Decizia nr. 686/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminița Nicolescu.

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, excepție ridicată de Mihai Vînătoru în Dosarul nr. 9.467/3/CA/2015 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 37D/2016.

2. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocat Gabriela Anghel, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Curtea dispune a se face apelul și în Dosarul nr. 172D/2016, având ca obiect excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, excepție ridicată de Remi Cristian Grigore în Dosarul nr. 9.464/3/2015 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

4. La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepției de neconstituționalitate, avocat Gabriela Anghel, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Lipsește cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

5. Curtea, din oficiu, pune în discuție problema conexării dosarelor. Reprezentantul autorilor excepției de neconstituționalitate, precum și reprezentantul Ministerului Public pun concluzii de conexare a cauzelor.

6. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul

art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispune conexarea Dosarului nr. 172D/2016 la Dosarul nr. 37D/2016, care este primul înregistrat.

7. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul apărătorului ales al autorilor excepției de neconstituționalitate, care susține că prevederile

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal sunt contrare principiului așezării juste a sarcinilor fiscale, al nediscriminării și al garantării dreptului de proprietate privată. În acest sens arată că prevederile criticate, care stabilesc impozitarea progresivă, au în vedere un singur criteriu, respectiv numărul de imobile deținute în proprietate de către o persoană fizică, iar nu valoarea bunurilor aflate în patrimoniul persoanei fizice. Or, această modalitate de impozitare, stabilită în mod arbitrar, este contrară prevederilor constituționale referitoare la așezarea justă a sarcinilor fiscale, principiu care are în vedere impozitarea contribuabililor, respectiv contribuția la bugetul de stat, în raport cu situația materială a acestora. În continuare prezintă exemple cu privire la modalitatea de impozitare și, făcând trimitere la dinamica legislativă a prevederilor criticate, arată că, prin forma inițială, legiuitorul a avut în vedere instituirea progresivă a acestui impozit, însă, indirect, a apreciat stabilirea acestuia raportat la averea contribuabilului, deoarece se încurajau veniturile din chirii și, pe cale de consecință, aducerea unor impozite la bugetul de stat. Arată că prevederile legale, în vigoare, elimină această modalitate de impozitare și stabilesc, în concret, impozitarea prin raportare la valoarea imobilului, ceea ce corespunde principiului așezării juste a sarcinilor fiscale, adică fiecare contribuabil participă la formarea bugetului de stat în raport cu situația sa materială.

8. Se mai susține că dispozițiile

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

sunt discriminatorii față de dispozițiile art. 252 alin. (2) din aceeași lege, deoarece creează o diferență nejustificată și nemotivată între proprietarii ce dobândesc mai multe imobile "între vii" și cei care dobândesc mai multe imobile "mortis causa", pentru care nu există un astfel de tratament fiscal. Acest aspect conduce și la încălcarea garantării dreptului de proprietate privată sau chiar la nașterea dreptului de proprietate, deoarece nu se încurajează dobândirea unor imobile prin acte între vii. În final, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate astfel cum a fost formulată.

9. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarelor, constată următoarele:

10. Prin încheierile din 18 noiembrie 2015 și 25 ianuarie 2016, pronunțate în dosarele nr. 9.467/3/CA/2015 și nr. 9.464/3/2015, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal.

11. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Mihai Vînătoru și de Remi Cristian Grigore în cauze având ca obiect soluționarea unor cereri prin care se solicită anularea unor acte administrativ-fiscale, respectiv decizii de impunere prin care sa stabilit plata unor obligații fiscale datorate bugetului local.

12. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că este neconstituțional ca printr-un act normativ să se implementeze un sistem diferențiat cu privire la impozitul pe clădiri, în funcție de numărul de proprietăți deținute de o persoană, deoarece se aduce atingere dreptului de proprietate, care este un drept absolut, exclusiv și perpetuu. Stabilirea unui impozit progresiv de 65%, 150% și 300%, raportat la baza de impunere care este constituită din clădirile deținute în proprietate de o persoană, are natura unei discriminări fiscale. Totodată, se încalcă libertatea proprietarului de a se bucura și de a dispune în mod voluntar și independent de imobilele sale, titularul dreptului de proprietate neputându-și folosi prerogativele dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția, acestea fiind cenzurate printr-un nivel ridicat al impozitului care, nu de puține ori, determină proprietarii să recurgă la acte de dispoziție nedorite ca urmare a valorii impozitului.

