Decizia nr. 26/2021

sunt fie infracțiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

criterii diferite pentru aceste categorii de infracțiuni în vederea stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracțiunile de rezultat (cum este și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal ) și criteriul obiectului infracțiunii de corupție, pentru infracțiunile de corupție ca infracțiuni de pericol.

În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracțiunii de corupție“ în

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , a vizat doar infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL PENTRU SOLUȚIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a susținut că în practica judiciară națională nu există un punct de vedere unitar privind competența organului de urmărire penală în instrumentarea infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de

art. 13 alin. (1) lit. a)

din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Examen jurisprudențial

2.1.

Într-o primă orientare a practicii s-a considerat că aceste cauze trebuie soluționate de parchetele ordinare a căror competență după materie sau după calitatea persoanei este stabilită de dispozițiile

Codului de procedură penală . În ceea ce privește înțelesul expresiei „obiectul infracțiunii de corupție“ din

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , s-a arătat că acesta vizează doar infracțiunile de corupție reglementate în

capitolul III secțiunea a 2-a (intitulată „Infracțiuni de corupție“) din Legea nr. 78/2000 , respectiv infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență, fără a se explica înțelesul concret al acestei expresii.

Totodată, noțiunea de „pagubă“ din același articol a fost considerată unanim de instanțele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părții civile reprezentând urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, prevăzută de

art. 297 din Codul penal , ce intră și în conținutul constitutiv al infracțiunii reglementate de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit. Aceasta ar atrage competența specială a Direcției Naționale Anticorupție în baza

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

doar în cazul tezei I, nu și a II-a, respectiv când paguba este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , instanțele au reținut că aceasta este reglementată în

la capitolul III secțiunea a 3-a ce vizează infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție.

Întrucât este o infracțiune asimilată celor de corupție și nu una de corupție propriu-zisă, competența de efectuare a urmăririi penale nu poate fi analizată după criteriul „obiectul infracțiunii de corupție“ prevăzut de

art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

2.2.

În cea de-a doua orientare jurisprudențială s-a considerat că din punctul de vedere al competenței aceste cauze trebuie soluționate de Direcția Națională Anticorupție. În argumentarea soluției s-a arătat că, în ceea ce privește înțelesul expresiei „obiectul infracțiunii de corupție“ din

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , unele instanțe au reținut că suma de bani sau foloasele pretinse/promise/acceptate/oferite/date/primite de la infracțiunile de luare/dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență reprezintă și folosul necuvenit obținut pentru sine ori pentru altul de către funcționarul public din infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal .

Instanțele care au susținut această opinie au reținut că dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , care stabilesc infracțiunile de competența Direcției Naționale Anticorupție, au în vedere toate infracțiunile din

Legea nr. 78/2000 , fără a face distincție între infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât nu se poate susține că teza a II-a a acestui text de lege se aplică exclusiv infracțiunilor de corupție, limitativ prevăzute în

secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 .

Instanțele au apreciat că normele ce reglementează competența sunt de strictă interpretare și atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

Totodată, s-a susținut că prin „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“, în sensul dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , se au în vedere tocmai foloasele, avantajele dobândite prin comiterea infracțiunii de corupție (în sensul generic reținut mai sus), respectiv bani, bunuri, valori, orice avantaje patrimoniale necuvenite, a căror valoare este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Astfel, instanțele au apreciat că, dacă „folosul necuvenit“ obținut de funcționarul public pentru sine sau pentru altul (care este a doua urmare imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal ) este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, competența de a efectua urmărirea penală revine Direcției Naționale Anticorupție.

Noțiunea de „pagubă“ din același articol a fost considerată unanim de instanțele de judecată ca fiind prejudiciul cauzat părții civile. Aceasta ar atrage competența specială a Direcției Naționale Anticorupție doar în baza

art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 , când este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este în sensul că infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție. În argumentarea punctului de vedere s-a susținut că în analiza stabilirii competenței Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere dispozițiile

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în ansamblul lor.

În acest sens s-a arătat că la

alin. (1)

este reglementată competența Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , săvârșite în „una din următoarele condiții“, rezultând din această exprimare că există mai multe criterii după care poate fi stabilită competența acestui parchet specializat, precum și faptul că infracțiunile care nu se încadrează în criteriile enumerate în cuprinsul textului de lege menționat vor fi de competența parchetelor ordinare.

Totodată, în cuprinsul

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

este stabilită competența acestei structuri de parchet în funcție de criteriile „pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro“ sau „dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro“.

Art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție în funcție de calitatea persoanei care săvârșește infracțiunea, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție.

De asemenea,

alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, iar

alin. (3)

al textului de lege menționat stabilește în competența Direcției Naționale Anticorupție mai multe infracțiuni prevăzute de

(printre care și infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de

art. 297 din Codul penal ), „dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro“.

Astfel, prin criteriile în raport cu care se determină competența Direcției Naționale Anticorupție se au în vedere categorii diferite de infracțiuni, astfel cum sunt clasificate în

art. 5 din Legea nr. 78/2000 , chiar dacă titlul legii face referire generală la „prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“.

În situația în care toate infracțiunile reglementate de

ar fi fost „infracțiuni de corupție“, nu ar mai fi existat nicio justificare ca în cuprinsul legii acestea să fie clasificate în infracțiuni de corupție ( capitolul III secțiunea a 2-a ), infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție ( capitolul III secțiunea a 3-a ), infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție ( capitolul III secțiunea a 4-a

- abrogată) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ( capitolul III secțiunea a 4^1-a ).

