Decizia nr. 237/1999

Curtea Constituțională a fost sesizată la data de 16 decembrie 1999 cu obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale

Legii nr. 169/1997 . Sesizarea a fost depusa la Senat în ziua de 16 decembrie 1999, sub semnăturile unui număr de 29 de senatori. Legea ce face obiectul sesizării de neconstituționalitate a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat în ședința comuna din 9 decembrie 1999.

Potrivit tabelului cuprinzând semnăturile autorilor obiectiei de neconstituționalitate, cei 29 de senatori sunt următorii: Ion Iliescu, Nicolae Vacaroiu, Oliviu Gherman, Doru Ioan Taracila, Mihai Matetovici, Liviu Maior, Petre Ninosu, Ilie Aurel Constantin, Sergiu Nicolaescu, Marin Predila, Constantin Sava, Ilie Platica-Vidovici, Viorel Ștefan, Gheorghe Avram, Victor Apostolache, Vasile Vacaru, Gheorghe Dumitrascu, Virgil Popa, Octavian Opris, Nicolae Sersea, Doru Gaita, Doru Laurian Badulescu, Octav Cozmanca, Dan Stelian Marin, Ion Solcanu, Ion Bold, Augustin Crecan, Costica Ciurtin și Ion Predescu.

În conformitate cu

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a comunicat sesizarea de neconstituționalitate președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, precizând data la care vor avea loc dezbaterile.

Autorii sesizării de neconstituționalitate solicita Curții Constituționale "sa declare ca neconstitutionala legea în întregime sau numai textele menționate în sesizare, dar și cu textele de corelare cu acestea".

Legea este considerată neconstitutionala sub următoarele aspecte principale:

a) Potrivit art. 1-3 din lege, cei care fac cereri de restituire primesc până la 50 ha teren agricol și până la 10 ha teren forestier, fără a se opera reduceri la aceste suprafețe; dacă suprafața nu poate fi restituită integral în natura, diferența se acordă în echivalent, cu titlu de despăgubiri. Autorii sesizării considera ca, întrucât persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate inițial, în baza

Legii nr. 18/1991 , li s-au operat, în marea majoritate a localităților, reduceri la suprafața cuvenită, tratamentul juridic diferențiat este discriminatoriu și neconstitutional. În alți termeni se considera ca foștii cooperatori (ori moștenitorii acestora) sunt supuși unei discriminări prin aceea ca, în timp ce

Legea nr. 18/1991

prevedea în textul devenit, după republicare, art. 14 [alin. (3)] posibilitatea reducerii suprafețelor cuvenite acestora, atunci când într-o cooperativa suprafețele destinate restituirii nu erau suficiente, noua lege nu îngăduie o asemenea reducere; asa fiind, suprafețele prevăzute de legea în discuție se restituie integral, de regula în natura, iar în cazuri de excepție, prin echivalent. Acest lucru rezultă din reglementarea data prin art. 3 al legii a carei constituționalitate este contestată.

b) Obiecția de neconstituționalitate are în vedere, de asemenea, art. 5 din lege, text potrivit căruia cei cărora li s-au operat reduceri de până la 5% nu beneficiază nici de intregire și nici de despăgubiri. Or, considera autorii obiectiei, "este al doilea aspect de discriminare și acesta este și mai grav pentru ca loveste tocmai pe cetățenii care se afla în mai mare nevoie, având suprafețele de teren mai mici în proprietate. Legea este favorizanta pentru persoanele cu drepturi mai mari și defavorizanta pentru cei cu drepturi mai reduse și astfel evidențiază un tratament legal diferențiat și discriminatoriu - în favoarea celor cu stare socială mai buna". Ar fi vorba, astfel cum se arata în sesizare, despre încălcarea art. 4 și 16 din Constituție.

c) O alta critica de neconstituționalitate are în vedere textul art. 6 din lege, prin care, astfel cum considera autorii sesizării, depasindu-se domeniul reglementărilor ingaduite legii, se stabilește, "preordinat și indiferent de criteriile de drept și de fapt, o ordine de preferinta legală a valabilității și a forței probante a titlurilor de proprietate". În argumentarea caracterului inacceptabil al unui asemenea mod de reglementare se arata ca, nefiind de domeniul legii, "este de competența exclusiva a justiției de a stabili ordinea, valabilitatea și forta probanta a titlurilor de proprietate în concurs, pe criterii de valabilitate legală a acestora și pe criterii ce țin de dezmembramintele dreptului de proprietate: transcriere (prior tempore), posesie, caracterizarea posesiei, autorul de la care a fost dobândit și titlul acestuia, buna sau reaua-credința etc.". Asa fiind, adauga autorii obiectiei de neconstituționalitate, "Legea nu poate decide asupra criteriilor de fapt, ci poate numai sa reglementeze condițiile acestora"; se mai precizează în final ca "Titlurile în concurs, asupra unuia și aceluiași obiect, nu pot fi calificate sau clarificate de lege, ci numai de justiție".