13. În acest context, având în vedere elemente doctrinare, se arată că, în ceea ce privește "taxa diferențiată", aceasta, pe lângă ideea conform căreia "o contribuție comună este esențială pentru menținerea administrației publice", trebuie să se raporteze și la veniturile plătitorilor. Impunerea unui impozit progresiv, întemeiat pe prezumția că cel care deține mai multe imobile are posibilitatea să plătească creanțele fiscale, îl expune pe deținătorul acestor imobile la acumulări de dobânzi penalizatoare, eventual la executări silite pentru neplata creanțelor datorate. Or, impozitul pe clădiri trebuie să fie direct proporțional cu posibilitatea efectivă a celui obligat la plata unui astfel de impozit. Consideră că prevederile criticate sunt contrare art. 1 cu privire la obligația de a respecta drepturile omului și art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și, implicit, contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20.

14. Apreciază că sunt încălcate prevederile constituționale ale art. 11, art. 20, art. 44, art. 56 alin. (2), art. 136 și art. 139, deoarece, prin conținutul și efectele juridice pe care le produce, art. 252 alin. (1)-(3) din Codul fiscal încalcă obligația statului de a garanta dreptul de proprietate și creează un regim discriminator prin faptul că sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale. Or, tratamentul juridic impus de normele criticate și proporționalitatea impozitului sunt realizate prin prisma numărului de clădiri deținute de proprietari, nefiind în concordanță cu caracterul just pe care trebuie să îl aibă o sarcină fiscală. În acest context se susține că prevederile criticate sunt contrare și dispozițiilor referitoare la echitatea fiscală cuprinse în Codul fiscal.

15. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul Curții Constituționale nr. 37/2016, contrar

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, consideră că nu își poate expune opinia cu privire la temeinicia excepției de neconstituționalitate în acest stadiu procesual, întrucât dispozițiile legale criticate sunt cele avute în vedere la fundamentarea acțiunii, dar și la emiterea actelor fiscale contestate, iar analizarea acestora, chiar și din perspectiva compatibilității lor cu normele constituționale, ar constitui o antepronunțare pe fondul cauzei.

16. Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul Curții Constituționale nr. 172/2016, opinează că

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

nu încalcă dispozițiile constituționale menționate în susținerea excepției și nici tratatele internaționale la care statul român este parte, cu atât mai puțin proprietatea publică sau privată. Stabilirea unui sistem de taxare sau impozitare a bunurilor, care de altfel reprezintă un atribut al aparatului de stat, nu încalcă dreptul cetățenilor de a avea în proprietate bunuri, nu îl condiționează și nu îl restricționează.

17. Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierile de sesizare au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

18. Guvernul, mai întâi, precizează că

Legea nr. 571/2003

a fost abrogată prin

Legea nr. 227/2015 , fără ca soluția legislativă să fie preluată în noul Cod fiscal. În ceea ce privește posibilitatea controlului constituționalității unor dispoziții legale care nu mai sunt în vigoare, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale, apreciază că excepția ar putea fi considerată ca fiind admisibilă.

19. Referitor la pretinsa atingere adusă dreptului de proprietate și încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale prin stabilirea unui impozit diferențiat în funcție de numărul clădirilor aflate în proprietatea unei persoane se arată că instanța de contencios constituțional, prin

Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004 , a constatat că o asemenea susținere nu este întemeiată deoarece, în cauză, nu operează un transfer de proprietate, ci se pune problema aplicării concrete, prin lege, a dispozițiilor art. 56 din Constituție. Cu privire la eventuala încălcare a unor prevederi din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consideră că sunt incidente considerentele

Deciziei nr. 1.249 din 7 octombrie 2010 . Față de cele prezentate apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

20. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 37D/2016, mai întâi precizează că Tribunalul București consideră că nu-și poate exprima opinia asupra constituționalității prevederilor legale criticate deoarece ar constitui o antepronunțare pe fondul cauzei; or, potrivit

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, încheierea de sesizare trebuie să cuprindă opinia instanței asupra excepției de neconstituționalitate.

21. Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 252 alin. (1)-(3) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în dosarele nr. 37D/2016 și nr. 172D/2016, raportat la art. 44 și art. 136 din Constituție, precum și la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale arată că aceasta nu poate fi reținută, deoarece dreptul de proprietate este un drept complex, prevăzut, garantat și ocrotit de Constituție prin art. 44 și 136, în limitele prevăzute de lege. În plus, paragraful 2 al art. 1 Primul Protocolul adițional la Convenție stabilește că dispozițiile referitoare la protecția proprietății "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare (...) pentru a asigura plata impozitelor". Ca atare, protecția dreptului nu exclude obligația proprietarului de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deține în proprietate.

22. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate prin raportare la art. 56 alin. (2) și art. 139 din Constituție arată că, din aceste reglementări constituționale, rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat, precum și a condițiilor de impozitare intră în competența exclusivă a legiuitorului.

23. Referitor la critica de neconstituționalitate față de art. 11 și art. 20 din Constituție, precum și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consideră că aceasta nu poate fi reținută, în măsura în care normele supuse controlului de constituționalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente de avere sau de altă natură. În acest context menționează jurisprudența Curții Constituționale cu privire la principiul egalității în fața legii și apreciază că, în speța de față, norma criticată se aplică tuturor persoanelor aflate în situația reglementată de ipoteza normei juridice, și anume celor care au în proprietate două sau mai multe clădiri, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare și, ca atare, nu este de natură a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii. Față de cele prezentate consideră că prevederile criticate sunt constituționale.

24. Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

25. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale

art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze prezenta excepție.

26. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările și completările ulterioare, având titlul marginal "Majorarea impozitului datorat de persoanele fizice ce dețin mai multe clădiri" și care au următorul cuprins: "(1) Persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează:

a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

c) cu 300% pentru a treia clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu.

(2) Nu intră sub incidența alin. (1) persoanele fizice care dețin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legală.

(3) În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar."

27. Curtea observă că dispozițiile

Legii nr. 571/2003

au fost abrogate prin

Legea nr. 227/2015

- Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015 (fără să mai fie preluate de noile prevederi legale în materie). Însă, având în vedere

Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care Curtea a stabilit că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, Curtea urmează a exercita controlul de constituționalitate asupra prevederilor criticate.

28. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 11 cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 56 alin. (2) referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale, art. 136 privind proprietatea și art. 139 cu privire la impozite, taxe și alte contribuții. De asemenea, sunt menționate prevederile art. 1 cu privire la obligația de a respecta drepturile omului și art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 cu privire la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenție.

29. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

instituie un impozit majorat/progresiv în sarcina persoanelor fizice care dețin în proprietate două sau mai multe clădiri. De asemenea prevăd modalitatea în care se determină impozitul majorat, precum și excepțiile de la plata acestui impozit majorat. Din evaluarea dinamicii legislative, Curtea observă că aceste dispoziții au suferit, în timp, modificări în ceea ce privește majorarea impozitului pe clădiri. Astfel, dacă în textul inițial al

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003

se prevedea că "dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează: a) cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; d) cu 100% pentru cea de-a patra clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu", prin modificările aduse prin

art. I al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 59/2010

pentru modificarea

Legii nr. 571/2003

privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 442 din 30 iunie 2010, aprobată prin

Legea nr. 88/2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 10 iunie 2011, se statuează în sensul că "persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri datorează un impozit pe clădiri, majorat după cum urmează: a) cu 65% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; b) cu 150% pentru a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu; c) cu 300% pentru a treia clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu."

30. Asupra prevederilor criticate Curtea s-a mai pronunțat în raport cu critici și prevederi constituționale similare, atât în forma inițială, excepția fiind ridicată chiar de unul dintre autorii prezentei excepții de neconstituționalitate, sens în care este

Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 17 ianuarie 2005, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, cât și în forma ce face obiectul excepției de neconstituționalitate în cauzele de față.