Pe de altă parte, nu mai era necesară reglementarea expresă a competenței Direcției Naționale Anticorupție [ art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 ] în cazul infracțiunilor săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, ce se regăsesc în

capitolul III secțiunea a 4^1-a din Legea nr. 78/2000

( art. 18^1-18^5 ).

Aceste infracțiuni sunt în esența lor infracțiuni de prejudiciu care au o urmare imediată, constând în paguba creată și, implicit, un folos necuvenit, astfel că ar fi putut să li se aplice dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Aceste infracțiuni prezintă și formă agravată când faptele au produs consecințe deosebit de grave (potrivit

art. 183 din Codul penal , prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei, deci mai mult de 200.000 euro cât este prevăzut de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 ). Raportat la acest cuantum al pagubei, competența ar fi trebuit să revină Direcției Naționale Anticorupție, conform

art. 13 alin. (1) lit. a)

din actul normativ anterior precizat, dacă s-ar considera că și acestea sunt infracțiuni de corupție.

În condițiile în care legiuitorul a prevăzut expres în

alin. (2) al art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

competența Direcției Naționale Anticorupție pentru aceste infracțiuni, săvârșite împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, rezultă că la criteriile de stabilire a competenței Direcției Naționale Anticorupție s-a avut în vedere clasificarea infracțiunilor, astfel cum figurează în

art. 5 din Legea nr. 78/2000 .

În consecință, s-a susținut că, atunci când legiuitorul a făcut referire în

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

la infracțiunile de corupție, a vizat doar infracțiunile prevăzute în

art. 5 alin. (1) , respectiv în

capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000

Totodată, s-a susținut că, în cazul infracțiunii reglementate de

art. 18^5 din Legea nr. 78/2000

(încălcarea din culpă de către directorul, administratorul sau persoana cu atribuții de decizie ori de control în cadrul unui operator economic a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau îndeplinirea ei defectuoasă, dacă fapta a avut ca rezultat săvârșirea de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui operator economic a uneia dintre infracțiunile prevăzute la

art. 18^1-18^3

sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Uniunii Europene, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă), la urmarea imediată a acesteia, se face referire la „săvârșirea unei infracțiuni de corupție“, și nu la infracțiuni, în general, sau la o anumită infracțiune din

Legea nr. 78/2000 .

În plus,

art. 24 din Legea nr. 78/2000

face referire la „sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din

infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea“.

Rezultă astfel că, deși

se intitulează Legea privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, legiuitorul a considerat că doar unele fapte reprezintă propriu-zis infracțiuni de corupție (respectiv cele prevăzute în

art. 5 din Legea nr. 78/2000

și reglementate de art. 6 din aceeași lege la

capitolul III secțiunea a 2-a ), alte fapte fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene (o infracțiune din această ultimă categorie -

art. 18^5

făcând direct referire la o infracțiune de corupție).

Întrucât

se raportează la infracțiunile din

și trebuie să se coroboreze cu această lege, s-a concluzionat că, la reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție, prevăzută la

art. 13

din actul normativ menționat, s-a avut în vedere aceeași clasificare a infracțiunilor, astfel cum figurează acestea în

Legea nr. 78/2000,

respectiv infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (abrogate) și infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Deoarece infracțiunile reglementate de

sunt fie infracțiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal ) și criteriul obiectului infracțiunii de corupție, pentru infracțiunile de corupție ca infracțiuni de pericol.

În concluzie, atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracțiunii de corupție“ în

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , a vizat doar infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

În sprijinul acestei opinii este și faptul că nu se justifică instituirea a două criterii distincte pentru aceeași infracțiune (cum este cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal ), pentru a stabili competența în favoarea Direcției Naționale Anticorupție în baza aceleiași dispoziții legale -

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , respectiv paguba materială și obiectul infracțiunii de corupție, atunci când persoana cercetată nu are o calitate specială.

Alegerea legiuitorului a fost aceea de a opera cu două noțiuni: obiectul infracțiunii de corupție și paguba, tocmai pentru ca, din categoriile de infracțiuni stabilite de

Legea nr. 78/2000 , să fie de competența Direcției Naționale Anticorupție doar cele de o anumită gravitate.

Totodată, pentru a fi întrunite elementele tipicității la infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , este necesară existența celor două urmări: o primă urmare este paguba creată părții civile (care este deja criteriu pentru stabilirea competenței materiale), iar o a doua urmare este folosul necuvenit.

În acest context s-a apreciat necesar a fi avută în vedere distincția dintre obiectul material al unei infracțiuni (abuzul în serviciu neavând obiect material) și folosul necuvenit realizat prin săvârșirea infracțiunii. Acesta este o consecință, iar nu un element al acțiunii de abuz în serviciu.

O distincție asemănătoare a fost realizată și în doctrină între obiectul material al șantajului și folosul realizat prin săvârșirea infracțiunii, considerându-se că cel din urmă este o consecință, și nu un aspect al acțiunii de șantaj.

În ceea ce privește noțiunea de pagubă materială, prin aceasta se înțelege urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu, constând în prejudiciul material efectiv suferit de o persoană fizică sau juridică, subiect pasiv al acestei infracțiuni, generat de actul abuziv al funcționarului public sau al altei persoane care exercită o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice, prevăzute la

art. 175 alin. (2) din Codul penal , ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Diferențierea dintre paguba materială și folosul necuvenit a fost explicată de Curtea Constituțională în

Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017 , prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la

art. 13^2

din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

Potrivit acestei decizii, paragraful 33, noțiunea de pagubă materială nu se suprapune noțiunii de folos necuvenit (regăsit în dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 ). Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii.

Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos.

De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 .