Textul art. 6 din lege, la care se referă critica de neconstituționalitate, este următorul:

"(1) La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orășenești și municipale și cele județene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenta actelor doveditoare prevăzute la

art. 9 alin. (5) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , republicată, precum și pertinenta, verosimilitatea, autenticitatea și concludenta acestor acte, ținându-se seama și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege.

(2) Dispozițiile

art. 12 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 , republicată, privind stabilirea dreptului de proprietate prin reconstituire, precum și dispozițiile procedurale prevăzute la art. 51-59 din aceeași lege se aplică în mod corespunzător la reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit prezentei legi.

(3) În situația în care anumite suprafețe sunt revendicate de doi cetățeni, dintre care unul este fostul proprietar, căruia i s-a preluat terenul prin măsurile abuzive aplicate în perioada anilor 1953-1959, și cel de al doilea, persoana căreia i s-a atribuit teren din cel preluat de la fostul proprietar în limita resurselor de teren existente, inclusiv a rezervelor create, se va restitui terenul în natura ambilor solicitanți. În cazul în care resursele sunt insuficiente, se va atribui în natura terenul persoanei care deține actele de proprietate, iar cei care au fost improprietariti cu asemenea terenuri vor fi despăgubiți în condițiile legii."

d) Autorii obiectiei de neconstituționalitate considera, de asemenea, ca art. 4 și următoarele din lege, care au ca obiect reconstituirea drepturilor privind terenurile forestiere, exprima o conceptie care nu corespunde principiilor constituționale de legiferare - și anume aceea de a fi egala pentru toți. Nu se fac precizări asupra textelor constituționale care ar consacra aceste principii, dar se poate deduce ca este vorba despre art. 16 din legea fundamentală.

Întrucât obiecția se referă, neîndoielnic, la chestiuni privind terenurile forestiere, autorii au în vedere art. 24 și următoarele din lege, iar nu art. 4 și următoarele, indicate dintr-o eroare materială.

Argumentele pe care se bazează critica de constituționalitate se referă în principal la următoarele:

- în vederea reconstituirii drepturilor privind terenurile forestiere, se instituie regula ca aceasta se face pe vechile amplasamente, iar nu, ca până în prezent, pe sole și la marginea trupului de padure. Aceasta ar putea conduce la atribuirea unor terenuri forestiere unor persoane care au defrisat vegetatia de pe terenurile primite potrivit vechii reguli;

- reglementarea este calificată ca "discriminatorie și privilegiată", deoarece ar îngădui imbogatirea fără temei legal a celor care primesc păduri sistematic amenajate, cu mari și importante investiții din fondurile publice ale statului.

e) În demonstrarea neconstitutionalitatii art. 26 și următoarele din lege, care "se ocupa de asa-zisele forme asociative precum: composesoratele, obsti de moșneni în devălmășie, obsti de răzeși în indiviziune, păduri graniceresti și de moștenitori ai acestora", autorii obiectiei susțin ca prin aceasta reglementare "Legea greseste grav, permitandu-și sa creeze aberant forme și structuri anacronice de proprietate funciară și care nu au nimic comun cu conceptia moderna avută în vedere de Constituție". Tot astfel, arata autorii obiectiei, "denaturand total lucrurile, candva existente", legea "instituie fără nici un temei un drept devălmaș-indiviz de proprietate pentru cei care au un drept de folosință temporară și condiționată de domiciliu". Se mai arata, în esenta, ca asa-zisele forme asociative de care se ocupa art. 26 din lege nu sunt de fapt forme asociative, fiind inițial constituite prin acte domnești de autoritate sau prin hotărâri ale sfaturilor existente în epoca; în cadrul lor proprietatea era comuna, iar folosință era egala și devalmasa. Se mai arata de către autorii obiectiei de neconstituționalitate ca în cadrul asa-ziselor forme asociative proprietatea apartinea tipului de "proprietate comuna în devălmășie, de interes colectiv, perpetua, fără drept individual de proprietate și fără posibilitatea individualizarii personale a dreptului, pentru nici unul dintre cei cu drept de folosință". În același timp însă autorii sesizării arata și ca în cadrul formelor respective "Proprietatea nu era a folositorilor, ci a autorității comunale pentru composesorate sau graniceri - ori a obstei localității, pentru celelalte".

Asemenea structuri de proprietate au corespuns, în opinia autorilor obiectiei, epocii feudale, fiind "dintotdeauna considerate ca aparținând tipului de proprietate colectivist-socialistă al epocii anterioare; [...]. Efectele urmărite atunci de astfel de forme de proprietate nu se pot regasi astăzi nici în conceptia Constituției României și nici în reglementarea ei data proprietății".

În fine, autorii obiectiei remarca faptul ca "formele asociative" prevăzute de lege urmează să fie înființate în chip obligatoriu; aceasta contrazice, în opinia ce sta la baza obiectiei de neconstituționalitate, principiile înscrise în art. 37 din Constituție, precum și reglementarea regimului proprietății de către Constituție; căci, considera autorii, "după cum este cunoscut, asocierea are la baza actul liber de voința al persoanei asociate, iar nu ordinul legii".

În temeiul

art. 19 din Legea nr. 47/1992 , republicată, președinții celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernul au comunicat Curții Constituționale punctele de vedere privind sesizarea de neconstituționalitate.

