Decizia nr. 319/2013

Articolul 173

Senatul hotărăște asupra cererii cu votul secret al majorității membrilor săi."

Examinarea acestor dispoziții relevă existența unor paralelisme legislative, în sensul că norme cu caracter procedural privind cazurile de reținere, arestare sau percheziție a deputaților și senatorilor sunt stabilite atât la nivelul

legii organice (Legea nr. 96/2006 ), cât și la nivelul regulamentelor parlamentare. Or, sub acest aspect,

Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare, stabilește în art. 14 alin. (1) că "Reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ."

În același sens, Curtea Constituțională a statuat că se impune ca regulile de procedură să fie stabilite prin regulamentele celor două Camere, iar nu prin lege (a se vedea

Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013). De asemenea, sistematizarea reglementărilor referitoare la activitatea parlamentară și cuprinderea lor într-un volum, în sensul aceleiași decizii a Curții Constituționale, ar veni în sprijinul eliminării unor astfel de paralelisme, facilitând activitatea parlamentară.

X. Cu privire la criticile punctuale formulate:

1. Curtea constată că prin dispozițiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea

art. 24^2] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor, ce formează obiectul sesizării, se menține deficiența de tehnică legislativă mai sus relevată. În aceste texte, legiuitorul dezvoltă regulile privitoare la procedura reținerii, arestării sau percheziției deputaților ori senatorilor, cu referire distinctă la membrii Guvernului care au și calitatea de deputat sau de senator. Reglementarea acestei proceduri este criticată în prezenta cauză, motivându-se, în esență, că induce concluzia că Senatul sau Camera Deputaților se pot pronunța asupra calificării juridice a faptei ori asupra temeiniciei acesteia, în contradicție cu prevederile constituționale care reglementează principiul separației puterilor în stat, precum și înfăptuirea justiției.

2. Curtea constată că aceste critici sunt întemeiate, întrucât terminologia utilizată de legiuitor pentru reglementarea procedurii menționate este confuză și lipsită de predictibilitate, fiind susceptibilă de a conduce la interpretări în sensul celor arătate în motivarea sesizării.

3. Astfel, art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, prevede că cererea de reținere, arestare sau percheziție a deputatului ori a senatorului "trebuie să conțină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală și motivele concrete și temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziției", iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că "raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale și temeinice invocate". De asemenea, art. 24^2 din lege, nou- introdus, stabilește în alin. (1) că sesizarea trebuie să conțină "motivele concrete, legale și temeinice" care justifică începerea urmăririi penale, iar în alin. (4) că "raportul comisiei va face referiri punctuale la motivele concrete, legale și temeinice invocate".

Este evidentă preocuparea legiuitorului de a asigura fundamentarea cererii de reținere, arestare și percheziție, atât în fapt, cât și în drept, în scopul de a oferi posibilitatea aprecierii seriozității și bunei-credințe a măsurii solicitate, în sensul că aceasta are în vedere fapte concret determinate și nu e inspirată de motive politice. Cu toate acestea, modul de redactare a dispozițiilor criticate, și anume referirea, întărită prin repetiție, la "motive temeinice", conduce la interpretarea potrivit căreia Camerele sesizate cu astfel de cereri realizează mai mult decât o apreciere a seriozității și loialității măsurii în cauză, interferând nepermis cu activitatea specifică instanțelor de judecată, singurele în măsură să se pronunțe asupra calificării juridice sau a temeiniciei imputației.

Curtea constată în acest sens că și textul constituțional de referință în materia imunității parlamentare utilizează noțiunea de "temei", însă într-un alt înțeles juridic decât cel la care se referă normele criticate. Astfel, art. 72 alin. (3) teza finală din Constituție prevede că, "în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri". Sensul noțiunii de "temei" este cel explicitat de Curte în jurisprudența sa, de exemplu, atunci când, examinând dispozițiile incidente în această materie cuprinse în Regulamentul Senatului, a reținut, cu privire la imunitatea parlamentară, că aceasta "constituie o măsură de protecție constituțională a mandatului parlamentar [...]. Esența acestei protecții constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravențională, a senatorului." ( Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994). Așadar, în sensul art. 72 din Constituție, noțiunea de "temei" vizează fundamentare în fapt și în drept a măsurilor solicitate, iar nu și aprecierea temeiniciei ca însușire a deciziei organelor de jurisdicție de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor, întrucât aceasta din urmă ar presupune o analiză și apreciere a probelor care au condus la respectiva decizie sau măsură (concretizată în cererea de reținere, arestare sau percheziție a deputatului ori a senatorului).

