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat că "din interpretarea textului constituțional se poate deduce că interdicția adoptării de ordonanțe de urgență este totală și necondiționată atunci când menționează că «nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale» și că «nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică». În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate dacă "afectează", dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin." Prin urmare, a afecta presupune "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a vătăma", "a leza", "a antrena consecințe negative".

Astfel, referitor la interdicția Guvernului de a adopta o ordonanță de urgență în domeniul instituțiilor fundamentale ale statului, în speță, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 131/2006

nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituția Ministerului Public, prin înființarea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a unei structuri specializate, fiind un imperativ desprins, așa cum s-a arătat mai sus, din necesitatea îmbunătățirii activității acestei structuri specializate.

Întrucât prin natura și finalitatea reglementării criticate nu s-au evidențiat aspecte negative menite a perturba organizarea și funcționarea Ministerului Public, Curtea constată că nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia sunt înfrânte prevederile constituționale ale art. 115 alin. (6).

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 115 alin. (7), deoarece, de la data adoptării actului criticat, acesta nu a fost aprobat de Parlament prin lege, Curtea constată că nu poate fi primită, deoarece temeiul constituțional invocat are în vedere exigențe referitoare la legea de aprobare sau respingere a ordonanțelor și nicidecum o lege inexistentă. De asemenea, textul constituțional nu impune ca adoptarea legii de aprobare/respingere să fie realizată într-un anumit interval de timp.

Curtea mai constată că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 131/2006

a fost adoptată la 21 decembrie 2006, a fost depusă la Camera Deputaților la data de 28 decembrie 2006 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 29 decembrie 2006. Prin urmare, nu există niciun impediment constituțional de natură a atrage încălcarea dispozițiilor fundamentale referitoare la procedura adoptării ordonanțelor de urgență.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 30 alin. 3 și ale secțiunii V^1 a titlului III capitolul II din Codul de procedură penală , ale

art. 13 din Legea nr. 51/1991

privind siguranța națională a României, ale

Legii nr. 508/2004

privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și ale

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 131/2006

pentru modificarea și completarea

Legii nr. 508/2004

privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, excepție ridicată de Ovidiu Lucian Tender în Dosarul nr. 28726./3/2006 al Tribunalului București - Secția I penală.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 15 martie 2012.