În punctul de vedere al președintelui Senatului se solicita Curții să constate ca prevederile legii la care se referă sesizarea sunt constituționale și ca atare sa respingă obiecția formulată. În sprijinul acestei opinii se susțin, în esenta, următoarele:

- În ceea ce privește dispozițiile art. 1-3 din lege, prin care s-ar încalcă art. 16 și art. 4 alin. (2) din Constituție, președintele Senatului considera ca autorii obiectiei omit faptul ca, potrivit art. 3 alin. (1) din lege, cei îndreptățiți vor primi diferența ce li se cuvine, până la limita de 50 de hectare, astfel încât regimul reconstituirii dreptului este unitar și egal pentru toți foștii proprietari, chiar dacă unii au suferit anterior anumite reduceri.

- Cu referire la dispozițiile art. 5 din lege, este adevărat ca acestea au în vedere numai persoanele pentru care cota de reducere prevăzută la art. 14 alin. (3) din Legea fondului funciar este mai mare de 5%. Numai ca, potrivit

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 , doar persoanele a căror cota de reducere a depășit procentul de 5% puteau formula o cerere de reconstituire a proprietății pentru suprafețele de teren ce au constituit aceasta cota. Aceasta înseamnă ca art. 5 din legea ce constituie obiectul sesizării de neconstituționalitate nu face decât să aplice soluția legislativă consacrată prin art. 9 alin. (2) combinat cu

art. 14 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 . Asa fiind, nu se poate constata în cadrul controlului preventiv, anterior promulgării, neconstituționalitatea unei prevederi în vigoare. Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens prin Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993.

- Obiecția de neconstituționalitate referitoare la art. 6 din lege este inadmisibila, întrucât în sesizare nu se indica nici o prevedere constituțională care ar fi nesocotita. De altfel, pe fond - arata în continuare președintele Senatului "se invoca conceptia generală în domeniul respectiv, ca și cum o asemenea conceptie ar împiedica legiuitorul sa adopte soluții diferite, cat timp nu încalcă o prevedere constituțională".

- Nu poate fi primită nici obiecția de neconstituționalitate privind art. 4 și următoarele din lege, care pleacă de la opinia ca reconstituirea proprietății pe vechile amplasamente ar favoriza pe foștii proprietari pe ale căror terenuri s-au realizat investiții sau care au defrisat terenurile forestiere primite anterior. Aceasta deoarece soluția consacrată de textele criticate este rezultatul unei optiuni politice, de competența exclusiva a legiuitorului; aspectele cuprinse în sesizare nu sunt de constituționalitate, ci de oportunitate.

- În legătură cu formele asociative prevăzute la art. 26 din lege și cu dreptul în indiviziune a terenurilor pe care le dețin aceste asociații, prevăzut la art. 28, în sesizare s-a susținut ca reglementările respective ar încalcă dreptul de asociere (art. 37 din Constituție), precum și art. 49 din legea fundamentală, indiviziunea forțată reprezentând o ingradire perpetua și nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate. Or, se arata în punctul de vedere al președintelui Senatului, reglementarea criticata prin sesizare asigură realizarea unui imperativ legat de prevederile cuprinse în legea pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar, și anume definirea regimului juridic al terenurilor și cel al titularilor dreptului de proprietate pentru terenurile ce fuseseră în proprietatea foștilor composesori, răzeși și moșneni. Pe de altă parte - arata președintele Senatului -, art. 37 din Constituție se referă la asocierea în scop social-politic sau cultural, astfel cum rezultă și din art. 11 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; în orice caz libertatea de asociere nu este contrară legiferarii formelor de realizare a acestei libertăți. În ceea ce privește critica facuta în sesizare referitoare la indiviziune, în punctul de vedere al președintelui Senatului se arata ca reglementarea respectiva nu încalcă dispozițiile art. 49 din Constituție, indiviziunea constituind însăși modalitatea de reconstituire a dreptului foștilor proprietari, în condiții similare celor de care beneficiau aceștia.

- În fine, în ceea ce privește susținerea autorilor sesizării, în sensul că art. 27 din lege ar fi contrar art. 149 și 150 din Constituție, punctul de vedere al președintelui Senatului este ca - asa cum a statuat deja Curtea Constituțională prin Decizia nr. 392/1997 - trimiterea la o reglementare abrogată reprezintă un procedeu de tehnica legislativă care nu este nici ilegal și nici neconstitutional.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se arata, în esenta, următoarele:

- Faptul ca prin art. 1-3 din legea atacată nu se mai face referire la nici o reducere de până la 5%, potrivit

art. 5 din Legea nr. 18/1991 , nu atrage neconstituționalitatea lor, dat fiind ca fiecare act normativ nou, adoptat de Parlament, își are scopul sau, astfel încât, dacă nu ar cuprinde diferentieri, nu și-ar justifica existenta. Prin soluția adoptată de noua lege s-a creat proprietarului deposedat o situație mai buna decât a aceluia care a fost improprietarit prin

Legea nr. 18/1991 .