Din examinarea dispozițiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea

art. 24^2] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor rezultă că acestea nu se referă la "temeiuri" de fapt și de drept ale cererii în cauză, în înțelesul art. 72 din Constituție, ci la temeinicia motivelor ("motive temeinice") care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziției. Or, aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiză și evaluare care excedează cadrului activității parlamentare, întrucât antamează problematica probelor existente în cauză, putând produce consecințe directe și indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecății. În acest sens este de altfel chiar punctul de vedere transmis în cauză de Președintele Camerei Deputaților, în care se reține că procedura parlamentară în acest caz ar presupune "o apreciere a membrilor Camerei respective, atât asupra susținerilor și probelor depuse de Parchet, cât și a susținerilor și probelor parlamentarului din cauza respectivă", concluzia exprimată fiind aceea că "pentru a constata se analizează probe și nu simple referate ale procurorilor".

Acceptarea în consecință, în condițiile unei lipse de precizie a dispozițiilor criticate, a posibilității interpretării lor în sensul că Parlamentul, prin Camerele sale, precum și comisia parlamentară care are în competență analizarea situațiilor privind imunitatea să procedeze la examinarea probelor care stau la baza cererii de reținere, arestare ori percheziție a unui deputat sau senator ori a cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are și calitatea de deputat sau senator, asemenea unui organ de jurisdicție, ar echivala cu admiterea unei ingerințe a Parlamentului în activitatea altor autorități publice, în contradicție cu dispozițiile constituționale referitoare la separația puterilor în stat. Încuviințând sau respingând cererea - care fără îndoială trebuie să fie motivată în fapt și în drept - Camerele Parlamentului nu se transformă într-un organ de jurisdicție. Acestea nu "spun dreptul", competență ce revine exclusiv instanței de judecată, ci apreciază dacă măsura solicitată are un temei serios pentru a justifica întreruperea exercițiului mandatului parlamentar. În acest scop, Parlamentul, prin Camerele sale, comisiile parlamentare, pot solicita furnizarea de informații și precizări, fără a împieta însă asupra cercetării penale în cauză.

Astfel fiind, pentru evitarea oricărei confuzii între activitatea Parlamentului și a organelor de jurisdicție în materia procedurii ridicării imunității parlamentare se impune o redactare precisă și univocă a dispozițiilor legale care guvernează această procedură.

4. Curtea mai constată aceeași manieră confuză de redactare și în privința altor prevederi ale textelor de lege criticate. Astfel sunt alineatele (5) și (6) ale art. 24^2, care, potrivit celor reținute de Consiliul Legislativ în avizul formulat în cauză, ar trebui să se refere la "cererea de începere a urmăririi penale", iar nu la "aprobarea cererii de începere a urmăririi penale". Deși la punctul 13 din Avizul Consiliului Legislativ referitor la propunerea legislativă pentru modificarea și completarea

Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor a fost formulată în mod expres recomandarea ca alineatele menționate să debuteze cu expresia "Hotărârea privind cererea de începere a urmăririi penale...", aceasta nu a fost însușită de legiuitor. Aceleași constatări sunt valabile și cu privire la alin. (3) și (4) ale art. 24 din lege, în ceea ce privește expresia "Hotărârea privind aprobarea cererii ministrului justiției..." aflată la începutul celor două alineate.

5. Întrucât, pentru considerentele arătate, întreaga reglementare a procedurii în caz de reținere, arestare sau percheziție a deputatului ori a senatorului, respectiv a procedurii în cazul cererii de începere a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care are și calitatea de deputat sau de senator este lipsită de claritate și precizie, generând confuzii sub aspectul exercitării competențelor specifice Parlamentului, pe de o parte, și a celor specifice instanțelor judecătorești, pe de altă parte, Curtea constată că dispozițiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea

art. 24^2] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor, în ansamblul lor, sunt neconstituționale, fiind în contradicție cu prevederile Legii fundamentale cuprinse în art. 1 alin. (4) care reglementează principiul separației puterilor în stat, în art. 1 alin. (5) care reglementează principiul legalității și în art. 126 alin. (1) referitoare la realizarea justiției.

