Decizia nr. 169/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Maria Bratu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, excepție ridicată de Horatiu Moldoveanu în Dosarul nr. 915/1999 al Tribunalului Brașov.

La apelul nominal răspund avocat George Echim, pentru Horatiu Moldoveanu, și avocat Livia Vatafu, pentru Maro Antal.

Cauza fiind în stare de judecată, avocatul autorului excepției solicita admiterea acesteia, arătând ca prin deciziile nr. 73/1995 și nr. 485/1997 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor

art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 , ceea ce nu poate duce la concluzia ca, în mod implicit, Curtea s-a pronunțat și asupra dispozițiilor alineatului ultim al acestui articol. Prin dispozițiile

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

se aduce atingere exercițiului tuturor atributelor dreptului de proprietate, care este garantat de Constituție prin art. 41 alin. (1) teza întâi. De asemenea, se precizează ca excepția de neconstituționalitate este motivată atât în raport cu art. 41 alin. (1), cat și în raport cu alin. (2) al aceluiași articol, potrivit căruia "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular". În continuare se mai arata ca prin Decizia nr. 485/1997 a fost soluționată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 numai cu privire la modul de dobândire, la conținutul și la limitele dobândirii dreptului de proprietate, fără nici o referire la limitarea exercitării acestui drept.

Avocatul reprezentant al părții Maro Antal solicita respingerea excepției, cu susținerea ca prin Decizia nr. 485/1997 Curtea Constituțională a statuat ca textul art. 9 este constituțional. De asemenea, apreciază ca prin aceasta decizie Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra întregului articol, astfel ca o soluție contrară nu s-ar justifica. Considerente economice, morale și sociale au determinat stabilirea conținutului și, mai ales, a limitelor dreptului de proprietate astfel dobândit.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, arătând ca prin deciziile nr. 73/1995 și nr. 485/1997 Curtea Constituțională a statuat ca dispozițiile art. 9 sunt constituționale. Asa fiind, nici un motiv nu justifica modificarea jurisprudenței Curții Constituționale. Interdicția de înstrăinare prevăzută la alineatul ultim al art. 9 este un caz de inalienabilitate legală, care nu contravine garantarii dreptului de proprietate. Acest text nu are ca scop limitarea exercitării dreptului de proprietate, astfel de interdicții de înstrăinare nefiind singulare; de exemplu și

art. 32 din Legea nr. 18/1991

prevede o asemenea interdicție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Tribunalul Brașov a sesizat Curtea Constituțională, prin Încheierea din 5 mai 1999, cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, excepție ridicată de Horatiu Moldoveanu.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut ca dispozițiile

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

sunt neconstituționale, deoarece aduc atingere exercițiului dreptului de proprietate garantat prin dispozițiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție. În ceea ce privește dispozițiile tezei a doua a art. 41 alin. (1) din Constituție, acestea ar fi aplicabile numai în cazurile prevăzute la art. 9 alin. 1 din lege, iar nu și în cele prevăzute la alineatul ultim al acestui articol.

Tribunalul Brașov, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor alineatului ultim al

art. 9 din Legea nr. 112/1995

este intemeiata, textul atacat fiind neconstitutional, deoarece limitează liberul exercițiu al atributelor dreptului de proprietate, și anume prerogativa dispoziției, ceea ce reprezintă încălcarea prevederilor art. 41 alin. (1) din Constituție. În ceea ce privește Decizia Curții Constituționale nr. 485 din 2 decembrie 1997, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 din Legea nr. 112/1995 , instanța judecatoresca arata ca "Efectul principal al hotărârilor pronunțate în materia excepțiilor de neconstituționalitate îl constituie puterea de lucru judecat, ceea ce înseamnă ca nici una din părțile din proces nu mai poate pune în discuție dreptul consfintit printr-o astfel de hotărâre, după rămânerea ei definitivă. Aceasta privește numai părțile în cauza în care Curtea Constituțională a examinat excepția de neconstituționalitate, neputând fi opusă în alte cauze în care Curtea Constituțională n-a fost sesizată spre a se pronunța asupra neconstitutionalitatii unei prevederi legale. Efectul principal deci nu consta în desființarea actului normativ supus controlului judecătoresc al constituționalității, ci numai în înlăturarea aplicării lui în speta dedusă judecații. Ca atare, declararea neconstitutionalitatii se limitează numai la pricina judecata și prin urmare autoritatea de lucru judecat fiind relativă privește numai părțile aflate în proces, legea pastrandu-și valabilitatea și valoarea pentru toate celelalte procese, cazuri, întrucât nu poate fi considerată abrogată". În final instanța judecătorească mai arata ca, de altfel, prin Decizia nr. 485/1997 a Curții Constituționale nu s-a procedat la controlul constituționalității și a alineatului ultim al art. 9, ci numai a celui dintâi alineat al acestui articol.