- Critica formulată cu referire la art. 4 din lege, text prin care s-a instituit regula reconstituirii "pe vechile amplasamente", nu poate fi primită, deoarece etapele reconstituirii proprietății cuprind, în chip firesc, mai întâi redarea terenurilor, cu respectarea configurației și a amplasamentului fiecăruia, și, numai dacă aceasta nu este posibila, se va recurge la soluții subsidiare - și anume alte amplasamente ori despăgubiri bănești. Modelul adoptat de legiuitor este - astfel cum arata președintele Camerei Deputaților recomandat și de forurile Uniunii Europene.

- În ceea ce privește critica de neconstituționalitate adusă art. 6 din lege, în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților se precizează ca textul respectiv nu conține prevederi de ordin material, ci exclusiv procedural; ca atare nu se poate susține ca s-ar stabili criterii de drept și de fapt, care, în opinia autorilor sesizării, ar aparține competentei exclusive a justiției, iar nu domeniului legii. De altfel, norme de ordin procedural au fost cuprinse și în legile nr. 18/1991 și nr. 169/1997, ceea ce "nu le-a afectat conținutul, din punct de vedere constituțional".

- Fața de faptul ca autorii sesizării, invocand art. 137 din Constituție, critica art. 26 din lege, referitor la membrii fostelor forme asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, președintele Camerei Deputaților precizează ca "acest punct de vedere este eronat, deoarece actualul legiuitor nu instituie pur și simplu vechile forme asociative, ci se referă la moștenitorii acelor forme asociative care, în lumina noii legislații, au dreptul la redobandirea proprietății devălmașe, indivize, pe cote-părți ideale etc.".

- Nici posibilitatea reinfiintarii, în baza art. 28 din lege, a formelor asociative inițiale, cu referire la administrarea și exploatarea terenurilor forestiere, nu poate fi considerată neconstitutionala, întrucât - considera președintele Camerei Deputaților - legiuitorul poate, printr-o reglementare specială, sa recunoască și alte forme. Critica vizând, în cadrul sesizării de neconstituționalitate, indiviziunea forțată și perpetua nu este intemeiata, dat fiind ca "în cazul nostru, nu ne aflam în câmpul de aplicare a unui drept subiectiv, supus reglementării art. 728 din Codul civil, ci a unui drept recunoscut - în existenta lui - numai colectivității".

- În fine, se arata în punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia art. 27 din lege face trimitere la reglementări abrogate și contravine astfel prevederilor art. 149 și 150 din Constituția României. Aceasta "deoarece, pe de o parte, art. 149 se referă numai la abrogarea Constituției din 1965, nu la «legislația statului român în perioada anilor 1921-1940», asa cum s-a exprimat legiuitorul în articolul atacat, iar pe de altă parte, art. 150 alin. (1) statorniceste ca «Legile și toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituții»". Or, se arata în concluzie, dreptul de proprietate, indiferent de titularul sau ori de forma în care este exprimat, este deopotrivă garantat, iar proprietatea asupra bunului, deopotrivă ocrotită.

În punctul de vedere transmis Curții Constituționale Guvernul apreciază ca sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată, având în vedere, în esenta, următoarele considerente:

- Referirea la încălcarea, prin legea ce face obiectul sesizării, a art. 4 alin. (2), respectiv a art. 16 din Constituție, nu este intemeiata, dat fiind ca "Egalitatea între cetățeni, respectiv egalitatea în drepturi a acestora, nu împiedica stabilirea unor restrictii sau limitări ale dreptului de proprietate". Iar "faptul ca, în considerarea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situații defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituționalitatea textelor respective".

- În ceea ce privește încălcarea dreptului de asociere prevăzut la art. 37 din Constituție, referirea la acest text constituțional este, în opinia Guvernului, eronată; textul se referă la asociere ca rezultat al exercitării unei libertăți fundamentale și are deci în vedere o asociație de drept constituțional. Asemenea asociații sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere și nu contractul, care este temeiul asociațiilor și societăților de drept privat. "Asociațiile prevăzute la art. 37 nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obținerea sau împărțirea unor beneficii, ele trebuie să aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime libertatea de gandire și de exprimare a gandurilor, opiniilor, credințelor" - se mai arata în punctul de vedere al Guvernului. Asa fiind, "art. 37 din Constituție nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăți comerciale sau a altor asociații cu caracter lucrativ sau eventual a persoanelor juridice". Fața de aceste motive Guvernul considera ca "referirea la art. 37 din Constituție ca temei pentru neconstituționalitatea art. 26 din lege nu se justifica din punct de vedere juridic".

- În ceea ce privește susținerea autorilor sesizării de neconstituționalitate, în sensul că trimiterea la o lege abrogată este ilegala, Guvernul arata ca o asemenea trimitere reprezintă un procedeu ce intră în categoria tehnicilor legislative care au ca scop economia de mijloace; un asemenea procedeu nu este nici greșit și nici neconstitutional. În acest sens este invocată și jurisprudenta Curții Constituționale (Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996).

