Decizia nr. 302/2013

Articolul 32

din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

ce reglementează competența teritorială în favoarea instanței de la locul săvârșirii contravenției este neconstituțional, deoarece contravenientul trebuie să suporte cheltuieli nerezonabile pentru a se deplasa la sediul instanței competente.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, făcând referire la jurisprudența Curții în materie.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile

art. 27 și 32 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 . Din analiza excepției de neconstituționalitate, Curtea constată, însă, că sunt criticate, în realitate, dispozițiile art. 27 teza întâi și

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002, care au următorul cuprins:

- Art. 27 teza întâi: "Comunicarea procesului-verbal și a înștiințării de plată se face prin poștă, cu aviz de primire, sau prin afișare la domiciliul sau la sediul contravenientului. [...].";

- Art. 32 alin. (2): "Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei în a cărei circumscripție a fost săvârșită contravenția." Curtea observă că în cauză s-au aplicat prevederile

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , deoarece potrivit

art. 10 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

"Contravențiilor prevăzute la

art. 8 le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările ulterioare."

Articolul 32

din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

a fost modificat prin

art. 41 pct. 4 din titlul IV al Legii nr. 76/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, care a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, preluând, în esență, soluția legislativă criticată de autorul excepției, respectiv judecarea plângerii contravenționale de către judecătoria în circumscripția căreia a fost săvârșită contravenția.

Curtea mai observă că, prin

art. III pct. 1 din Legea nr. 2/2013

privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a

Legii nr. 134/2010

privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care a intrat în vigoare tot la data de 15 februarie 2013, s-a introdus

art. 10^1 în Ordonanța Guvernului nr. 15/2002

privind aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 424/2002 , având următorul conținut: "Prin derogare de la dispozițiile

Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 , aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 180/2002 , cu modificările și completările ulterioare, plângerea, însoțită de copia procesului-verbal de constatare a contravenției, se introduce la judecătoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul contravenientul."

Având în vedere că

art. 32 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , care preia soluția legislativă cuprinsă în

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , este înlăturat de la aplicare prin

art. 10^1 în Ordonanța Guvernului nr. 15/2002 , în cauzele care au ca obiect soluționarea plângerilor contravenționale formulate în ceea ce privește aplicarea tarifului de utilizare și a tarifului de trecere pe rețeaua de drumuri naționale din România, nu mai subzistă rațiunea care a stat la baza pronunțării

Deciziei Curții Constituționale nr. 160 din 12 martie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 18 iunie 2013, decizie pronunțată într-o cauză având ca obiect regimul circulației pe drumurile publice.

Curtea se va pronunța asupra prevederilor

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

care și-au produs efectele juridice în cauză, astfel încât, în conformitate cu cele statuate prin

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze constituționalitatea acestora.

Autorul susține că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor art. 21 privind accesul liber la justiție din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea reține următoarele:

1. Cu privire la constituționalitatea dispozițiilor

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , Curtea s-a mai pronunțat, de exemplu, prin

Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 28 iunie 2006,

Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, și

Decizia nr. 261*) din 21 mai 2013 , nepublicată la data pronunțării prezentei decizii.

________

a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 2 iulie 2013.

Astfel, prin

Decizia nr. 467 din 6 iunie 2006 , Curtea a reținut că, în ceea ce privește comunicarea procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, precum și a înștiințării de plată a amenzii corespunzătoare, regula generală este prevăzută de

art. 26 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

și constă în înmânarea lor direct contravenientului. Textul de lege dedus controlului de constituționalitate instituie o excepție de la această regulă, excepție aplicabilă situației în care contravenientul lipsește de la domiciliul sau, după caz, de la sediul său ori, deși prezent, refuză să semneze procesul-verbal. Curtea a statuat că nu se poate reține critica de neconstituționalitate privind pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, întrucât dispozițiile

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , referitoare la afișarea procesului-verbal, nu constituie, prin ele însele, o nesocotire a dreptului de acces liber la justiție. Curtea a observat că autorul excepției pleacă de la premisa că, în practică, există riscul să nu ia cunoștință de existența actului sancționator. Aceasta e însă doar o supoziție ce se întemeiază pe o simplă temere ipotetică potrivit căreia instrumentum probationis ar putea fi distrus sau furat. În realitate, afișarea, ca modalitate de comunicare a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, satisface pe deplin cerințele procedurale care să asigure contravenientului exercitarea dreptului de acces liber la justiție.

Totodată, prin

Decizia nr. 1.254 din 22 septembrie 2011 , Curtea a observat că, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1), art. 26 alin. (3) și

art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , sunt reglementate două modalități tehnice de realizare a comunicării: prin înmânare și prin poștă sau afișare. Rațiunea celei din urmă constă în aducerea la cunoștința persoanei care a săvârșit o contravenție a documentelor menționate, așa încât aceasta să poată formula plângere împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției. Rezultă că această modalitate de comunicare a procesului-verbal este de natură a asigura încunoștințarea efectivă a contravenientului în privința faptei săvârșite și a sancțiunii contravenționale aplicate fără a îngrădi accesul liber la justiție.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

Distinct de cele arătate, în privința respectării ordinii modalităților de comunicare prevăzute la

art. 27 teza întâi din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , Curtea observă că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres obligativitatea respectării de către organele abilitate a ordinii în care metodele de comunicare în cauză au fost enumerate.

Curtea observă însă că prin

Decizia nr. 10 din 10 iunie 2013 , Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că modalitatea de comunicare a procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată, prin afișare la domiciliul sau sediul contravenientului, este subsidiară comunicării prin poștă, cu aviz de primire. Cerința comunicării procesului-verbal de contravenție și a înștiințării de plată este îndeplinită și în situația refuzului expres al primirii corespondenței, consemnat în procesul-verbal încheiat de funcționarul poștal.

2. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 , Curtea constată că acestea au fost supuse controlului de constituționalitate, de exemplu, prin

Decizia nr. 927 din 7 iulie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 26 iulie 2011.

Cu acel prilej, făcând referire la jurisprudența sa, Curtea a statuat că textul de lege criticat nu îngrădește accesul liber la justiție, ci instituie norme de procedură privind soluționarea plângerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, și anume instanța competentă să soluționeze plângerea. Această modalitate de reglementare reprezintă însă opțiunea legiuitorului, fiind în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituție, privind competența și procedura în fața instanțelor judecătorești. Neintervenind elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții Constituționale, considerentele și soluția deciziilor menționate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 ,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Corneliu Miloș în Dosarul nr. 2.215/229/2012 al Judecătoriei Fetești și constată că dispozițiile art. 27 teza întâi și

art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravențiilor sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Fetești și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 13 iunie 2013.