Decizia nr. 145/1999

Ioan Muraru - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta în Dosarul nr. 2.359/1998 al Judecătoriei Constanta.

La apelul nominal lipsesc părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicita respingerea excepției, considerând ca dispozițiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) și în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. De asemenea, arata ca textul de lege criticat nu încalcă nici dispozițiile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și nici prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Considera ca autorul excepției confunda poziția sa procesuala de parte responsabilă civilmente cu calitatea de inculpat, ignorand principiile și exigențele diferite existente în cadrul aceluiași proces, dar cu privire la soluționarea celor două acțiuni ale procesului penal, acțiunea penală și acțiunea civilă. Textul de lege criticat își are aplicabilitate numai în cadrul acțiunii penale, proces care este supus principiilor prevăzute la art. 1, 3 și 4 din Codul de procedură penală, referitoare la scopul procesului penal și la obligația organelor judiciare de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana făptuitorului, precum și la rolul activ al acestora în desfășurarea procesului. Tocmai pentru exercitarea acestor obligații Codul de procedură penală prevede la art. 198 abaterile judiciare și sancțiunea amenzii judiciare, pe care instanța o poate aplica în cazul refuzului unor părți sau al oricărei persoane ori instituții de a prezenta înscrisurile solicitate de instanța, refuz care constituie o abatere judiciară. Considera ca acest text de lege nu încalcă nici dreptul la apărare, invocat de autorul excepției.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 26 aprilie 1999 Judecătoria Constanta a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta, în calitate de parte responsabilă civilmente în Dosarul penal nr. 2.359/1998 al acelei instanțe. Dosarul are ca obiect tragerea la răspundere penală a autorului infracțiunii de calomnie săvârșite împotriva părții vătămate Liberty Agency Ltd Constanta, al cărui patron este Valentin Duta, prin publicarea, sub pseudonimul Constantin Maior, a unui articol în ziarul "Observator" - cotidian editat de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. (care are calitatea de persoana responsabilă civilmente). În vederea cunoașterii numelui real al inculpatului, instanța i-a solicitat persoanei responsabile civilmente sa comunice identitatea autorului articolului, întrucât, în conformitate cu prevederile

art. 70 din Legea presei nr. 3/1974 , răspunderea pentru nerespectarea dispozițiilor art. 69 din lege de către fiecare organ de presa revine consiliului de conducere, colegiului de redactie și redactorului-șef al acestuia. Deoarece partea responsabilă civilmente nu a îndeplinit cererea instanței, aceasta i-a pus în vedere, sub sancțiunea amenzii judiciare prevăzute la art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, sa transmită informațiile cerute. Ca răspuns, aceasta a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate.

În motivarea excepției se arata ca prevederile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală încalcă dispozițiile cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) și în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, precum și pe cele cuprinse în art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și în art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Se exemplifica aceasta critica prin referirea la situația existenta în speta, în care în faza judecații relațiile solicitate părții responsabile civilmente privesc datele necesare pentru dovedirea pretențiilor persoanei vătămate, constituită parte civilă. Se considera ca prin acest text de lege criticat au fost incalcate și prevederile art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, conform cărora nimeni nu poate fi silit sa marturiseasca împotriva propriei persoane ori să își recunoască vreo vinovăție în materie penală.

De asemenea, se invoca jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului care, în legătură cu prezumția de nevinovatie, considera ca sarcina probei revine acuzarii. Autorul excepției considera ca au fost incalcate prin dispozițiile legale criticate și prevederile art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât obliga partea responsabilă civilmente să prezinte probele pe care partea adversa avea obligația legală, sub sancțiunea nulității, de a le prezenta o dată cu sesizarea instanței prin plângere prealabilă.