XI. Curtea reține că a mai fost sesizată cu privire la neconstituționalitatea unor dispoziții ale Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor.

Această lege, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului în ședința comună din 22 ianuarie 2013, în forma dată după reexaminarea la cererea Președintelui României (cerere formulată în 4 februarie 2013), a fost contestată la Curtea Constituțională de un număr de 25 de senatori, obiecția de neconstituționalitate fiind înregistrată în data de 14 februarie 2013. Autorii obiecției de neconstituționalitate au criticat legea, în ansamblul său, sub aspectul procedurii de adoptare după reexaminarea la cererea Președintelui României, precum și, în mod special, dispozițiile art. I pct. 3 [referitoare la modificarea art. 7] și ale art. I pct. 14 [referitoare la introducerea

art. 191] din lege. Prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013, Curtea Constituțională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat, în raport cu criticile formulate, că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt neconstituționale după cum urmează: art. I pct. 3, în ceea ce privește art. 7 alin. (2) lit. d) din legea astfel cum a fost modificată, referitor la termenul de 45 de zile în care deputatul sau senatorul poate contesta la instanța de contencios administrativ raportul de evaluare al Agenției Naționale de Integritate; art. I pct. 14, în ceea ce privește art. 191 alin. (1) și (2) referitor la "Conflictul de interese".

După operarea unor modificări în vederea punerii în acord a legii cu decizia Curții Constituționale mai sus menționată și adoptarea legii în forma modificată, aceasta a fost contestată din nou la Curtea Constituțională, în data de 21 martie 2013, de un număr de 51 de deputați aparținând Grupului parlamentar al Partidului Democrat Liberal. Aceștia au criticat art. I pct. 14 [referitor la introducerea art. 19^1 alin. (1)] din lege, arătând că acesta conservă, în parte, viciile de neconstituționalitate constatate de Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 81/2013 , precum și art. IV al legii, cu motivarea că depășește cadrul aceleiași decizii, precum și al cererii de reexaminare formulate de Președintele României. Prin

Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, Curtea a admis în parte obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I pct. 14 [referitoare la introducerea

art. 19^1 alin. 1] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt neconstituționale, în raport cu criticile formulate, respingând totodată, ca inadmisibilă, obiecția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. IV din aceeași lege.

După operarea unor modificări, adoptarea și transmiterea la promulgare a Legii pentru modificarea și completarea

Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor, Președintele României a formulat prezenta obiecție de neconstituționalitate, care a relevat existența altor vicii de neconstituționalitate ale dispozițiilor cuprinse în lege.

Astfel fiind, Curtea amintește considerentele cuprinse în

deciziile sale nr. 81/2013

și nr. 195/2013, în sensul că, folosind acest prilej legislativ, la nivelul celor două Camere ale Parlamentului să fie revăzute textele constatate ca fiind neconstituționale, inclusiv cu referire la Regulamentele parlamentare, și să se asigure o corelare și o tratare unitară, într-un limbaj juridic clar și precis, a problematicii supuse reglementării.

Cu referire la instituția imunității parlamentare, respectiv a ridicării imunității, este recomandabil ca, pe baza celor mai bune practici în materie în statele membre ale Uniunii Europene, să se procedeze la elaborarea unei proceduri clare în cadrul Regulamentelor parlamentare. Aceste proceduri trebuie, pe de o parte, să asigure realizarea rolului constituțional al imunității parlamentare ca mijloc de protecție "împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice" (astfel cum Curtea Constituțională s-a exprimat, de exemplu, prin

Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008), iar, pe de altă parte, să nu încalce rolul și competențele altor instituții și autorități publice.