Dacă s-ar considera în mod contrar, s-ar ajunge la situația în care, ori de câte ori prin săvârșirea faptei s-a creat o pagubă, s-ar concluziona că s-a realizat și un folos necuvenit, astfel că infracțiunea de abuz în serviciu nu s-ar mai săvârși decât în forma prevăzută de dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

și niciodată în varianta-tip, prevăzută de

art. 297 din Codul penal .

Deoarece termenul utilizat de

art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

este acela de pagubă materială, rezultă că numai prejudiciul ce reprezintă urmarea imediată prevăzută de

art. 297 din Codul penal

și deci și o primă urmare imediată a infracțiunii prevăzute de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , de o anumită gravitate (peste 200.000 euro), este elementul de tipicitate care determină competența Direcției Naționale Anticorupție prin aplicarea acestui temei.

Noțiunea de folos necuvenit, condiție introdusă de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

pentru îndeplinirea elementelor de tipicitate ale acestei infracțiuni, fiind o circumstanță specială care face trimitere la infracțiunea de abuz în serviciu, prevăzută de

art. 297 din Codul penal , nu este relevantă pentru stabilirea competenței, pentru că niciunul dintre termenii utilizați de

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

nu face trimitere la „folos“.

Prin obiectul infracțiunii de corupție se înțelege suma de bani sau bunul remis, pretins, promis, oferit sau acceptat ca urmare a comiterii uneia dintre infracțiunile de corupție, respectiv de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de

influență (reglementate în

capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 ) și nu a altor infracțiuni reglementate de

Legea nr. 78/2000 la capitolul III secțiunile 3-4^1 , printre care se regăsește și infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal .

Punctul de vedere exprimat de Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică este în sensul că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție. Dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, nu sunt incidente în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal .

În susținerea acestei opinii s-au adus următoarele argumente:

În conformitate cu dispozițiile

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; (...).

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție reglementează distinct, în cadrul capitolului III, infracțiunile de corupție (secțiunea a 2-a) și infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție (secțiunea a 3-a).

În accepțiunea

Legii nr. 78/2000 , sfera infracțiunilor de corupție cuprinde exclusiv infracțiunile de luare de mită, prevăzută în

art. 289 din Codul penal , dare de mită, prevăzută în

art. 290 din Codul penal , trafic de influență, prevăzută în

art. 291 din Codul penal , și cumpărare de influență, prevăzută în

art. 292 din Codul penal .

În corelare cu

Legea nr. 78/2000 ,

reunește în

capitolul I al titlului V din Partea specială , sub denumirea „Infracțiuni de corupție“, numai infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență.

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

constituie o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție, reglementată în secțiunea consacrată acestei categorii de infracțiuni (secțiunea a 3-a „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“).

Interpretarea corelată a dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , a dispozițiilor

și a dispozițiilor

Codului penal

conduce la concluzia că

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privește exclusiv infracțiunile de corupție, în accepțiunea conferită de

și de

(infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență).

Noțiunii de infracțiuni de corupție, care are aceeași semnificație în

și în

Codul penal , nu îi poate fi atribuită o semnificație diferită în interpretarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , în condițiile în care nu există niciun indiciu că legiuitorul primar sau delegat ar fi extins sfera noțiunii de infracțiuni de corupție utilizată în

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , prin includerea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal .

Rațiuni de unitate terminologică și corelare legislativă nu permit conferirea unor accepțiuni diferite conceptului de infracțiuni de corupție în

Legea nr. 78/2000 , în

și în normele atributive de competență prevăzute în

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Astfel, dacă până la intrarea în vigoare a

Codului penal

(1 februarie 2014) exista un dubiu cu privire la identitatea dintre noțiunea de infracțiuni de corupție utilizată în

și în

- în condițiile în care

anterior nu opera cu noțiunea de infracțiuni de corupție, iar infracțiunile de luare de mită, dare de mită și trafic de influență erau incluse într-un capitol comun cu infracțiunile de abuz în serviciu -, intrarea în vigoare a

Codului penal

a clarificat acest dubiu, prin reglementarea într-un capitol distinct, intitulat „Infracțiuni de corupție“, a infracțiunilor de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență și prin reglementarea într-un capitol separat a infracțiunii de abuz în serviciu ( capitolul II, intitulat „Infracțiuni de serviciu“, din titlul V al Părții speciale ).

Prin considerentele obligatorii ale

Deciziei nr. 458/2017 , Curtea Constituțională a stabilit semnificația condiției privind obținerea unui folos necuvenit în economia dispozițiilor

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care exclude echivalarea „folosului necuvenit“ cu „obiectul infracțiunii“ la care se referă

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

și, în consecință, exclude incidența acestei teze în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal . Așadar, se constată că prin considerentul nr. 32 al

Deciziei nr. 458/2017 , Curtea Constituțională poziționează condiția privind obținerea unui folos necuvenit în sfera urmării imediate a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal ; în consecință, pe calea recursului în interesul legii, condiției privind obținerea unui folos necuvenit nu îi poate fi atribuită o altă semnificație decât cea stabilită de instanța de contencios constituțional, condiția privind obținerea unui folos necuvenit poziționată în sfera urmării imediate neputând fi repoziționată în sfera obiectului infracțiunii.

În ipoteza particulară în care paguba produsă se convertește într-un folos necuvenit, ipoteză la care se face referire în considerentul nr. 33 al

Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017 , condiția privind obținerea unui folos necuvenit își menține caracterul de condiție referitoare la urmarea imediată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

și nici în această ipoteză folosul necuvenit obținut nu poate fi transformat în obiect al infracțiunii.