Exprimandu-și opinia asupra excepției, instanța arata ca amenda judiciară este o sancțiune cu caracter procesual, care se aplică pentru abaterile judiciare enumerate la art. 198 din Codul de procedură penală. Se face referire la prevederile art. 4 din același cod, conform cărora: "Organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfășurarea procesului penal" și la prevederile art. 3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului". Or, nerespectarea dispozițiilor instanței de către cei care au obligația de a le aduce la îndeplinire împiedica aflarea adevărului, astfel încât instanța poate recurge, în virtutea rolului sau activ, la mijloacele de constrângere prevăzute de lege pentru a împiedica tergiversarea cauzei și aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și cu privire la persoana făptuitorului. Aceasta neîndeplinire a obligației prevăzute la art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală constituie o abatere judiciară care poate fi sancționată cu amendă judiciară, în limitele stabilite de lege. Instanța apreciază ca aplicarea amenzii judiciare nu contravine principiilor fundamentale ale procesului penal, printre care se afla principiul legalității, principiul aflarii adevărului, prezumția de nevinovatie, garantarea dreptului la apărare, invocate de însuși autorul excepției, și nici nu este lezat dreptul oricărei persoane la un proces echitabil. De asemenea, instanța apreciază ca textul de lege criticat nu încalcă dispozițiile art. 20 și ale art. 150 alin. (1) din Constituție și nici alte dispoziții constituționale.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a formula și transmite punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepția de neconstituționalitate a art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca, potrivit art. 1 din Codul de procedură penală, procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale și nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală. În continuare se mai invoca și dispozițiile art. 3 din același cod, care instituie principiul aflarii adevărului în procesul penal, precum și dispozițiile art. 4 care consacra rolul activ al instanței. În aceste condiții, atunci când o persoană săvârșește o infracțiune organele judiciare sunt obligate sa afle adevărul și să aibă un rol activ, lamurind cauza sub toate aspectele, pe bază de probe, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală. Pentru obținerea acestor probe, în virtutea rolului lor activ, organele judiciare au la indemana o serie de instrumente procesuale, inclusiv obligarea oricărei persoane de a prezenta obiectele sau înscrisurile care pot servi ca mijloace de proba în procesul penal, potrivit art. 97 din Codul de procedură penală.

Pentru a se asigura îndeplinirea acestei obligații legea a prevăzut sancțiunea amenzii judiciare, care poate fi aplicată în caz de nerespectare, în temeiul art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală. Tot în opinia Guvernului se considera ca este necesar să se facă o distincție între acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal. Conform art. 9 din Codul de procedură penală, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, iar conform art. 14 alin. 1 din același cod, acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. Organele judiciare, considera Guvernul, pot impune părții responsabile civilmente prezentarea unor obiecte sau înscrisuri care pot servi ca mijloace de proba, nu pentru stabilirea culpei civile a inculpatului ori pentru determinarea cuantumului despăgubirilor, ci pentru a afla adevărul, în scopul tragerii la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o infracțiune, ca o reactie de apărare socială, a carei necesitate nu poate fi pusă la indoiala. De aceea, acțiunea civilă își păstrează particularitățile sale, partea responsabilă civilmente având o poziție similară poziției procesuale a inculpatului numai în acțiunea civilă, nu însă și în acțiunea penală, în care numai inculpatul va fi condamnat, în cazul în care va fi găsit vinovat de săvârșirea unei infracțiuni. În aceste condiții prezumția de nevinovatie are efecte numai în privinta inculpatului, fiind lipsită de efecte, dacă este invocată în propria apărare de persoana responsabilă civilmente. La aceeași concluzie se ajunge și în ipoteza în care persoana vătămată optează pentru exercitarea separată a acțiunii civile după terminarea procesului penal, în temeiul art. 19 din Codul de procedură penală. În cadrul procesului penal organele judiciare pot impune prezentarea unor obiecte sau înscrisuri persoanei care, ulterior, în cadrul procesului civil va răspunde solidar cu persoana condamnata și care ar fi putut fi parte responsabilă civilmente în procesul penal. Guvernul apreciază ca prezumția de nevinovatie prevăzută la art. 23 alin. (8) din Constituție, precum și la art. 14 paragraful 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice poate fi invocată numai de inculpat, nu și de persoana responsabilă civilmente, în propria apărare. De asemenea, Guvernul arata ca, în ceea ce privește cerința unui proces echitabil, înscrisă în art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textul de lege criticat nu contravine prevederilor tratatului și convențiilor internaționale în materie. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca "imperativele notiunii de proces echitabil nu sunt în mod necesar aceleași în litigiile civile și în cauzele penale, în acestea din urma statele părți la convenție având o mai mare libertate de reglementare".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția cu care a fost legal sesizată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Următoarele abateri săvârșite în cursul procesului penal se sancționează cu amendă judiciară de la 20.000 lei la 100.000 lei: [...] e) neîndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum și neîndeplinirea aceleiași obligații de către conducătorul unității sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligații." Textul se referă la unul dintre cazurile care constituie abateri judiciare, pentru care organele judiciare penale pot aplica sancțiunea amenzii judiciare.

În motivarea excepției s-a susținut ca aceste dispoziții contravin prevederilor cuprinse în art. 20, art. 23 alin. (8) și în art. 150 alin. (1) din legea fundamentală, precum și prevederilor art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și ale art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând excepția de neconstituționalitate a textului de lege menționat, Curtea Constituțională constata ca dispozițiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituție, referitoare la prezumția de nevinovatie, conform cărora "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Îndeplinirea de către orice persoană a obligației de prezentare a obiectelor și înscrisurilor cerute de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată constituie o obligație, stabilită de legiuitor, pentru realizarea scopului procesului penal, prevăzut la art. 1 din Codul de procedură penală, și anume: "...constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale și nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală".

