Decizia nr. 1/1999

Sub președinția vicepreședintelui Curții Supreme de Justiție, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, referitor la aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă privind competența materială a instanțelor de soluționare a cererilor de executare silită prin poprire.

Ministerul Public a fost reprezentat de prim-adjunctul procurorului general, Ion Ionescu, care a susținut recursul în interesul legii, cerând să se decidă ca, potrivit dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, competența de a soluționa în prima instanța cererile de poprire, indiferent de natura și valoarea creanței, aparține judecătoriei.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:

În aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, privind competența materială de soluționare a cererilor de executare silită prin poprire, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar.

Astfel, unele instanțe au considerat ca soluționarea în prima instanța a cererilor de executare silită în materie comercială, prin poprire, este de competența tribunalului în cazul în care acestea se referă la creanțe cu o valoare mai mare de 10.000.000 lei.

În motivarea acestei soluții s-a invederat ca din moment ce, în conformitate cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, competența de a judeca în prima instanța procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare mai mare de 10.000.000 lei revine tribunalului, apare firesc ca tot el să soluționeze și cererile de poprire în asemenea cauze, mai ales ca, în raport cu prevederile art. 373 din același cod și cu cele ale

art. 138 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, este și instanța de executare, având executori judecătorești proprii.

Alte instanțe, dimpotriva, s-au pronunțat în sensul că, indiferent de natura și de valoarea creanțelor, competența de soluționare a cererilor de poprire, formulate în cadrul procedurii de executare silită, revine judecătoriei, indiferent de natura și valoarea creanței.

Aceste din urma instanțe au procedat corect.

Potrivit art. 372 din Codul de procedură civilă, executarea silită se realizează în baza unei hotărâri judecătorești sau a oricărui alt titlu executoriu.

Pentru asigurarea realizării executării silite, în cadrul secțiunii a V-a din capitolul II al Cărții a V-a din Codul de procedură civilă este reglementată "urmărirea și poprirea bunurilor mișcătoare ale datornicului care sunt în mana celor de-al treilea", prevăzându-se prin art. 452 ca "orice creditor va putea, pe bază de titluri executorii, sa urmărească și sa poprească pentru sumele cuprinse în titlul sau sumele sau efectele datorate datornicului sau de către un al treilea ...".

Referindu-se la competența de soluționare, art. 453 din Codul de procedură civilă prevede că "aceasta poprire se va face după o cerere ce creditorul va adresa la judecătoria domiciliului celui de-al treilea sau al datornicului", fără a face vreo distincție cu privire la natura și valoarea creanței ori la calitatea părților.

Pe de altă parte, prin reglementările cuprinse în Cartea a IV-a titlul I din Codul comercial, care se referă la exercițiul acțiunilor comerciale, cererile de poprire nu sunt indicate printre acțiunile de competența tribunalului comercial. Tot astfel, este de observat ca, în materia executării silite, Codul comercial reglementează la art. 910-935 o singura procedura specială, cu caracter de excepție, prin care este prevăzută competența tribunalului în cazul urmăririi și vânzării silite a navelor.

Conferirea de atribuții de executare silită tribunalului prin art. 373 din Codul de procedură civilă și prin

art. 138 din Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecătorească, republicată, nu poate justifica, prin ea însăși, competența acestei instanțe de a soluționa și cererile de poprire la care se referă art. 453 din Codul de procedură civilă atâta timp cat textul de lege prevede în mod expres ca poprirea se face numai în urma cererii pe care creditorul o adresează judecătoriei.

De aceea, se impune a se considera ca și în materie comercială, indiferent de valoarea creanței urmărite, competența de soluționare a cererii creditorului de înființare a popririi pentru sumele cuprinse în titlul sau executoriu, revine judecătoriei.

În consecința, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, republicată, și al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili ca, în cadrul procedurii de executare silită, competența materială de a soluționa cererile de poprire în prima instanța revine judecătoriei, indiferent de natura și valoarea creanței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, stabilește ca judecătoriei îi revine competența de a soluționa în prima instanța cererile de poprire, indiferent de natura și de valoarea creanței.

Pronunțată la data de 8 februarie 1999.