Folosul necuvenit obținut, inclus de Curtea Constituțională în sfera urmării imediate, rămâne circumscris acestei sfere, indiferent de actul normativ care se referă la infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal . Așadar, chiar dacă s-ar admite că noțiunea de infracțiuni de corupție utilizată în

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

nu ar fi limitată la infracțiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influență și cumpărare de influență, această

teză nu ar fi incidentă în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , din rațiuni care decurg din caracterul obligatoriu al

Deciziei Curții Constituționale nr. 458/2017 .

Opinia specialiștilor consultați În considerarea

art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală , specialiștii din cadrul Universității București, Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universității de Vest din Timișoara și al Universității „Nicolae Titulescu“ din București au fost solicitați să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluționate diferit.

5.1.

Școala Doctorală din cadrul Facultății de Drept a Universității de Vest din Timișoara, prin profesor universitar doctor Viorel Pașca, în punctul de vedere transmis la dosar a opinat în sensul că, raportat la dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , competența să instrumenteze infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

(infracțiune ce este condiționată de existența unei pagube), în condițiile în care niciuna dintre persoanele cercetate nu are vreuna dintre calitățile prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , paguba produsă nu depășește pragul de 200.000 euro prevăzut de

art. 13 alin. (1) lit. a)

din actul normativ menționat anterior, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, revine Direcției Naționale Anticorupție. În susținerea punctului de vedere s-a precizat că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , infracțiune de serviciu, este caracterizată sub aspectul tipicității laturii obiective ca o infracțiune de rezultat, legiuitorul condiționând realizarea ei de cauzarea unei pagube ori de o vătămare a drepturilor.

Norma de incriminare prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

este cuprinsă în capitolul III, secțiunea a 3-a a

intitulată „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“, fiind o normă de trimitere prin care se conferă caracter agravat infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, caz în care limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

În forma inițială a

Legii nr. 78/2000 , norma sus-amintită era cuprinsă în secțiunea a 4-a intitulată „Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție“, care în

art. 17 lit. g)

condiționa agravarea infracțiunii de săvârșirea ei în realizarea scopului urmărit, printr-o infracțiune prevăzută în secțiunile a 2-a și a 3-a ale legii, respectiv cele privind infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție.

Prin această reglementare forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu devenea o infracțiune de pericol atunci când încălcarea atribuțiilor de serviciu era săvârșită în realizarea scopului urmărit, printr-o infracțiune de corupție sau asimilată infracțiunilor de corupție, ceea ce crea o dihotomie între forma de bază a infracțiunii (infracțiune de rezultat) și forma sa agravată (infracțiune de pericol).

Prin

Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

au fost abrogate parțial prevederile cuprinse în secțiunea a 3-a a

și a fost modificat

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

prin care forma agravată a infracțiunii de abuz în serviciu este condiționată de obținerea pentru sine ori pentru altul a unui folos necuvenit, forma agravată a infracțiunii devenind astfel o infracțiune de rezultat ca și forma-tip (de bază) a infracțiunii.

Cu excepția infracțiunii de abuz în serviciu, celelalte infracțiuni cuprinse în

sunt infracțiuni de pericol, fiind suficient ca fapta să fi fost comisă în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, indiferent dacă folosul necuvenit s-a realizat sau nu.

Ca infracțiune de rezultat, abuzul în serviciu, atât în forma-tip, cât și în forma agravată, necesită cauzarea unei pagube ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Ca infracțiune de corupție se cere în plus ca funcționarul public să obțină pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit. Paguba, prejudiciul produs unei persoane poate fi în același timp un folos necuvenit pentru o altă persoană, fără ca cele două noțiuni să se identifice.

Folosul necuvenit realizat prin săvârșirea infracțiunii este o consecință, iar nu un element al acțiunii de abuz în serviciu.

În ce privește competența de cercetare a acestor infracțiuni, prin

privind Direcția Națională Anticorupție s-a prevăzut că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în

(toate infracțiunile) în raport cu îndeplinirea a două criterii:

–

un criteriu valoric privind cuantumul pagubei mai mare de 200.000 euro ori valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

–

un criteriu privind calitatea persoanei, în cazul în care funcționarul public îndeplinește vreuna dintre calitățile prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție.

Interpretarea potrivit căreia competența de cercetare a cauzei ar reveni parchetului nespecializat în situația în care valoarea pagubei ar fi mai mică de 200.000 euro, iar valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro cumulează cele două criterii valorice, contrar prevederilor, adăugând la legea care prevede că depășirea oricăreia dintre valorile indicate în

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

atrage competența de cercetare a procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție.

Folosirea de către legiuitor a termenului „obiectul infracțiunii“ atât timp cât infracțiunile de corupție nu au un obiect material nu trebuie să ducă la concluzia că sintagma „valoarea sumei sau a bunului“ se referă la altceva decât valoarea folosului necuvenit, element indispensabil infracțiunilor de corupție și celor asimilate infracțiunilor de corupție, în considerarea căruia se comit asemenea fapte.

5.2.

Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept, Departamentul de drept public, prin conferențiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, în punctul de vedere transmis la dosar a susținut că Direcția Națională Anticorupție nu are competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

art. 248 din Codul penal anterior , la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro. În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că, deși

este intitulată „pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“, în realitate nu toate infracțiunile reglementate de acest act normativ sunt infracțiuni de corupție. Titlurile secțiunilor acestui act normativ sunt relevante pentru soluționarea acestei probleme: „infracțiuni de corupție“, „infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“, „infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție“,

"infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene"

De altfel, acest aspect rezultă expres și din

art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , care reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție în cazul infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ( art. 18^1-18^5 din Legea nr. 78/2000 ).