Curtea reține în acest sens, cu titlu exemplificativ, dispozițiile Regulamentului Parlamentului European, care, referindu-se în art. 6 la ridicarea imunității, stabilește că, "în exercitarea competențelor sale în ceea ce privește privilegiile și imunitățile, Parlamentul urmărește în special conservarea integrității sale ca adunare legislativă democratică și asigurarea independenței deputaților în îndeplinirea atribuțiilor care le revin". De asemenea, referindu-se în art. 7 la procedurile privind imunitatea, același Regulament prevede: "Comisia poate emite un aviz motivat privind competența autorității în cauză și admisibilitatea cererii, dar nu se pronunță în niciun caz asupra vinovăției sau nevinovăției deputatului sau asupra oportunității sau inoportunității urmăririi penale a deputatului pentru opiniile sau actele care îi sunt imputate, chiar dacă examinarea solicitării îi permite comisiei să dobândească o cunoaștere aprofundată a cauzei." Tot astfel, Regulile de procedură ale Bundestagului, reglementând în anexa 6 principiile care guvernează problematica imunității parlamentare, stabilesc, în ceea ce privește deciziile în această materie, că privilegiul imunității este destinat în primul rând asigurării capacității Bundestagului de a lucra și funcționa; membrii acestuia sunt îndreptățiți să decidă fără a fi influențați de motive arbitrare. Decizia de ridicare a imunității este luată de Bundestag pe propria răspundere, punând în balanță interesele Parlamentului și pe cele ale altor autorități publice și luând în considerare interesele membrilor la care se referă. În cadrul acestei proceduri nu se realizează un examen al probelor, iar decizia adoptată nu conține o calificare a ceea ce este corect ori greșit sau o constatare a vinovăției ori nevinovăției.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a) și al art. 147 alin. (4) din Constituția României, precum și al

art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , Cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite obiecția de neconstituționalitate formulată de Președintele României și constată că dispozițiile art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea

art. 24^2] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt neconstituționale.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului și prim-ministrului și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din 19 iunie 2013.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Prim-magistrat-asistent,

Marieta Safta

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluția pronunțată prin Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013, considerăm că obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 18 [referitoare la modificarea art. 24] și ale art. I pct. 19 [referitoare la introducerea

art. 24^2] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006

privind Statutul deputaților și al senatorilor ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată deoarece nu încalcă nicio dispoziție constituțională.

Așa cum a statuat Curtea Constituțională prin

Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, "imunitatea parlamentară constituie o măsură de protecție constituțională a mandatului parlamentar [...]. Esența acestei protecții constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecată, penală sau contravențională, a senatorului".

Pornind de la ideea că legiuitorul constituant a considerat necesar să introducă în textul Legii fundamentale garanții ce trebuie respectate în cazul ridicării imunității parlamentare, ca etapă premergătoare începerii urmăririi penale și trimiterii în judecată, penală sau contravențională, a parlamentarilor, precum și în cazul reținerii, arestării ori percheziției acestora, trebuie subliniat că această procedură urmărește prevenirea riscului exercitării sale cu rea-credință, abuziv sau șicanatoriu, ca instrument de presiune ori constrângere a parlamentarilor. În acest sens, de altfel, Curtea Constituțională a statuat, prin

Decizia nr. 270 din 10 martie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, că "imunitatea parlamentară [...] este un mijloc de protecție împotriva unor măsuri abuzive, determinate uneori de motive politice".

De aceea, încuviințarea Camerei din care face parte parlamentarul cu privire la care ar urma să se ia măsura reținerii, arestării sau percheziționării ori față de care să înceapă cercetarea penală are ca scop prevenirea unor astfel de posibile abuzuri.

Decizia pe care membrii Camerei o iau cu privire la cererea formulată în acest sens nu face decât să evalueze dacă solicitarea este făcută cu bună-credință, în spiritul loialității instituționale, și dacă aceasta vizează fapte de natură să justifice atingerea adusă - prin măsurile menționate - statutului de parlamentar.

Din această perspectivă este evident că cererea înaintată Camerei trebuie să fie motivată, fiind indispensabilă, pentru analizarea acesteia, precizarea motivelor de fapt și de drept pe care se bazează solicitarea.