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 , în raport cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituție, este neîntemeiată, astfel cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 73/1995 și prin Decizia nr. 485/1997, stabilind ca prevederile

art. 9 din Legea nr. 112/1995

sunt constituționale. Prin aceste decizii Curtea s-a pronunțat deci și asupra alineatului ultim al

art. 9 din Legea nr. 112/1995 . Art. 41 alin. (1) din Constituție prevede că dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate, iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Se precizează, de asemenea, ca interdicția de înstrăinare prevăzută la alineatul ultim al

art. 9 din Legea nr. 112/1995

este un caz de inalienabilitate legală care nu contravine principiului garantarii dreptului de proprietate.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, susținerile părților, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența să soluționeze excepția ridicată.

Excepția de neconstituționalitate privește dispozițiile

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, potrivit cărora "Apartamentele dobândite în condițiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării".

Potrivit alin. 1 al

art. 9 din Legea nr. 112/1995 , "Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca prevederile

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

încalcă dispozițiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție, conform cărora "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate"; în ceea ce privește dispozițiile tezei a doua a art. 41 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege", acestea ar fi aplicabile numai în cazurile prevăzute la art. 9 alin. 1 din lege, iar nu și în cele prevăzute la alineatul ultim al acestui articol.

I. Examinând aceste sustineri și procedând la verificarea propriei jurisprudente, Curtea retine ca prin Decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 8 august 1995, în cadrul controlului de constituționalitate anterior promulgării legii, realizat conform art. 144 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională a stabilit ca prevederile

art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995

sunt constituționale în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (1)-(5) și (7), precum și cu cele ale art. 135 alin. (6) din legea fundamentală. Spre a se ajunge la aceasta concluzie, la pct. 4 din considerentele menționatei decizii s-a arătat, în esenta, ca necesitatea reglementării prin

Legea nr. 112/1995

a cumpărării de către chiriași a locuințelor nerestituite în natura "nu are nici o legătură cu cauzele de utilitate publică avute în vedere de Constituție cu referire la condițiile exproprierii [art. 41 alin. (3)], dat fiind ca obiectul legii este cu totul altul decât exproprierea".

De asemenea, în cadrul controlului de constituționalitate posterior promulgării legii, realizat potrivit art. 144 lit. c) din Constituție, Curtea Constituțională a stabilit prin Decizia nr. 485 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8 aprilie 1998, ca prin dispozițiile

art. 9 din Legea nr. 112/1995

nu sunt infrante nici prevederile art. 41 alin. (2) din Constituție, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății private (reținându-se în acest sens aplicabilitatea în cauza a considerentelor cuprinse în Decizia nr. 73/1995) și nici prevederile art. 16 alin. (1) din legea fundamentală, referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, "deoarece prin

art. 9 din Legea nr. 112/1995

se acordă posibilitatea tuturor chiriașilor titulari ai unor contracte de închiriere a apartamentelor în care locuiesc de a opta între a cumpara aceste apartamente, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 din lege, sau de a rămâne în continuare chiriași".

Asa fiind, Curtea Constituțională observa ca dispozițiile alineatului ultim al

art. 9 din Legea nr. 112/1995

nu au mai făcut, în sine, obiectul controlului de neconstituționalitate prin raportare, astfel cum solicita autorul excepției soluționate prin prezenta decizie, la prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din legea fundamentală, conform cărora "Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate".

De aceea Curtea va proceda la examinarea pe fond a excepției de neconstituționalitate, astfel cum aceasta a fost formulată în prezenta cauza.