- În fine, referindu-se la prevederile art. 28 din lege, Guvernul considera ca ne aflam în prezenta "unei situații de restrangere a exercițiului unor drepturi și libertăți, excepție de la regula fundamentală a liberului exercițiu de către cetățeni a drepturilor lor constituționale", iar "stabilirea unor limitări ale dreptului de proprietate nu înseamnă încălcarea unui drept constituțional, ci, dimpotriva, o organizare cat mai eficienta a exercitării de către toți cetățenii a dreptului de proprietate".

Pentru motivele expuse Guvernul conchide ca sesizarea de neconstituționalitate este neîntemeiată.

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ,

având în vedere obiecția de neconstituționalitate cuprinsă în sesizarea celor 29 de senatori, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, prevederile Legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale

Legii nr. 169/1997 , prevederile Constituției și cele ale

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

1. Curtea Constituțională este competența să soluționeze obiecția de neconstituționalitate cu care a fost legal sesizată.

2. În ceea ce privește solicitarea adresată Curții Constituționale de autorii sesizării, de a declara, ca fiind neconstitutionala, legea în întregime sau numai textele menționate în sesizare, dar împreună cu textele de corelare cu acestea, Curtea constata că nu pot fi reținute spre examinare decât acele prevederi cu privire la care au fost formulate critici de neconstituționalitate motivate. Nici o asemenea critica de neconstituționalitate privind legea în ansamblul ei nu a fost facuta însă de autorii sesizării. Într-adevăr, sub acest aspect sesizarea de neconstituționalitate are în vedere faptul ca "legea în totalitatea ei [...] are la baza o conceptie gresita, reflectată în numeroase norme ale legii", ceea ce, în mod evident, este insuficient pentru aprecierea concordanței dintre prevederile legii și dispozițiile Constituției.

3. Prima critica de neconstituționalitate cuprinsă în sesizare are în vedere art. 1-3 din lege. Se considera a fi un tratament juridic diferențiat și ca atare discriminatoriu și neconstitutional faptul ca, în timp ce, potrivit legii, cei îndreptățiți primesc până la 50 ha teren agricol și până la 10 ha teren forestier, fără a se opera reduceri, pe de altă parte "persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza

Legii nr. 18/1991 , inițială, li s-au operat reduceri la suprafața cuvenită în marea majoritate a localităților din țara".

Cu privire la aceasta sustinere Curtea observa, în primul rând, ca autorii excepției nu precizează nici care este textul constituțional încălcat și nici care anume prevedere din legea a carei constituționalitate este contestată conduce nemijlocit la consecința neconstitutionalitatii. Se afirma numai ca, datorită diferenței dintre cele doua legi, se creează o discriminare între beneficiarii reglementărilor respective. Rezultă ca un text dintr-o lege ar deveni neconstitutional - deși în sine nu conține nici o prevedere potrivnica legii fundamentale - numai pentru ca reglementează în alt mod o chestiune ce face obiectul unei alte reglementări - conformă, la rândul sau, cu Constituția -, reglementare cuprinsă într-o lege mai veche și a carei aplicare s-a consumat deplin și definitiv în trecut. Chiar dacă s-ar porni de la constatarea - discutabila - ca legile avute în vedere cuprind o reglementare unica și unitară, discriminarea la care se referă autorii excepției nu exista între, pe de o parte, beneficiarii noii legi, tratați în mod absolut egal prin textele acesteia, și, pe de altă parte, beneficiarii reconstituirii dreptului de proprietate potrivit

Legii nr. 18/1991

- care sunt, în principiu, aceiași, de vreme ce legea noua nu face decât sa completeze măsurile cuprinse în Legea fondului funciar. Deosebirea de tratament s-ar plasa, eventual, înăuntrul categoriei acestora din urma, în măsura în care unii și-au primit terenurile integral, iar altora le-au fost operate reducerile menționate. Este însă evident ca obiecția de neconstituționalitate formulată în cadrul prezentului dosar nu poate privi

Legea nr. 18/1991 .

Asadar, la o analiza aprofundata iese în evidenta faptul ca legea ce face obiectul sesizării de neconstituționalitate nu aduce nici o discriminare între foștii cooperatori (ori între moștenitorii acestora), toți urmând să își primească integral terenurile, în limita celor 50 de hectare.

Exista însă, în plus față de argumentele menționate, un motiv peremptoriu pentru care obiecția nu poate fi primită.

Într-adevăr, eventuala discriminare cuprinsă în reglementarea din

Legea nr. 18/1991 , avută în vedere de autorii excepției, și anume aceea care ingaduia reducerea suprafeței cuvenite, pe familii, foștilor cooperatori, a fost practic înlăturată o dată cu modificarea, prin

Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997 , a art. 9 alin. (2) din Legea fondului funciar. În forma astfel modificată acest alineat are următorul conținut: "Persoanele cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, potrivit legii, în limita suprafeței de teren de până la 10 ha de familie și cărora li s-a aplicat cota de reducere potrivit art. 14 [fost art. 13] alin. (3) din lege pot formula cerere pentru suprafețele de teren care au constituit aceasta cota. Cererile se formulează în cazul în care cota de reducere a depășit procentul de 5%."

