Decizia nr. 528/2019

Valer Dorneanu

- președinte

Cristian Deliorga

- judecător

Marian Enache

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Mona-Maria Pivniceru

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Cristina Teodora Pop

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 207 din Codul penal , excepție ridicată de Alen-Daniel Moisin în Dosarul nr. 15.866/197/2015 al Curții de Apel Brașov - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.454D/2017.

2.

La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. Se arată că același autor a mai ridicat aceeași excepție de neconstituționalitate, formulând aceleași critici, excepție care a fost soluționată prin

Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018 .

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Decizia penală nr. 548/AP din 21 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 15.866/197/2015, Curtea de Apel Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 207 din Codul penal , excepție ridicată de Alen-Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluționarea unui apel formulat împotriva unei sentințe penale prin care autorul excepției a fost condamnat, printre altele, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prevăzută la

art. 207 din Codul penal .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că prevederile

art. 207 din Codul penal , spre deosebire de dispozițiile

art. 194 din Codul penal din 1969 , fac distincție între noțiunile de „folos nepatrimonial“ și „folos patrimonial“, sancționând cu o pedeapsă mai mare faptele de șantaj ce au ca scop obținerea unui folos patrimonial, în condițiile în care cele două noțiuni nu sunt definite legal, aspect ce determină lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a textelor criticate. Pentru aceste motive, se susține că dispozițiile

art. 207 din Codul penal

contravin prevederilor

art. 1 alin. (5) din Constituție

și celor ale

art. 7 din Convenție . Se arată că acesta din urmă obligă legiuitorul să reglementeze în mod clar, neechivoc, elementul material al fiecărei infracțiuni, în cuprinsul normei de incriminare sau prin trimitere la o altă dispoziție legală completatoare, neîndeplinirea acestor standarde de calitate a legii penale atrăgând inexistența infracțiunii. Se susține, totodată, că prevederile

art. 207 din Codul penal

consacră o disproporție între valorile sociale ocrotite și libertatea individuală a persoanei, prin reglementarea unei pedepse prea mari în cazul săvârșirii infracțiunii de șantaj în vederea obținerii unui folos patrimonial, în comparație cu pedeapsa prevăzută pentru ipoteza comiterii aceleiași infracțiuni în scopul dobândirii unui folos nepatrimonial. În aceste condiții se susține că protecția penală asigurată prin

art. 207 din Codul penal , deși adecvată ca finalitate, nu este necesară și nu respectă un just echilibru între nevoia de ocrotire a libertății individuale a subiecților infracțiunii. Se mai arată că textul criticat creează discriminare între persoanele despre care se bănuiește că au săvârșit infracțiuni de șantaj, întrucât lipsa acestuia de claritate, precizie și previzibilitate va determina o aplicare neunitară a legii penale, cu consecința pronunțării unor sancțiuni penale ce nu pot fi prevăzute și a săvârșirii unor abuzuri de drept de către organele judiciare.

6.

Curtea de Apel Brașov - Secția penală, contrar

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, nu și-a exprimat opinia cu privire la excepția de neconstituționalitate, arătând doar că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute la

art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 .

7.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se face trimitere la jurisprudența Curții Constituționale și la cea a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii și se susține că dispozițiile legale criticate sunt clare, fluente, inteligibile și că acestea nu conțin pasaje obscure și nu prezintă dificultăți sintactice, motiv pentru care sunt în acord cu cerințele constituționale și convenționale anterior menționate. Se arată astfel că din prevederile

art. 207 din Codul penal

rezultă cu claritate care sunt faptele incriminate și scopul în care trebuie să fie săvârșite pentru ca acestea să constituie infracțiunea de șantaj. Referitor la pretinsa disproporție, invocată de autorul excepției, între valorile sociale ocrotite și drepturile și libertățile fundamentale a căror exercitare este limitată prin norma de incriminare, se arată că această susținere este neîntemeiată, întrucât libertatea individuală reprezintă o valoare fundamentală, care se impune a fi ocrotită prin mijloace specifice dreptului penal.

9.

Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate sunt constituționale. Se arată că prevederile

art. 207 din Codul penal

sunt clare, precise și previzibile sub aspectul faptelor ce formează elementul material al laturii obiective a infracțiunii reglementate, destinatarul legii penale putând să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele încălcării ei și să își adapteze conduita la rigorile acesteia. Se susține, de asemenea, că principiul legalității, reglementat la

art. 2 din Codul de procedură penală

și la

art. 23 alin. (12) din Constituție , implică și operațiunile de interpretare a legii penale de către judecător, în vederea aplicării ei la situațiile concrete. Se susține, totodată, că textele criticate se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situații similare și se face trimitere la

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , precum și la deciziile Curții Constituționale

nr. 107 din 13 iunie 2000

și

nr. 781 din 17 noiembrie 2015 . Se mai arată că prevederile

art. 207 din Codul penal

sunt în acord cu dispozițiile

art. 53 din Constituție .

10.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

11.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, conform actului de sesizare, prevederile

art. 207 din Codul penal . Din analiza excepției de neconstituționalitate Curtea reține, însă, că autorul critică dispozițiile

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal , care au următorul cuprins:

(1)

Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. [...]

(3)

Dacă faptele prevăzute în

alin. (1)

și

alin. (2)

au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.

13.

Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la calitatea legii, ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi și ale

art. 53

privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor

art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

referitor la legalitatea incriminării.

14.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 207 din Codul penal

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, din perspectiva unor critici similare, fiind pronunțată, în acest sens,

Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 6 februarie 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

15.