Curtea constata că nu poate fi primită susținerea autorului excepției referitoare la încălcarea prezumției de nevinovatie, pentru ca textul constituțional se referă la invinuit sau inculpat și nu la persoana responsabilă civilmente. Totodată prezentarea de către partea responsabilă civilmente a unor înscrisuri pe baza cărora s-ar putea stabili de către instanța identitatea reală a inculpatului nu constituie o încălcare a dispozițiilor constituționale referitoare la prezumția de nevinovatie, întrucât datele solicitate nu sunt de natura sa dovedească vinovăția inculpatului. În conformitate cu dispozițiile art. 3 din Codul de procedură penală, instanța de judecată este obligată să asigure în desfășurarea procesului penal aflarea adevărului atât cu privire la faptele și împrejurările cauzei, cat și cu privire la persoana făptuitorului. Aflarea adevărului (art. 3) și rolul activ al instanței, prevăzut în art. 4 din Codul de procedură penală, constituie principii de bază ale procesului penal, în temeiul cărora poate fi îndeplinit scopul procesului penal prevăzut la art. 1 alin. 2 din același cod, și anume de a contribui la "apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor, precum și la educarea cetățenilor în spiritul respectării legilor".

Curtea constata, pe de altă parte, ca prezumția de nevinovatie se referă la situația procesuala a inculpatului, persoana trasa la răspundere prin acțiunea penală, și nu la persoanele trase la răspundere prin acțiunea civilă, respectiv la situația procesuala a părții responsabile civilmente, care răspunde civil alături de inculpat în cazul în care instanța retine vinovăția acestuia. Or, exigențele și principiile procesului penal nu sunt aceleași în cauzele penale și în litigiile civile, prezumția de nevinovatie referindu-se, îndeosebi, la situația inculpatului în acțiunea penală. Chiar dacă pe plan procesual, în acțiunea civilă, situația părții responsabile civilmente este similară cu situația procesuala a inculpatului, prezumția de nevinovatie este lipsită de efecte, dacă este invocată în apărarea proprie de persoana responsabilă civilmente.

Critica de neconstituționalitate este neîntemeiată și cu privire la încălcarea prin textul de lege criticat a prevederilor art. 14 paragraful 3 lit. g) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, referitoare la interzicerea obligării persoanei acuzate de comiterea unei infracțiuni de a mărturisi împotriva ei insesi sau de a se recunoaște vinovata. Prin obligarea unei persoane de a pune la dispoziție organelor judiciare unele obiecte sau înscrisuri solicitate de acestea, dispozițiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin nici acestor prevederi, deoarece textul din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice se referă la "persoana acuzata de comiterea unei infracțiuni", calitate procesuala pe care o are numai invinuitul sau inculpatul, nu și persoana responsabilă civilmente.

Curtea constata, de asemenea, ca dispozițiile art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece acestea se referă la dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, prevederi care nu au nici o incidența în cauza în raport cu conținutul textului de lege criticat, care se referă la abateri și amenzi judiciare.

Lipsită de semnificație este și invocarea prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituție, care se referă la conflictul temporal de legi, stabilind ca "Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții", deoarece, pe de o parte, art. 198 din Codul de procedură penală a fost modificat și completat de autoritatea legiuitoare ulterior intrării în vigoare a noii Constituții, prin

Legea nr. 45/1993 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 1 iulie 1993, precum și prin

Legea nr. 141/1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996, și deci nu se poate susține că nu mai este în vigoare, pentru ca ar contraveni prevederilor Constituției, iar pe de altă parte, prin conținutul sau, textul de lege criticat [art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală] nu contravine dispozițiilor legii fundamentale, invocate de autorul excepției.

Curtea mai considera că nu au fost incalcate nici dispozițiile art. 20 din Constituție referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, pentru ca, asa cum s-a arătat mai sus, prin dispozițiile legale care au făcut obiectul controlului de constituționalitate aceste prevederi nu au fost lezate, iar referitor la alte prevederi invocate (art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), acestea nu au incidența în cauza.

Criticile de neconstituționalitate fiind neintemeiate sub toate aspectele, excepția urmează a fi respinsă pentru considerentele expuse.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală, ridicată de Societatea Comercială "Observator" - S.R.L. din Constanta în Dosarul nr. 2.359/1998 al Judecătoriei Constanta.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 7 octombrie 1999.