Decizia nr. 691/2018

Articolul 91

^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 : „Procurorul procedează personal la interceptările și înregistrările prevăzute în

art. 91^1

sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit

Codului penal .“

–

Articolul 14

alin. (1) din Legea nr. 255/2013 : „Rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, dispusă după intrarea în vigoare a

Codului de procedură penală , se desfășoară conform legii noi.“

16.

Autorii excepției susțin că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (4)

referitor la principiul separației și echilibrului puterilor, ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la principiul legalității, ale

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, ale

art. 24 alin. (1)

privind dreptul la apărare, ale

art. 26 alin. (1)

referitor la viața intimă, familială și privată, ale

art. 28

privind secretul corespondenței, ale

art. 53

referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, ale

art. 61 alin. (1)

cu privire la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și ale

art. 124 alin. (3)

privind independența judecătorilor și supunerea lor numai legii.

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 , Curtea constată că s-a pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții, dintr-o perspectivă identică, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate prin

Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 23 aprilie 2018,

Decizia nr. 779 din 28 noiembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din data de 24 mai 2018,

Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, și

Decizia nr. 348 din 17 martie 2009 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 22 aprilie 2009.

18.

Cu acele prilejuri, Curtea a reținut că sintagma „alte organe specializate ale statului“ din dispozițiile

art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală

nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere, în

Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016

Curtea fundamentându-și soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică.

19.

Curtea a constatat, referitor la suportul tehnic pentru realizarea respectivei activități de supraveghere, că, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală - ca, de altfel, și sub cel al noului cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal, așa cum prevede și

noul Cod de procedură

penală în cuprinsul dispozițiilor

art. 142 alin. (3) .

20.

Totodată, Curtea a reținut că dispozițiile de lege criticate, ca, de altfel, întreaga secțiune din

vechiul Cod de procedură penală

referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, prevăd suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ce excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit

alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.

21.

Curtea a mai reținut, cu privire la vechea reglementare, că, potrivit dispozițiilor

art. 91^6 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 , mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video pot fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. În continuare, Curtea Constituțională a menționat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, și anume Hotărârea din 6 mai 2003, pronunțată în Cauza Coban (Astm Babuscum) împotriva Spaniei, în care reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale sarcina să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice, s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile

art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

22.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 91^2 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 , pronunțată prin deciziile mai sus menționate, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

23.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , Curtea observă că s-a pronunțat asupra constituționalității acestor dispoziții, dintr-o perspectivă identică, respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate prin

Decizia nr. 153 din 27 martie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 25 iunie 2018.

24.

Curtea a constatat că aceste dispoziții reprezintă o normă tranzitorie ce vizează procedura de rejudecare a cauzei, dând expresie principiului aplicării imediate a noii legi de procedură. Dispozițiile de lege criticate, adoptate de legiuitor în contextul situațiilor tranzitorii determinate de apariția noii legislații procesual penale, reprezintă o consacrare a principiului tempus regit actum, principiu cu aplicare generală în privința normelor de procedură penală, materie în care se are în vedere întotdeauna legea în vigoare în momentul efectuării actului. Principiul activității legii procesual penale este de strictă aplicare, el implicând atât efectuarea actelor procesuale/procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât și recunoașterea ca valabile a acelor acte efectuate anterior intrării în vigoare a noii legi ( Decizia Curții Constituționale nr. 473 din 27 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 987 din 12 decembrie 2017, paragraful 28).

25.

Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acesta vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și pe cele aflate în etapa judecății. Textul de lege criticat stabilește că, în situația în care rejudecarea cauzei a fost dispusă după intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală , aceasta se face de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată ori de către instanța competentă, potrivit regulilor prevăzute de legea nouă, fără a împiedica în niciun fel aplicarea prevederilor

art. 342-348 din Codul de procedură penală

cu privire la procedura camerei preliminare.

26.

Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că procesul penal are o nouă structură, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile

art. 342-348 din Codul de procedură penală , a camerei preliminare. Cu privire la competența realizării fazei procesuale a camerei preliminare, Curtea a statuat că aceasta este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanța de judecată, potrivit

art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală , a cărui competență constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât și în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluții de netrimitere în judecată, fie prin soluții de trimitere în judecată, dar fără începerea judecății. Conform

art. 54 din Codul de procedură penală , competența judecătorului de cameră preliminară privește verificarea legalității trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluționarea plângerilor împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată și soluționarea altor situații expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform

art. 342

din același cod, soluționarea problemelor ce vizează competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor și legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Așa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform

art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală , la cel al închiderii acestei proceduri ( Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 22 și 23).

27.

Curtea Constituțională a constatat că, în considerarea importanței camerei preliminare în cadrul procesului penal, cu ocazia reglementării situațiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală

cu privire la dispunerea rejudecării cauzelor, legiuitorul a prevăzut, în dispozițiile

art. 14 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 , că în cauzele în care rejudecarea s-a dispus anterior intrării în vigoare a

Codului de procedură penală

se aplică, în mod corespunzător, dispozițiile

art. 5-10

din aceeași lege. Or, potrivit prevederilor

art. 6

din legea de punere în aplicare a noului cod, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluționează potrivit regulilor prevăzute de

noul Cod de procedură penală

(și de celelalte acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 255/2013 ), de către instanța competentă conform legii noi [ art. 6

alin. (1) din Legea nr. 255/2013 ], motiv pentru care instanța pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, pentru a proceda potrivit

art. 342-348 din Codul de procedură penală , ori, după caz, o declină în favoarea instanței competente. Așadar, în cauzele în care rejudecarea sa dispus anterior intrării în vigoare a

Codului de procedură penală

și în care, cu ocazia reluării cursului procesului penal în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a început cercetarea judecătorească până la data intrării în vigoare a legii noi este obligatorie aplicarea dispozițiilor

art. 342-348 din Codul de procedură penală

privind procedura camerei preliminare.

28.

Curtea a apreciat că, din interpretarea coroborată a prevederilor celor două alineate ale

art. 14 din Legea nr. 255/2013 , reiese, cu atât mai mult, că dispozițiile referitoare la faza procesuală a camerei preliminare sunt incidente în ipoteza reglementată de dispozițiile

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , care prevede rejudecarea potrivit regulilor stabilite de

noul Cod de procedură penală

a acelor cauze în care cel deal doilea ciclu procesual se declanșează după intrarea în vigoare a

noului Cod de procedură penală .

29.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenței Curții, soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 , pronunțată prin decizia mai sus menționată, precum și considerentele care au fundamentat această soluție își păstrează valabilitatea și în cauza de față.

30.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Ștefan Felician Volin, Botiș Alin Gabriel, Ciurte Darius Florin, Bartiș Dan Radu, Pop Cristian Ioan, Ciure Ioan, Moldova Dan și Ciobăncan Mircea Cristian în Dosarul nr. 126/84/2015 al Tribunalului Sălaj - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 91^2 alin.1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968

și ale

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Sălaj - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 8 noiembrie 2018.