În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , aceasta este o variantă agravată a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute de

art. 297 din Codul penal , după cum se reține în mod unanim în doctrină.

Infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de

art. 297 din Codul penal

este o infracțiune de serviciu, fiind reglementată în

capitolul II titlul V din partea specială a Codului penal , capitol intitulat „Infracțiuni de serviciu“. Prin urmare, și infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

este de serviciu, și nu o infracțiune de corupție.

Analizând dispozițiile

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , rezultă că, indiferent de calitatea persoanelor, competența de efectuare a urmăririi penale pentru toate infracțiunile prevăzute de

este atribuită Direcției Naționale Anticorupție, dacă paguba materială este mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro.

Pe de altă parte, competența de efectuare a urmăririi penale este atribuită acestei unități de parchet în cazul infracțiunilor de corupție din

Decizia nr. 12 din 18 februarie 2021

(prevăzute de

art. 6-9

din acest act normativ, reglementate în secțiunea a 2-a capitolului III, secțiune intitulată „Infracțiuni de corupție“), indiferent de calitatea persoanelor, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Această interpretare se impune cu puterea evidenței din moment ce legiuitorul stabilește condiția ca „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“ să fie mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. Or, numai în cazul unei infracțiuni de corupție se poate discuta despre „obiectul infracțiunii de corupție“.

Astfel cum s-a menționat în precedent, infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

este o infracțiune de serviciu, și nu o infracțiune de corupție, fiind reglementată în

secțiunea a 3-a a capitolului II din Legea nr. 78/2000 , intitulată „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“. Prin urmare, criteriul „obiectului infracțiunii de corupție nu poate opera în această situație“.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca și efectuarea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

să fie în competența Direcției Naționale Anticorupție, ar fi prevăzut expres competența acestei unități de parchet în cuprinsul

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , fie prin indicarea expresă a

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , fie prin reglementarea competenței Direcției Naționale Anticorupție pentru cercetarea infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție

(art. 10-16) din Legea nr. 78/2000 .

Prin urmare, este evident că Direcția Națională Anticorupție nu are competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit (prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

art. 248 din Codul penal din 1969 , la descrierea căreia s-a reținut, indiferent de calitatea persoanelor care sunt acuzate, obținerea pentru altul a unui folos necuvenit echivalent cu sumele stabilite drept prejudiciu, în cuantum superior sumei de 10.000 euro.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

6.1.

Prin Decizia nr. 306/A din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 1.059/45/2015, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, partea civilă și inculpați împotriva Sentinței penale nr. 14 din 5 aprilie 2018 a Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. 1.059/45/2015 (dosar format în baza Rechizitoriului nr. 45/P/2015 din 20 octombrie 2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală și criminalistică), s-a desființat în parte sentința apelată și s-a rejudecat cauza. Paguba și folosul necuvenit au fost în cuantum de 125.000 euro, rezultând astfel că paguba a fost sub pragul valoric de 200.000 euro, iar folosul necuvenit peste 10.000 euro, limite prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Instanța supremă nu a analizat competența organului de urmărire penală, ceea ce conduce la concluzia că aceasta a fost efectuată în mod legal de un parchet ordinar.

6.2.

Prin Decizia nr. 449/RC din 11 decembrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 47.246/3/2015, a fost admis recursul în casație formulat de Direcția Națională Anticorupție împotriva Deciziei penale nr. 149/A din 2 februarie 2018 a Curții de Apel București, s-a casat în parte decizia și s-a rejudecat cauza. Paguba reținută a fost în cuantum de 140.095 lei, iar folosul necuvenit în același cuantum, limite prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 . Nici în această cauză instanța supremă nu a analizat competența organului de urmărire penală, deși situația era aceeași ca în speța prezentată anterior, însă urmărirea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție.

6.3.

Prin Decizia nr. 521 din 12 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală s-a apreciat că competența de efectuare a urmăririi penale revine Direcției Naționale Anticorupție, în baza ambelor teze ale

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , având în vedere că paguba și folosul necuvenit ce reprezentau urmarea infracțiunii de șantaj ce făcea obiectul cauzei erau în cuantum de 255.000 euro.

În cuprinsul deciziei, instanța supremă a reținut că, atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracțiuni de corupție“ în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , concluzie ce rezultă din însăși titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție“, și nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracțiunilor de corupție, cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influență etc., care se regăsesc în

capitolul III secțiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000 . Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că normele ce reglementează competența sunt de strictă interpretare și, atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

6.4.

Prin Încheierea nr. 33 din 20 ianuarie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, s-a stabilit că este de competența Direcției Naționale Anticorupție, conform

art. 13 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , infracțiunea de abuz în serviciu încadrată în

art. 297 alin. (1) din Codul penal , inclusiv în cazul reținerii formei continuate și al aplicării prevederilor

art. 35 alin. (1) din Codul penal , numai în ipoteza în care s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. Incidența dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) teza I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

- potrivit cărora sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro - implică reținerea prevederilor

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

în încadrarea juridică a faptei de abuz în serviciu. Așadar, „este o condiție sine qua non pentru stabilirea competenței de urmărire penală în favoarea Direcției Naționale

Anticorupție ca infracțiunea, prin care s-a produs prejudiciul mai mare de 200.000 euro, să fie o infracțiune de corupție/asimilată corupției dintre cele reglementate de

Legea nr. 78/2000 “.

6.5.

