Decizia nr. 755/2012

Augustin Zegrean - președinte

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ștefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 105 și 108 din Legea nr. 46/2008

- Codul silvic, excepție ridicată de Florica David și Salvina Pașca, în Dosarul nr. 1.029/195/2011 al Judecătoriei Brad și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 644D/2012.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 5 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 1.029/195/2011, Judecătoria Brad a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 105 și 108 din Legea nr. 46/2008

- Codul silvic, excepție ridicată de Florica David și Salvina Pașca în dosarul de mai sus având ca obiect soluționarea unei cauze penale în care se fac cercetări pentru săvârșirea unor infracțiuni la regimul silvic.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia susțin că prevederile criticate sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că proprietarul pădurii poate fi subiect activ al infracțiunii și datorează plata arborilor tăiați către ocolul silvic. Astfel, dreptul de proprietate implică dreptul de dispoziție și de folosință asupra bunului aflat în proprietate, iar restrângerea acestuia nu poate merge până la incriminarea faptei de a dispune de arborii aflați în pădurea proprietate personală. Incriminarea faptei proprietarului care dispune de bunul său nu este necesară într-o societate democratică, fiind disproporționată în raport cu necesitatea de protejare a mediului, cu consecința imediată a anulării componentei principale a dreptului de proprietate, respectiv dispoziția.

Totodată, pedepsele prevăzute la

art. 108 din Legea nr. 46/2008

sunt disproporționate în raport cu situația care a determinat incriminarea faptei. În plus, acestea sunt mai severe și prin comparație cu incriminările din Codul silvic existent în perioada comunistă.

În concluzie, restrângerea atât de drastică a dreptului de proprietate nu se impune, după caz, nici pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, nici pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Așa fiind, nu poate fi pus pe același plan proprietarul care taie arbori din pădurea sa cu cel care nu are niciun drept și dispune de bunul altuia, sens în care obligarea proprietarului care a tăiat arborii proprietatea sa la despăgubiri către ocolul silvic constituie o negare a însăși existenței dreptului de proprietate.

Judecătoria Brad opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 105 și 108 din Legea nr. 46/2008

- Codul silvic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 27 martie 2008, care au următorul conținut:

- Art. 105: "(1) Prejudiciul adus pădurii, denumit în continuare prejudiciu, indiferent de natura juridică a proprietății și de suprafața pădurii avută în proprietate, se evaluează potrivit legii.

(2) Valoarea prejudiciilor din pădurile încadrate prin amenajamentul silvic în grupa I funcțională, din perdelele forestiere de protecție și din jnepenișuri se stabilește prin multiplicarea de două ori a valorii obținute potrivit legii.

(3) În situațiile în care prejudiciul evaluat potrivit prevederilor alin. (1) și (2) nu a fost recuperat de ocolul silvic care asigură serviciile silvice sau administrarea pădurii, acesta se recuperează de autoritatea publică centrală pentru finanțe publice, ca reprezentant al statului român.

(4) Prejudiciul prevăzut la alin. (1) se evaluează de personalul silvic împuternicit potrivit legii.

(5) Sumele reprezentând contravaloarea prejudiciului care se recuperează se distribuie în conformitate cu prevederile legale în vigoare.";

- Art. 108: "(1) Tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se sancționează după cum urmează:

a) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

b) cu închisoare de la 6 luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este mai mică decât limita prevăzută la lit. a), dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește limita prevăzută la lit. a);

c) cu închisoare de la 2 ani la 6 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 20 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei;

d) cu închisoare de la 4 ani la 16 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de cel puțin 50 de ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior, la data constatării faptei.

(2) Maximul pedepselor prevăzute la alin. (1) se majorează cu 3 ani, în cazul în care faptele au fost săvârșite în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanță narcotică ori paralizantă;

c) în timpul nopții;

d) în pădurea situată în arii naturale protejate de interes național.

(3) În cazul în care infracțiunile prevăzute la alin. (1) au fost săvârșite cu știrea sau cu acordul personalului silvic, nivelul minim valoric al prejudiciului pentru calificarea faptei ca infracțiune silvică se stabilește la o valoare de 2,5 ori mai mare decât prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior la data constatării faptei.

(4) Tentativa se pedepsește."

Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că prevederile legale menționate încalcă dispozițiile constituționale ale art. 44 referitor la Dreptul de proprietate privată și art. 53 referitor la Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că autorul acesteia susține că dispozițiile legale afectează prevederile constituționale mai sus indicate în măsura în care sunt interpretate în sensul că proprietarul pădurii poate fi subiect activ al infracțiunii și datorează plata arborilor tăiați către ocolul silvic.

Cât privește critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, Curtea constată că dreptul de proprietate, ca drept real, presupune exercitarea celor trei atribute ale sale, respectiv usus, fructus și abusus, care pot fi exercitate în mod liber, cu condiția respectării ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii. Prin urmare, dreptul de proprietate nu are o valoare absolută, sens în care art. 44 alin. (1) din Constituție precizează că limitele și conținutul său sunt stabilite de lege. Așa cum s-a reținut prin

Decizia nr. 878 din 10 iulie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 7 august 2008, "legiuitorul ordinar este [...] competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat." Sub acest aspect, Curtea constată că, prin reglementarea dedusă controlului de constituționalitate, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale.