Prin

Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018 , paragrafele 16-20, referitor la sintagma „în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial“

din cuprinsul dispozițiilor

art. 207 alin. (3) din Codul penal , Curtea a reținut că aceasta indică, în mod explicit, faptul că infracțiunea de șantaj, în forma prevăzută prin textul criticat, este săvârșită cu intenție directă, respectiv în vederea dobândirii unui folos de către subiectul activ al infracțiunii sau de către o altă persoană. Acest folos poate să provină de la orice persoană, nu doar de la cea constrânsă, întrucât scopul infracțiunii nu este cel de lezare a victimei, ci are în vedere procurarea respectivului beneficiu. În mod evident, folosirea de către legiuitor a cuvântului „patrimonial“ în cuprinsul sintagmei criticate denotă caracterul direct evaluabil în bani al respectivului folos, care, de altfel, deosebește forma de bază a infracțiunii de șantaj, reglementată de

art. 207 alin. (1) din Codul penal , de cea agravată, prevăzută la

alin. (3)

al aceluiași articol. Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile

art. 207 alin. (3) din Codul penal

sunt clare, precise și previzibile, nefiind de natură a încălca prevederile

art. 1 alin. (5) din Constituție . Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a mai reținut că dispozițiile

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal

corespund exigențelor principiului legalității incriminării, reglementat de prevederile

art. 7 din Convenție . În acest sens, prin

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, paragraful 31, instanța de contencios constituțional, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la legalitatea incriminării și a pedepsei, a reținut că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile standard de reglementare constând în recurgerea, mai degrabă, la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare,

art. 7 paragraful 1 din Convenție

nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în cauzele S. W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93).

16.

Prin aceeași decizie, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal

nu aduc atingere nici principiului egalității în drepturi. Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, prevederile

art. 16 din Constituție

vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor ( Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002,

Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012,

Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, și

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , mai sus citată).

17.

În ceea ce privește pretinsa încălcare, prin dispozițiile de lege criticate, a prevederilor

art. 53 din Legea fundamentală , Curtea a constatat că aceasta nu poate fi reținută, dispozițiile constituționale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de față.

18.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin decizia mai sus invocată, precum și considerentele care au fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

19.

Distinct de cele statuate prin

Decizia nr. 858 din 18 decembrie 2018 , Curtea reține că, într-adevăr, legea penală nu definește noțiunile de „folos nepatrimonial“ și „folos patrimonial“, aspect ce denotă faptul că intenția legiuitorului a fost aceea de a conferi expresiilor anterior menționate sensul ce rezultă din înțelesul uzual al termenilor din care sunt compuse (a se vedea

Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 septembrie 2019, paragraful 37). Astfel, dacă prin „folos patrimonial“ se înțelege, așa cum s-a reținut prin decizia anterior menționată, un câștig direct evaluabil în bani, sensul sintagmei „folos nepatrimonial“ este cel opus, de câștig neevaluabil în bani. Aceste aspecte nu sunt însă de natură a determina lipsa de claritate, precizie și previzibilitate a prevederilor

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal , acestea permițând destinatarului legii penale să își adapteze conduita la exigențele ce rezultă din aceasta și să prevadă cu claritate consecințele încălcării ei. Prin urmare, textele criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5) , precum și cu principiul legalității incriminării, prevăzut la

art. 7 din Convenție . Așa fiind, nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia caracterul neclar al textului de lege criticat determină pronunțarea de către instanțe a unor soluții diferite, aspect ce creează discriminare între persoanele care săvârșesc infracțiuni de șantaj.

20.

Mai mult, Curtea reține că subiecții activi ai infracțiunii de șantaj în forma de bază, prevăzută la

art. 207 alin. (1) din Codul penal , se află într-o situație diferită de cea a subiecților activi ai aceleiași infracțiuni, în forma sa agravată, reglementată la

art. 207 alin. (3) din Codul penal , diferență determinată tocmai de natura diferită a scopului pentru care aceștia săvârșesc infracțiunea. Acest criteriu folosit de legiuitor pentru a distinge între cele două forme infracționale reprezintă un criteriu obiectiv și pertinent, legiuitorul apreciind, potrivit politicii sale penale, că săvârșirea infracțiunii de șantaj în scopul dobândirii unui câștig material prezintă un pericol mai mare pentru valorile sociale ocrotite prin norma de incriminare (mai exact, libertatea persoanei), față de cel specific comiterii șantajului în vederea obținerii unui câștig nepatrimonial. Aceste aspecte justifică reglementarea unui regim juridic sancționator diferit pentru cele două forme ale infracțiunii de șantaj, prevăzute la

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal , întrucât, așa cum instanța de contencios constituțional a arătat, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit nu sunt diferite și, de asemenea, că inegalitatea reală poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii care le conține (a se vedea

Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, și

Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

21.

Referitor la critica potrivit căreia pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de șantaj, în forma agravată, prevăzută la

art. 207 alin. (3) din Codul penal , este disproporționată în raport cu valorile sociale ocrotite prin norma de incriminare analizată, Curtea reține că stabilirea regimului sancționator al infracțiunilor este de competența legiuitorului, că limitele speciale ale pedepsei reglementate în cazul infracțiunii de șantaj, în forma sa agravată, reprezintă opțiunea acestuia, conform politicii sale penale, și că aceasta se încadrează în marja de apreciere prevăzută la

art. 61 alin. (1) din Constituție .

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Alen-Daniel Moisin în Dosarul nr. 15.866/197/2015 al Curții de Apel Brașov - Secția penală și constată că prevederile

art. 207 alin. (1)

și

(3) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 24 septembrie 2019.