Sub acest aspect Curtea Constituțională constata ca interdicția stabilită prin

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 , de a nu se instraina timp de 10 ani de la data cumpărării locuintele cumpărate de chiriași în condițiile alin. 1 al textului menționat, nu infrange prevederile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție. Într-adevăr, prevederile tezei întâi din textul constituțional menționat nu pot fi disociate de prevederile imediat următoare ale tezei a doua, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite prin lege. Asa fiind, intră în puterea Parlamentului, ca "unica autoritate legiuitoare a tarii" [conform art. 58 alin. (1) din Constituție], dreptul de a decide instituirea unei asemenea interdicții temporare de înstrăinare, interdicție care, de altfel, era cunoscută de autorul excepției încă din momentul în care acesta a optat pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra locuinței deținute până în acel moment în calitate de chiriaș.

În consecința, excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 , în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituție, este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.

II. În ceea ce privește consideratiile instanței judecătorești în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei decizii, cu privire la gradul de opozabilitate a efectelor deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în soluționarea, potrivit art. 144 lit. c) din legea fundamentală, a excepțiilor de neconstituționalitate, Curtea constata ca aceste consideratii sunt lipsite nu numai de relevanta în cadrul prezentei cauze, dar și de temeinicie.

Într-adevăr, obligativitatea deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, în cadrul soluționării excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, trebuie conturata în lumina prevederilor

art. 23 alin. (3) teza a doua și alin. (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 7 august 1997. Conform alin. (3) "Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție sau prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale", iar alin. (6) al art. 23 dispune: "Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanța o respinge, printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională".

Rezultă de aici ca instanța judecătorească în fața căreia se ridica o excepție de neconstituționalitate referitoare la o lege sau la o ordonanța (ori la una sau mai multe dispoziții dintr-o lege ori ordonanța), a carei neconstituționalitate fusese constatată de Curtea Constituțională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepției de neconstituționalitate, are obligația de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curții Constituționale inclusiv în cazul în care acea decizie fusese pronunțată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție.

În consecința, deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes.

Dispozițiile

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, își au reazemul constituțional în mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează:

a) Conform art. 145 alin. (2) fraza întâi, teza întâi, "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii [...]". Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă ca ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție.

b) Potrivit art. 16 alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări", iar conform art. 51, "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie". În lumina acestor doua texte constituționale trebuie observat ca, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală a carei neconstituționalitate, prin ipoteza, a fost declarata printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale - sa nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice alta împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident ca asemenea consecințe ar fi contrare:

- egalității cetățenilor "în fața legii și a autorităților publice" [art. 16 alin. (1) din Constituție], fiindca ar insemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarata neconstitutionala prin decizia Curții Constituționale sa nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți în procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate;

- asigurării "respectării Constituției" și a "supremației" acesteia (art. 51 din legea fundamentală).

De altminteri, Curtea Constituțională retine ca, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia ca deciziile Curții Constituționale, pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate, nu ar produce efecte erga omnes fac abstractie de imposibilitatea ca o prevedere legală a carei neconstituționalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile și de către autoritatea prevăzute de Constituție - să se mai aplice încă.

În ceea ce privește conturarea sferei obligativitatii erga omnes a deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, mai trebuie adăugat ca, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative) acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate. Desigur, aceleași părți și pentru aceleași motive nu pot reitera excepția de neconstituționalitate, întrucât s-ar încalcă autoritatea lucrului judecat. Dar într-un alt proces excepția poate fi reiterata, dându-se astfel posibilitatea reanalizarii de către Curtea Constituțională a aceleiași probleme de neconstituționalitate, ca urmare a invocarii unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi, care să determine modificarea jurisprudenței Curții.

Ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativa a carei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), incetandu-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție. Fără indoiala ca în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar aceasta nu înseamnă ca, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, potrivit art. 51 din aceasta.

Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implica existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situația în care nu este respectata o lege adoptată de Parlament ori o ordonanța emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuza sa pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituție, de către o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "România este stat de drept [...]". Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului român.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 25 alin. (1) și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995

pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, excepție ridicată de Horatiu Moldoveanu în Dosarul nr. 915/1999 al Tribunalului Brașov.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 2 noiembrie 1999.