Apare evident, în aceste condiții, ca "discriminarea" la care se referă prima parte a obiectiei de neconstituționalitate, dacă ar fi existat într-adevăr, a fost oricum înlăturată în 1997, o dată cu modificarea adusă

Legii nr. 18/1991 , prin reformularea alin. (2) al

art. 10, de Legea nr. 169/1997 .

Dar, chiar dacă aceasta modificare a

Legii nr. 18/1991

n-ar fi existat încă din 1997, critica de neconstituționalitate tot nu ar fi avut obiect, dat fiind ca reglementarea cuprinsă în alin. (2) al art. 9, reprodus mai sus, este identică, în fond, cu cea cuprinsă în art. 5 din legea ce face obiectul examenului de constituționalitate prin aceasta decizie.

Toate acestea însă, cu rezerva ca dreptul persoanelor ce au primit, în aplicarea art. 13 (astăzi, art. 14) alin. (2) din Legea fondului funciar, o suprafața de teren supusă reducerii a fost restabilit prin modificarea art. 9 alin. (2) numai în situațiile în care cota de reducere a depășit 5%.

Curtea observa însă ca aceasta problema privește cea de a doua critica de neconstituționalitate cuprinsă în sesizare.

4. Într-adevăr, autorii obiectiei remarca faptul ca "În art. 5 din lege se prevede că celor cărora li s-au operat reduceri de până la 5% nu li se face nici intregire și nici nu li se dau despăgubiri".

Curtea Constituțională se afla, de această dată, în prezenta unei critici de neconstituționalitate ce nu poate fi acceptată. Într-adevăr, textul la care obiecția se referă (art. 5 din lege) este, în fondul reglementării, identic cu textul

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 , în forma rezultată în urma modificării ordonate prin

Legea nr. 169/1997 . Dacă obiecția ar fi acceptată ar insemna să se admită competența Curții Constituționale de a se pronunța în prezent, potrivit art. 144 lit. a) din Constituție, asupra constituționalității unui text adoptat printr-o lege din 1997, text care este și rămâne în vigoare, și pentru care art. 5 din legea criticata nu reprezintă decât o simpla reluare. Este vorba despre o soluție ce corespunde jurisprudenței Curții Constituționale, fiind consacrată în Decizia nr. 6 din 25 februarie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 25 martie 1993. Obiecția de neconstituționalitate ar fi putut asadar să fie examinata de Curtea Constituțională numai dacă ar fi fost ridicată în momentul adoptării

Legii nr. 169/1997 , când textul la care aceasta obiectie se referă a fost inclus în Legea fondului funciar.

Orice alta soluție contravine dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, fiindca ar presupune competența Curții Constituționale de a soluționa retroactiv, pe calea controlului anterior, obiecții de neconstituționalitate privitoare la texte de lege deja promulgate, asadar texte care ar fi în vigoare.

Indiferent însă de cele arătate, trebuie precizat ca autorii sesizării omit faptul ca în

Legea nr. 18/1991

s-a prevăzut, prin art. 14 alin. (3), că nu sunt afectați de cota de reducere deținătorii de suprafețe mai mici de un hectar, ceea ce reprezintă, neîndoielnic, o măsura de protecție a celor mai defavorizati beneficiari.

5. Următoarea critica de neconstituționalitate are în vedere art. 6 din lege, cu privire la care autorii sesizării considera ca, depasindu-se domeniul reglementărilor ingaduite legii, s-ar stabili, "preordinat și indiferent de criticile de drept și de fapt, o ordine de preferinta legală a valabilității și a forței probante a titlurilor de proprietate"; se arata, în acest sens, ca stabilirea unei asemenea ordini de preferinta privind titlurile de proprietate ar fi de competența exclusiva a justiției.

Cu privire la argumentele aduse în sprijinul acestei critici Curtea Constituțională face următoarele precizări:

- nici unul dintre cele trei alineate ale textului de lege criticat (art. 6) nu cuprinde o reglementare prin care s-ar stabili o ordine de preferinta legală a valabilității și a forței probante a titlurilor de proprietate; în cel de al treilea alineat este vorba despre preferinta pe care legea înțelege sa o dea fostului proprietar al terenului față de persoana căreia i s-a atribuit terenul acestuia, dacă restituirea în natura nu este cu putinta pentru amândoi; iar aceasta apreciere nu conține nimic neconstitutional sau potrivnic principiilor echității și egalității, astfel încât intra, netagaduit, în competența legiuitorului de a se pronunța asupra oportunității uneia dintre rezolvarile posibile, în baza art. 58 alin. (1) din Constituție;

- reglementarea prin lege a materiilor pe care autorii excepției doresc să le rezerve exclusiv aprecierii instanțelor judecătorești nu depășește domeniul intervenției legislative; dimpotriva, cele mai multe dintre exemplele date de autorii obiectiei fac obiectul de reglementare al normelor Codului civil, Codului de procedura civilă etc.;

- în fine - și este aspectul cel mai important -, nici unul dintre argumentele aduse în susținerea neconstitutionalitatii art. 6 din lege nu are legătură cu normele și cu principiile constituționale; de altfel, sesizarea de neconstituționalitate nici nu se referă la eventuala încălcare a unor texte sau principii ale legii fundamentale.