Prin Decizia nr. 338/RC din 11 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția penală s-a constatat că „nu revenea Direcției Naționale Anticorupție competența de efectuare a urmăririi penale în speță, atât timp cât prejudiciul cauzat prin fapta celor doi recurenți este mai mic decât echivalentul în RON al sumei de 200.000 euro, neîncadrându-se, astfel, în ipoteza reglementată de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , iar aceștia nu au avut niciuna din calitățile expres prevăzute de

art. 13 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 43/2002 , text de lege care exclude din categoria persoanelor care atrag competența direcției pe conducătorii autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora“.

6.6.

Prin

a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțată în Dosarul nr. 3.274/1/2020, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Argeș - Secția penală în Dosarul nr. 12.831/280/2019/al, prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

Dacă infracțiunea de abuz în serviciu, în situația în care funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal

sau la

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Dacă noțiunea de „folos necuvenit“, prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , se circumscrie sintagmei „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro“, prevăzută de

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , cu consecința atragerii competenței materiale a Direcției Naționale Anticorupție, în temeiul

art. 13 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Jurisprudența Curții Constituționale

Decizia nr. 458 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 13 noiembrie 2017, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile

art. 15 din Legea nr. 78/2000

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la

art. 13^2

din același act normativ, cu referire la infracțiunea de abuz în serviciu, sunt neconstituționale.

În considerentele obligatorii, paragrafele 31-33, instanța de contencios constituțional a reținut următoarele:

31.

(…) Curtea apreciază că reglementarea cuprinsă în

art. 297 din Codul penal

întregește conținutul normei de trimitere, reprezentată de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , prima dispoziție legală devenind suportul juridic al celei de-a doua. Cu alte cuvinte, infracțiunea prevăzută de dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

prezintă trăsăturile constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu la care se adaugă condiția referitoare la obținerea de către funcționarul public, pentru sine ori pentru altul, a unui folos necuvenit. Concluzia ce se impune, din economia modului de reglementare a dispozițiilor

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , este aceea că pentru a deveni aplicabile aceste dispoziții este necesar să se constate mai întâi că faptele săvârșite întrunesc toate elementele de structură ale conținutului variantei-tip descrise de

art. 297 din Codul penal .

32.

Astfel, Curtea constată că situația premisă ce stă la baza infracțiunii prevăzute de dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

presupune întotdeauna constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip. Doar după constatarea existenței infracțiunii de abuz în serviciu în varianta-tip se poate trece la analiza îndeplinirii condiției speciale referitoare la urmarea imediată a acestei fapte, respectiv condiția ca subiectul activ al infracțiunii să fi obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

33.

Curtea observă că această concluzie este susținută și de faptul că în jurisprudența sa, analizând constituționalitatea noțiunii de «folos necuvenit», nu a realizat o suprapunere a elementului «pagubă» (regăsit în

art. 297 din Codul penal ) cu cel de «folos necuvenit» (regăsit în dispozițiile

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 ) în sensul aprecierii că cele două reprezintă noțiuni ce se asimilează. Dimpotrivă, Curtea Constituțională a analizat separat cele două elemente, tocmai pentru că acestea au o existență de sine stătătoare în contextul săvârșirii infracțiunii. Cu alte cuvinte, producerea pagubei, deși uneori se poate converti într-un folos necuvenit, nu este întotdeauna echivalentă cu obținerea acestui folos. De asemenea, cele două elemente nu se exclud reciproc, ci, din contră, doar după constatarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu în forma sa tip, care presupune cauzarea pagubei sau vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se poate trece la a se constata dacă s-a obținut de către funcționar un folos necuvenit, fiind, în consecință, săvârșită infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 . (…)

Raportul asupra recursului în interesul legii Rezumând problema de drept care a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești, prin hotărâri judecătorești definitive, judecătorul-raportor, în esență, a apreciat că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , este de competența parchetului nespecializat, iar nu a Direcției Naționale Anticorupție.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

9.1.

Analiza condițiilor de admisibilitate Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile

art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală , care enumeră, în categoria subiecților de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că această primă condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.

De asemenea, verificând jurisprudența atașată actului de sesizare, care relevă soluționarea, în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, a problemei de drept care face obiectul judecății, se constată îndeplinită și cea de-a doua condiție de admisibilitate prevăzută de

art. 471 alin. (3)

și

art. 472 din Codul de procedură penală .

9.2.

Dispozițiile legale supuse interpretării și aplicării unitare Legea nr. 78/2000

Capitolul III Infracțiuni

Secțiunea 1

Categorii de infracțiuni

Articolul 5

(1)

În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 289-292 din Codul penal , inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la

art. 308 din Codul penal .

(2)

În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 10-13 .

(3)

Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la

art. 18^1-18^5 , prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene.

Secțiunea a 2-a

Infracțiuni de corupție

Articolul 6

Infracțiunile de luare de mită, prevăzută la

art. 289 din Codul penal , dare de mită, prevăzută la

art. 290 din Codul penal , trafic de influență, prevăzută la

art. 291 din Codul penal , și cumpărare de influență, prevăzută la

art. 292 din Codul penal , se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispozițiile

art. 308 din Codul penal

se aplică în mod corespunzător. (...)

Secțiunea a 3-a

Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (...)

Articolul 13^2

În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime. (...)

Capitolul IV Dispoziții procedurale (...)

Secțiunea a 2-a

Dispoziții speciale privind descoperirea

și urmărirea infracțiunilor (...)

Articolul 24

Persoanele prevăzute la

art. 1 lit. e) , care cunosc operațiuni ce antrenează circulația de capitaluri sau alte activități, prevăzute la

art. 1 , privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea, au obligația să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârșirii infracțiunii ori organele de control, abilitate de lege.