31. Prin

Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 de 23 iulie 2012, Curtea a reținut că regula generală în materia impozitelor și taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia "Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege", iar, potrivit art. 56 din Constituție, contribuția cetățenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora, neputându-se reține, de principiu, că prin stabilirea pe cale legală a unui impozit sau majorarea acestuia s-ar leza dreptul de proprietate al unei persoane, prevăzut la art. 44 din Constituție, mai ales că dreptul de proprietate nu exclude obligația deținătorului de imobile/proprietarului de a plăti impozite pentru bunurile pe care le deține în proprietate.

32. De asemenea, Curtea constată că este neîntemeiată susținerea conform căreia prin instituirea impozitului progresiv pe clădiri în funcție de numărul acestora s-ar încălca dispozițiile art. 44 și art. 136 din Constituție, întrucât în cauză nu operează un transfer al dreptului de proprietate, astfel încât să ducă așa cum susțin autorii excepției de neconstituționalitate la pierderea prerogativelor dreptului de proprietate - posesia, folosința și dispoziția, ci se pune problema aplicării concrete, prin lege, a dispozițiilor art. 56 coroborate cu cele ale

art. 139 din Constituție (a se vedea Decizia nr. 477 din 9 noiembrie 2004 , precitată).

33. De altfel, art. 1 referitor la protecția proprietății din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale statuează, pe de o parte, cu privire la faptul că "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", iar, pe de altă parte, prevede că aceste dispoziții menționate anterior "nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții (...)." Ca atare, nu se poate reține nici pretinsa contrarietate a prevederilor

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

cu cele ale art. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin prisma dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20.

34. În ceea ce privește susținerile privind instituirea, prin normele criticate, a unui regim discriminator, prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale, ca urmare a stabilirii impozitului datorat de contribuabili în funcție de numărul de clădiri deținute în proprietate, pe de o parte, și pretinsa discriminare între persoanele fizice care au în proprietate două sau mai multe clădiri și care datorează un impozit pe clădiri majorat și persoanele fizice care dețin în proprietate clădiri dobândite prin succesiune legală și care nu intră sub incidența prevederilor

art. 252 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 , pe de altă parte, Curtea observă că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, din examinarea prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituție, referitor la așezarea justă a sarcinilor fiscale, coroborat cu cele ale art. 139 alin. (1) din Constituție care consacră principiul legalității în materie fiscală, rezultă că stabilirea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat intră în competența exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor și de a opta pentru acordarea unor exceptări sau scutiri de la aceste obligații în favoarea anumitor categorii de contribuabili și în anumite perioade de timp, în funcție de situațiile conjuncturale, dar, evident, și în raport cu situația economico-financiară a țării în perioadele respective (a se vedea

Decizia nr. 607 din 12 iunie 2012 , precitată), fără ca prin aceasta să fie instituită o discriminare prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale.

35. De altfel, referitor la principiul egalității, instanța de contencios constituțional a statuat în mod constant, spre exemplu, prin

Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, că acesta nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Din examinarea prevederilor criticate Curtea reține că acestea se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută de ipoteza normei legale, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare și, ca atare, nu este de natură a aduce atingere principiului egalității cetățenilor în fața legii sau dispozițiilor art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prisma dispozițiilor constituționale ale art. 11 și art. 20.

36. Pentru considerentele prezentate, Curtea nu poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale și convenționale menționate în susținerea excepției, întrucât prin prevederile criticate nu se încalcă dreptul de proprietate privată și principiul egalității în fața legii, nefiind creat un regim discriminator prin prisma așezării juste a sarcinilor fiscale ca urmare a stabilirii impozitului datorat de contribuabili în funcție de numărul de clădiri deținute în proprietate.

37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Mihai Vînătoru și de Remi Cristian Grigore în dosarele nr. 9.467/3/CA/2015 și nr. 9.464/3/2015 ale Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 252 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003

privind Codul fiscal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 noiembrie 2016.