6. Este criticat, de asemenea, cuprinsul art. 24 și următoarele din lege, autorii obiectiei considerând ca modul de reconstituire a drepturilor privind terenurile forestiere exprima o conceptie ce nu corespunde principiului de legiferare în concordanta cu art. 16 alin. (1) din Constituție referitor la egalitatea persoanelor. Se exprima temerea ca regula reconstituirii drepturilor pe vechile amplasamente ar putea conduce la atribuirea de terenuri forestiere unor persoane care au defrisat vegetatia de pe terenurile primite potrivit reglementării anterioare, care consacra restituirea pe sole și la marginea trupului de padure. Totodată reglementarea este calificată ca "discriminatorie și privilegiată", deoarece ar îngrădi imbogatirea fără temei legal a celor cărora li se atribuie păduri amenajate cu mari și importante investiții din fondurile publice ale statului.

Critica nu poate fi primită, întrucât, chiar dacă în practica s-ar produce asemenea atribuiri de păduri, ele ar fi posibile numai prin abuzuri și ilegalitati. Într-adevăr, art. 24 alin. (2) lit. b) din lege exceptează de la reconstituirea proprietății pe vechile amplasamente terenurile "pe care se afla sau sunt în curs de realizare construcții sau amenajări silvice, drumuri forestiere ori alte amenajări sau instalații sau alte mijloace fixe". Acelorași obiective le corespund și prevederile art. 24 alin. (2) lit. c)-f) din lege.

Trebuie precizat în plus ca nici cu privire la art. 24 și următoarele din lege obiecția de neconstituționalitate nu este intemeiata pe indicarea textelor constituționale incalcate. În lipsa acestei motivari examinarea neconstitutionalitatii textelor criticate nu poate fi realizată.

În fine, aspectele invocate de autorii obiectiei de neconstituționalitate se referă la o soluție legislativă care corespunde unei optiuni politice, ce tine de competența exclusiva a legiuitorului, nefiind deci o problemă de resortul contenciosului constituțional.

7. O serie de critici cuprinse în sesizare privesc art. 26 și următoarele din lege și au ca obiect asa-zisele forme asociative, calificate de autorii obiectiei ca fiind forme și structuri anacronice de proprietate funciară, care nu au nimic comun cu conceptia moderna avută în vedere de Constituție. Asemenea structuri de proprietate au corespuns în opinia autorilor sesizării de neconstituționalitate - epocii feudale, fiind totodată considerate dintotdeauna "ca aparținând tipului de proprietate colectivist-socialistă al epocii anterioare". În fine, autorii obiectiei remarca faptul ca "formele asociative" prevăzute de lege urmează să fie înființate în mod obligatoriu, ceea ce ar contrazice principiile înscrise în art. 37 din Constituție referitor la dreptul la libera asociere, precum și modul în care Constituția reglementează regimul proprietății; căci, considera autorii, "după cum este cunoscut, asocierea are la baza actul liber de voința al persoanei asociate, iar nu ordinul legii".

Trecând peste faptul ca obiecția de neconstituționalitate are în vedere, în parte, prevederi pe care

Legea nr. 18/1991

le cuprinde încă din 1997, ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 169 din același an, Curtea Constituțională constata ca "formele asociative" cărora urmează să le fie restituite terenuri cu vegetație forestieră, oricât de vetuste și de inadecvate noilor realitati ar putea să fie considerate, nu sunt potrivnice, sub aspectul criticilor formulate, textelor și principiilor constituționale. Nici autorii obiectiei nu precizează, de altfel, care sunt textele din legea fundamentală cărora reglementarea criticata le-ar contraveni, cu excepția art. 37 care consacra dreptul de asociere și a reglementării date prin Constituție proprietății.

În ceea ce privește invocarea reglementării date prin Constituție dreptului de asociere, trebuie să se retina ca în cazul formelor asociative avute în vedere de legea criticata este vorba despre entități organizatorice create în trecut, sub imperiul altor reglementări legale, a căror preluare prin noua lege are în vedere exclusiv reconstituirea drepturilor și exploatarea terenurilor ce le sunt restituite; investirea acestor entități cu personalitate juridică, în condițiile stabilite prin art. 28 din lege, reprezintă o condiție fără de care participarea lor în circuitul civil nu ar fi de conceput. Este vorba, în ceea ce privește forma de proprietate asupra terenurilor forestiere restituite, despre o proprietate privată, al carei regim juridic este acela de drept comun și căreia Constituția îi asigura o ocrotire egala, indiferent de titular. Asa fiind, nici unul dintre textele constituționale referitoare la regimul proprietății nu este contrazis prin reglementarea ce face obiectul criticii de neconstituționalitate.

8. Nu poate fi primită nici obiecția referitoare la art. 27 din lege, text potrivit căruia "Exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 din prezenta lege se face în conformitate cu statutele formelor asociative admise de legislația statului român în perioada anilor 1921-1940".

Autorii obiectiei socotesc acest articol ca fiind "vadit neconstitutional, deoarece trimite la reglementări abrogate pentru exploatarea terenurilor". Sunt incalcate - se arata în continuare - prevederile art. 149 și 150 din Constituție; se susține, tot astfel, ca trimiterea la norme legale abrogate este fundamental gresita.