Prin urmare, dispozițiile de lege criticate, care impun "indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală și motivele concrete și temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziției", nu conduc la substituirea Parlamentului în atributele specifice puterii judecătorești, astfel că nu se poate susține încălcarea principiului separației puterilor în stat. Acestea reprezintă elemente minimale de informare a parlamentarilor membri ai Camerei respective, care îi ajută să își ducă la îndeplinire obligația constituțională înscrisă în art. 72 din Legea fundamentală. În lipsa acestora sau în ipoteza în care acestea ar fi sumare, vagi ori superficiale, încuviințarea măsurii s-ar reduce la o simplă formalitate, golind de conținut textul constituțional care conferă Parlamentului dreptul și, în același timp, obligația de a se pronunța asupra cererii de încuviințare a percheziționării, reținerii sau arestării deputaților și senatorilor ori de începere a urmăririi penale împotriva acestora.

Simpla formulare a cererii, neînsoțită de motivația, în fapt și în drept, a acesteia, ar pune parlamentarii în situația de a se pronunța pe criterii arbitrarii, aleatorii și lipsite de obiectivitate.

O asemenea situație ar fi contrară chiar intereselor justiției, pentru că ar putea conduce la aprecierea cererii doar pe baza afirmațiilor parlamentarului în cauză, care ar putea să prezinte propria variantă, cu denaturarea adevărului, lipsa altor informații fundamentate pe fapte și prevederi legale expunând ceilalți parlamentari la riscul pronunțării unei hotărâri bazate exclusiv pe versiunea subiectivă a celui ce face obiectul cererii.

În mod concret, criticile din sesizare, constatate ca fiind întemeiate de Curte, au în vedere în special textul art. 24 alin. (1) din lege, în noua redactare, care prevede că cererea de reținere, arestare sau percheziție a deputatului sau a senatorului "trebuie să conțină indicarea cazului prevăzut de Codul de procedură penală și motivele concrete și temeinice care justifică luarea măsurii preventive sau dispunerea percheziției", dar și cuprinsul celorlalte articole nou-introduse sau modificate care făceau referire la motive temeinice în cazul măsurilor preventive ce impuneau aprobarea Camerei din care parlamentarul făcea parte.

În realitate, atât susținerile din sesizare, cât și toată argumentația deciziei cu care nu suntem de acord se referă cu precădere la lipsa de predictibilitate a textelor criticate, determinată de imprecizia formulării, mai exact referirea repetitivă din cuprinsul legii la "motive temeinice". Prin decizie Curtea își exprimă îngrijorarea că această sintagmă ar putea "produce consecințe directe și indirecte pe terenul asigurării intereselor urmăririi penale sau al judecății" deoarece "aprecierea temeiniciei acestor motive presupune o activitate de analiză și evaluare care excedează cadrului activității parlamentare, întrucât antamează problematica probelor existente în cauză". Deși aceste îngrijorări exprimate în opinia majoritară pot fi explicate și de unele formulări nereușite, precum și de unele practici anterioare discutabile, remarcăm totuși că textul, în formularea propusă, nu poate alimenta acest tip de comportament al celor două Camere. De altfel, doar interpretarea excesiv de subiectivă și distorsionată a oricărui tip de normă, în orice modalitate ar fi redactată, ar putea conduce la transformarea Parlamentului "într-un organ de jurisdicție", astfel cum reține Curtea în motivarea soluției. Este bine cunoscut că atributul Camerelor de a decide, prin majoritatea voturilor membrilor lor, asupra încuviințării măsurilor preventive pe care constituantul le-a dat în sarcina lor, este unul care are la bază independența mandatului parlamentar, voința deputatului ori a senatorului fiind singura care îi va dicta să voteze într-un fel sau altul. De aceea, este în interesul statului și al cetățenilor, în general, și în interesul urmăririi penale și al judecății ca, în situația în care se impune luarea unei măsuri preventive, parlamentarii să voteze pentru încuviințarea acelei măsuri.

Or, dacă cererea adresată Camerei din care cel presupus că ar fi săvârșit o faptă penală face parte nu este în niciun fel justificată, dacă nu va conține motive temeinice care să justifice luarea măsurii, va fi foarte dificil să convingă majoritatea deputaților și a senatorilor să voteze în favoarea dispunerii acesteia. De aceea, este în interesul societății în ansamblu, dar și al desfășurării urmăririi penale și al procesului penal ca procurorul să redacteze o cerere cât mai bine justificată, cu indicarea principalelor argumente, știut fiind că măsurile preventive la care face referire constituantul român sunt extrem de intruzive în drepturi, cu consecințe extrem de grave pentru reputația și imaginea deputatului sau a senatorului respectiv, elemente esențiale pentru mediul din care acesta provine și în care își desfășoară activitatea (mediul politic), încrederea publică fiind elementul de bază pentru un om politic astfel cum este deputatul ori senatorul.