În acest context, prin

Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993, Curtea Constituțională a statuat că "pot fi stabilite prin lege anumite limite, îngrădiri fie în privința obiectului dreptului, fie în privința unor atribute ale dreptului, pentru apărarea intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor altor persoane. Esențial este ca prin aceste restricții stabilite de lege să nu se atingă fondul acestui drept, să nu se anihileze complet dreptul de proprietate."

De exemplu, prin

Decizia nr. 159 din 28 februarie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 24 martie 2006, Curtea a statuat că "textul constituțional (...) referitor la garantarea dreptului de proprietate statornicește că limitele și conținutul acestuia sunt stabilite prin lege", iar alin. (7) prevede că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. De asemenea, din jurisprudența Curții Constituționale și din cea a Curții Europene a Drepturilor Omului se desprinde ideea că dreptul de proprietate nu este unul absolut, ci comportă unele limitări, care trebuie să păstreze un echilibru între interesul general și interesul privat al cetățenilor. În acest sens sunt, spre exemplu,

Decizia Curții Constituționale nr. 144 din 25 martie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 11 mai 2004 și hotărârea Curții de la Strasbourg din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 78, potrivit căreia "o lipsire de proprietate, [...], poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal. În plus, orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proporționalitate. Curtea reamintește mereu: trebuie menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenției. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă". (a se vedea hotărârea din 23 septembrie 1982 pronunțată în Cauza Sporrong și Lonnroth, paragrafele 69-74).

Așa fiind, Curtea constată că susținerile autorului sunt neîntemeiate, deoarece prevederile legale criticate nu afectează substanța dreptului de proprietate, ci instituie anumite limite în care acesta poate fi exercitat. Exploatarea fondului forestier se face cu respectarea condițiilor obiective și rezonabile instituite de Codul silvic, sens în care, în cazul nerespectării lor, legiuitorul a înțeles să incrimineze tăierea, ruperea, distrugerea, degradarea ori scoaterea din rădăcini, "fără drept", de arbori, puieți sau lăstari din fondul forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de forma de proprietate. De altfel, potrivit art. 3 alin. (1), art. 10 alin. (1) și art. 13 alin. (1) din Codul silvic, fondul forestier național constituie bun de interes național, motiv pentru care s-a instituit obligația legală de administrare și de asigurare a serviciilor silvice, după caz, la toate pădurile, indiferent de forma de proprietate, prin ocoale silvice, care, în cazul fondului forestier proprietate privată a persoanelor fizice și juridice, funcționează similar asociațiilor și fundațiilor sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice.

Totodată, Curtea mai constată că proprietarul unui fond forestier poate uza de toate atributele dreptului de proprietate, cu condiția respectării amenajamentelor silvice elaborate în concordanță cu obiectivele ecologice și social-economice și cu respectarea dreptului de proprietate asupra pădurilor ale căror cheltuieli se suportă de bugetul de stat. Așa fiind, exploatarea masei lemnoase de către proprietari se poate face după obținerea autorizației și cu respectarea instrucțiunilor privind termenele, modalitățile și perioadele de colectare, scoatere și transport de material lemnos aprobate prin ordin al conducătorului autorității publice centrale care răspunde de silvicultură. Totodată, legiuitorul a prevăzut în art. 62 alin. (3) și (3^1) o excepție potrivit căreia persoanele fizice, precum și membrii formelor de proprietate asociative prevăzute de lege pot exploata în regie proprie un volum maxim de 20 mc/an din pădurile pe care le au în proprietate.

Prin urmare, se poate observa că obiectul juridic multiplu al infracțiunilor silvice constă în relațiile sociale menite să protejeze fondul forestier, ca factor esențial în menținerea calității mediului la un nivel optim. Or, responsabil pentru atingerea principiilor continuității recoltelor de lemn, eficacității funcționale, asigurării conservării și ameliorării biodiversității este în principal statul, fapt care este de natură să legitimeze și calitatea sa de subiect pasiv principal al unor astfel de infracțiuni. Această calitate atrage după sine posibilitatea transformării în parte civilă a acestuia, în cazul în care, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin

Decizia nr. 2 din 15 martie 2010

pentru examinarea unui recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 22 iunie 2010, proprietarul fondului forestier astfel afectat este subiect activ al infracțiunii.

Toate acestea sunt rațiuni evidente ce justifică interesul material și moral al statului român pentru întreprinderea tuturor demersurilor necesare care asigură protecția vegetației forestiere față de actele necontrolate de tăiere, rupere, distrugere, degradare sau scoatere din rădăcini de arbori, puieți ori lăstari aparținând acestui fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 105 și 108 din Legea nr. 46/2008

- Codul silvic, excepție ridicată de Florica David și Salvina Pașca în Dosarul nr. 1.029/195/2011 al Judecătoriei Brad.

Definitivă și general obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 septembrie 2012.