Curtea observa ca textele din legea fundamentală invocate de autorii sesizării nu au nici o legătură cu prevederile cuprinse în art. 27 din lege.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 392 din 15 octombrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, în sensul că trimiterea la o reglementare abrogată reprezintă un procedeu de tehnica legislativă care nu este neconstitutional. Textele criticate nu au ca semnificație repunerea în vigoare a legii abrogate, ci numai preluarea prevederilor respective în noua reglementare. Ar fi vorba despre neconstituționalitate numai în situația în care normele astfel preluate prin lege ar veni, prin conținutul lor, în contradictie cu texte ori principii constituționale, ceea ce, fără indoiala, nu se intampla în cazul de fața.

9. Potrivit art. 28 alin. (5) din lege, "Suprafețele forestiere aflate în proprietate comuna, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenței lor".

Se arata în cuprinsul sesizării de neconstituționalitate ca aceasta reglementare este total gresita și evident neconstitutionala. În sprijinul acestei critici se arata ca indiviziunea forțată este inadmisibila, deoarece încalcă prevederile art. 49 din Constituție, reprezentând o ingradire perpetua și nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate. Se susține, tot astfel, ca "indiviziunea forțată are cauze de fapt, iar nu acte volitive ca temeiul de legiferare", și ca "nu are legea căderea de a institui o astfel de ingradire exercițiului dreptului de proprietate și tocmai din asemenea motive a fost înscris art. 49 în Constituție".

Aceste argumente nu pot fi acceptate.

Într-adevăr, proprietatea comuna, sub toate formele pe care sistemul juridic românesc le cunoaște, inclusiv atunci când îmbracă forma "indiviziunii forțate și perpetue" la care se referă legea supusă controlului de constituționalitate, nu este o formă de proprietate al carei exercițiu ar fi supus unor îngrădiri. Indiviziunea, ca forma a proprietății comune, are în vedere pluralitatea subiectelor dreptului de proprietate, iar nu conținutul acestuia, și anume prerogativele pe care le conferă. Atunci când exista diferențe între formele de proprietate comuna ori între acestea și proprietatea exclusiva, în ceea ce privește exercitarea unora dintre atributele dreptului de proprietate, aceste diferențe corespund particularitatilor regimului juridic al acelei forme de proprietate, neputând fi considerate ca îngrădiri ale exercițiului dreptului de proprietate, în sensul la care se referă art. 49 din Constituție, potrivit căruia o restrangere poate fi facuta numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

A admite ca indiviziunea forțată și perpetua - de pilda cea asupra părților comune ale unei construcții de locuit, cuprinzând apartamente aflate în proprietatea unor persoane diferite - este inadmisibila, deoarece reprezintă o ingradire perpetua și nejustificată a exercițiului dreptului de proprietate, înseamnă a nu tine seama de existenta, în practica, a numeroase ipoteze în care o asemenea forma de proprietate comuna corespunde naturii bunurilor și, cateodata, unei declarații a legii.

Nu este asadar exact ca prin lege nu se poate statornici un asemenea regim al proprietății. Făcând abstractie de numeroasele prevederi ale Codului civil ( art. 590-609), asemenea dispoziții sunt frecvente, de pilda în Legea nr. 50/1991

privind autorizarea executării construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, care prevede coproprietatea forțată nu numai asupra părților de construcții și instalații comune apartamentelor din clădire, ci și asupra dreptului de concesiune privind terenul; de altfel, în România prima reglementare de acest fel în materia unor părți de construcții a fost cuprinsă în Legea din 3 mai 1927 privind încurajarea construcției de locuințe.

Regimul juridic al coproprietatii forțate nu are asadar nici o legătură cu restrangerea exercițiului unor drepturi, la care se referă art. 49 din Constituție. Pe de altă parte, Curtea constata ca prevederile art. 28 alin. (5) din legea ce face obiectul controlului de constituționalitate nu contravin nici altor texte sau principii ale legii fundamentale.

Se poate, de altfel, considera ca regimul terenurilor din fondul silvic redate entitatilor asociative, potrivit art. 26-28 din lege, ar fi fost același chiar în lipsa textului art. 28 alin. (5), dat fiind ca proprietatea are caracterele menționate în considerarea naturii bunurilor la care se referă acest regim.

Fața de cele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 4, 16, 37, 41, 49, 149 și 150 din Constituție,

cu unanimitate de voturi, cat privește dispozițiile art. 1-3, ale art. 5, 6, 24, 25 și 29 din legea supusă controlului de constituționalitate,

cu majoritate de voturi, cat privește dispozițiile art. 26-28 din aceeași lege,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constata ca sunt constituționale dispozițiile art. 1-3, art. 5, 6 și ale art. 24-29 din Legea pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor

Legii fondului funciar nr. 18/1991

și ale

Legii nr. 169/1997 .

Decizia se comunică Președintelui României.

Definitivă și obligatorie.

Deliberarea a avut loc la data de 27 decembrie 1999 și la ea au participat: Lucian Mihai, președinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu și Romul Petru Vonica, judecători.