Articolul 297

(0)

Abuzul în serviciu

(1)

Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică.

(2)

Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/ SIDA.

Articolul 308

(0)

Infracțiuni de corupție și de serviciu comise de alte persoane

(1)

Dispozițiile

art. 289-292 ,

295 ,

297-300

și

art. 304

privitoare la funcționarii publici se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la

art. 175 alin. (2)

ori în cadrul oricărei persoane juridice.

(2)

În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

Articolul 13

(1)

Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la

art. 293

și

294 din Codul penal .

(2)

Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.

(3)

Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la

art. 246 ,

297

și

300 din Codul penal , dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

(4)

Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).

(5)

În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.

(6)

Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

9.3.

Cu privire la dezlegarea problemei de drept sesizate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține următoarele: Problema de drept care a generat practica neunitară constă, în esență, în a se stabili dacă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , determinarea competenței de instrumentare a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

raportat la

art. 297 din Codul penal , comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , se realizează numai în raport cu primul criteriu instituit de

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , respectiv cel referitor la paguba materială cauzată prin săvârșirea infracțiunii, fără a fi incident și cel de-al doilea criteriu referitor la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție.

Dispozițiile legale care reglementează competența Direcției Naționale Anticorupție sunt cuprinse în

și

reglementează, prin norme de drept material substanțial, infracțiunile care, în raport cu criteriile prevăzute de

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , sunt date în competența Direcției Naționale Anticorupție.

Conform

art. 3 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , Direcția Națională Anticorupție are, printre alte atribuții, „efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în

Codul de procedură penală , în

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și în prezenta ordonanță de urgență, pentru infracțiunile prevăzute în

care sunt, potrivit

art. 13 , în competența Direcției Naționale Anticorupție“.

Potrivit

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 : „Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.“

Textul legal enunțat stabilește două criterii în raport cu care se determină competența de efectuare a urmăririi penale de către Direcția Națională Anticorupție, ambele valorice și care, alături de criteriul impus de

art. 13 alin. (1) lit. b)

din același act normativ, referitor la calitatea persoanelor, corespund necesității ca numai anumite infracțiuni din cele prevăzute de

și numai infracțiunile de mare corupție să fie date în competența acestei structuri specializate.

Prima teză a

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

stabilește competența de efectuare a urmăririi penale Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, cu condiția ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro și aceasta indiferent de calitatea persoanelor care le săvârșesc.

A doua teză a

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

atribuie competența de efectuare a urmăririi penale Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile de corupție, atunci când, indiferent de calitatea persoanei, valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.

Este esențial a se observa că

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , referindu-se la infracțiunile care sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție, operează cu două noțiuni distincte, respectiv „infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare“ și „infracțiune de corupție“.

Expresia „infracțiune de corupție“ o regăsim și în

art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , normă care instituie o altă condiție în raport cu care se determină competența Direcției Naționale Anticorupție pentru infracțiunile de corupție, cea referitoare la calitatea persoanelor care săvârșesc astfel de infracțiuni și care, de asemenea, limitează competența structurii specializate doar la infracțiunile de mare corupție.

Atât a doua teză a

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , cât și

art. 13 alin. (1) lit. b)

din același act normativ operează și cu noțiunea de „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție“ și care, așa cum am evidențiat, constituie chiar criteriul avut în vedere de legiuitor pentru atribuirea competenței Direcției Naționale Anticorupție numai pentru anumite infracțiuni de corupție.

Art. 13 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

stabilește că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, fără să se prevadă vreun anumit criteriu.

Faptul că în norma procesual penală nu s-a prevăzut niciun criteriu de determinare a competenței impune concluzia că toate infracțiunile din această categorie sunt date în competența structurii specializate.

Prin

art. 13 alin. (3)

din actul normativ mai sus menționat se stabilește că sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la

art. 246 ,

297

și

300 din Codul penal , cu condiția ca paguba materială să fie mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

Se observă că legiuitorul a impus ca, și pentru aceste infracțiuni reglementate în

Codul penal , atribuirea competenței structurii de parchet specializate să aibă la bază criteriul pagubei materiale.

Dispozițiile legale reliefate uzitează noțiunile de „infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“ și de „pagubă materială“.

Se poate concluziona că nu toate infracțiunile prevăzute de

au fost trecute în competența Direcției Naționale Anticorupție, ci numai acelea care, potrivit

art. 13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , sunt trecute în competența Direcției Naționale Anticorupție ca urmare a săvârșirii lor în condițiile prevăzute în acest articol sau la care acesta face trimitere.

Clarificarea problemei de drept sesizate impune lămurirea noțiunilor cu care textul

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

operează.

Necesitatea acestui demers rezultă din împrejurarea că s-au exprimat opinii în sensul că teza a II-a a

art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

are în vedere toate infracțiunile din

Legea nr. 78/2000 , fără a face distincție între infracțiunile de corupție și cele asimilate infracțiunilor de corupție, astfel încât nu se aplică exclusiv infracțiunilor de corupție, limitativ prevăzute în

secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000 .

Astfel, în paragraful 42 din

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, Curtea Constituțională, referindu-se la

Legea nr. 78/2000 , a statuat că acest act normativ „constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care

instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii.“

Infracțiunile prevăzute în

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, sunt cele reglementate în capitolul III secțiunea 1 denumit: „Categorii de infracțiuni“ prin art. 5, potrivit căruia:

(1)

În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 289-292 din Codul penal , inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la

art. 308 din Codul penal .

(2)

În înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 10-13 .

(3)

Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la

art. 18^1-18^5 , prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene.