Cererea la care face referire legea criticată este instrumentul prin care se pune în practică o instituție politică extrem de importantă pentru buna funcționare a statului de drept, imunitatea parlamentară.

Or, așa cum am precizat deja, Curtea a reținut, în

Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 , că imunitatea parlamentară "constituie o măsură de protecție constituțională a mandatului parlamentar... Esența acestei protecții constă în aceea că poate fi ridicată numai de Cameră și numai în considerarea temeiului de fapt și de drept care justifică reținerea, arestarea, percheziționarea... senatorului". Așadar, este evident că măsurile aprobate de parlamentari, prin vot, trebuie să aibă un temei de fapt și de drept, acestea referindu-se la măsura preventivă ce urmează a fi aprobată, iar nu la vinovăția ori nevinovăția deputatului sau a senatorului.

De altfel, textul constituțional însuși folosește același termen - "temei" - la art. 72 alin. (3) din Constituție, unde se precizează: "în cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri". Or, este evident că dacă lipsa de temeinicie a măsurii va conduce la revocarea ei, cu atât mai mult cererea formulată trebuie să prezintă "motive temeinice" care vor conduce apoi la luarea deciziei de către Camera competentă.

Distincția pe care o face Curtea, în decizia astfel pronunțată, între "fundamentarea în fapt și în drept" a măsurilor solicitate și "aprecierea temeiniciei ca însușire a deciziei organelor de jurisdicție de a reflecta realitatea obiectivă a faptelor" este una artificială, deoarece luarea deciziei are la bază argumentele din cerere, iar "aprecierea" celui ce votează într-un sens sau altul este un element de conștiință, ce nu poate forma obiectul legiferării. Astfel fiind, cerința legiuitorului ca cererea să conțină "motive temeinice" era formulată de o asemenea manieră încât să reprezinte un echilibru între necesitatea de a lua măsuri preventive ori de câte ori se impune pentru buna desfășurare a urmăririi penale ori a procesului penal și necesitatea protejării parlamentarului de măsurile șicanatorii, abuzive, pur politice, luate împotriva unei persoane ce are o calitate specială, pe aceea de parlamentar, scop urmărit de instituția imunității. De altfel, acest tip de inviolabilitate este întâlnită în majoritatea statelor democratice (protecția mandatului parlamentar fiind în unele state mult mai largă, mergând până la protecția împotriva urmăririi ori trimiterii în judecată, ceea ce nu este cazul în actuala Constituție a României).

Este evident că din formularea legii rezultă că votul Camerei nu are legătură cu stabilirea vinovăției persoanei cercetate ori urmărite și nici măcar nu obligă în vreun fel organul competent să dispună măsura preventivă respectivă (știut fiind că arestarea se dispune de instanța competentă, dar numai după obținerea aprobării Camerei din care parlamentarul face parte).

Comisia parlamentară competentă să întocmească avizul și raportul și plenul Camerei nu au fost transformate în organe de jurisdicție care să analizeze corectitudinea sau legalitatea calificării juridice a faptelor ori să stabilească vinovăția făptuitorului, acestea rămânând atribuțiile exclusive ale puterii judecătorești.

De altfel, este de domeniul evidenței că termenii criticați vizează nu un act procesual, ci exclusiv cererea de încuviințare adresată Parlamentului, act cu un alt regim juridic din moment ce implică atributul și competențele organului reprezentativ suprem al poporului român.

Din acest punct de vedere, extrapolând ipotezele, s-ar putea susține, la fel de incorect, că, dacă organele judiciare adresează Parlamentului o cerere nemotivată și neexplicată, se poate vorbi de o încercare a acestora de a se substitui Parlamentului.

Pentru toate aceste considerații apreciem că soluția pe care Curtea Constituțională ar fi trebuit să o pronunțe ar fi fost cea de respingere ca neîntemeiată a obiecției de neconstituționalitate.