Prima categorie de infracțiuni reglementată prin dispoziția legală enunțată este cea a infracțiunilor de corupție ce sunt prevăzute în

art. 6 din secțiunea a 2-a intitulată „Infracțiuni de corupție“ din capitolul III , și anume infracțiunile de luare de mită, prevăzută la

art. 289 din Codul penal , dare de mită, prevăzută la

art. 290 din Codul penal , trafic de influență, prevăzută la

art. 291 din Codul penal , și cumpărare de influență, prevăzută la

art. 292 din Codul penal .

Codul penal din 1968

a reglementat în titlul VI al părții speciale infracțiunile care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege.

Acest titlu era structurat în patru capitole: „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul“ ( capitolul I - art. 246-258 ); „Infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției“ ( capitolul II - art. 259-272 ); „Infracțiuni contra siguranței circulației pe căile ferate“ ( capitolul III - art. 273-278 ); „Infracțiuni privitoare la regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege“ ( capitolul IV - art. 279-281 ).

Noul Cod penal

adoptat prin

Legea nr. 286/2009 , care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, reglementează în titlul V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“, acesta fiind structurat în două capitole: capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ ( art. 289-294 ) și capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ ( art. 295-309 ), astfel încât, în prezent, există în

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

o delimitară clară a infracțiunilor de corupție de cele de serviciu.

Infracțiunile prevăzute de

art. 6 secțiunea a 2-a din capitolul III din Legea nr. 78/2000

sunt reglementate în

capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ (art. 289-294) din Codul penal , iar infracțiunea prevăzută de

art. 297 din Codul penal , ce constituie suportul juridic al infracțiunii prevăzute de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , se află în

capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ (art. 295-309) din Codul penal .

Raportat la această nouă reglementare, care separă infracțiunile de corupție de infracțiunile de serviciu și totodată uzitează sintagma de „infracțiune de corupție“, devine evidentă identitatea între noțiunea de infracțiune de corupție, cu care operează

Codul penal , și noțiunea de infracțiune de corupție ce se regăsește atât în

Legea nr. 78/2000 , cât și în

Relevantă este și împrejurarea că, odată cu punerea în aplicare a

noului Cod penal , prin

art. 79 din Legea nr. 187/2012

a fost modificată și

Legea nr. 78/2000 , cu modificările și completările ulterioare, prevăzându-se la

art. 5

că „în înțelesul prezentei legi, sunt infracțiuni de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 289-292 din Codul penal , inclusiv atunci când acestea sunt comise de persoanele prevăzute la

art. 308 din Codul penal “, fiind infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție infracțiunile prevăzute la

art. 10-13 .

De asemenea, în

alin. (3)

al aceluiași text normativ se precizează că „dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene prevăzute la

art. 18^1-18^5 , prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și a resurselor Uniunii Europene“.

Considerentele prezentate impun cu evidență, din această perspectivă, punctul de vedere potrivit cu care noțiunea de „infracțiune de corupție“ din

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

se referă exclusiv la infracțiunile reglementate în

capitolul I - „Infracțiuni de corupție“ din titlul V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“ din Codul penal .

Cea de-a doua categorie de infracțiuni la care face trimitere

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000

este reprezentată de infracțiunile reglementate prin

art. 10-13 secțiunea a 3-a capitolul III

din aceeași lege, intitulată „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“.

Legea nr. 78/2000 , în varianta inițială, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cuprindea în

secțiunea a 3-a a capitolului III , cu denumirea marginală „Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție“,

articolele 10-16 .

Ulterior, articolul 13^2 a fost introdus în cuprinsul

secțiunii a 3-a a capitolului III din Legea nr. 78/2000

prin

articolul unic pct. 1 din Legea nr. 521/2004

privind modificarea și completarea

pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.123 din 29 noiembrie 2004.

Dispozițiile art. 13^2 au fost modificate prin

art. 79 pct. 9 din Legea nr. 187/2012

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 286/2009 privind Codul penal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, motivat de faptul că, în prezent, în

art. 297 din Codul penal , cu denumirea marginală „Abuzul în serviciu“, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite ( art. 246 ,

247

și

248 ) în

Codul penal din 1969 .

Legiuitorul nu a realizat o corelare a dispozițiilor

art. 5 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 , acesta nefiind modificat astfel încât să includă în categoria infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție și infracțiunile prevăzute de

art. 13^1 din Legea nr. 78/2000

și de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 .

Art. 13^2

prevede că în cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.

Ambele infracțiuni la care face trimitere textul legal enunțat sunt incluse în capitolul II - „Infracțiuni de serviciu“ ( art. 295-309 ) al titlului V al părții speciale „Infracțiunile de corupție și de serviciu“ din

Codul penal , intenția legiuitorului fiind, fără echivoc, de a separa cele două categorii de infracțiuni.

Astfel, dacă

art. 6 din secțiunea a 2-a capitolul III din Legea nr. 78/2000

face trimitere la infracțiuni ce se regăsesc în

capitolul I din Codul penal , ambele acte normative identificând aceste infracțiuni ca fiind infracțiuni de corupție,

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000

se referă la infracțiuni reglementate în

capitolul II din Codul penal

ca infracțiuni de serviciu.

Păstrând distincția,

reglementează această infracțiune într-o altă secțiune decât cea a infracțiunilor de corupție, secțiunea a 3-a, uzitând, la rândul ei, o terminologie diferită pentru identificarea grupului de infracțiuni în care a fost inclusă infracțiunea prevăzută de

art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 , respectiv infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție.

Procesul legislativ permanent de corelare a normelor de drept material substanțial din

și din

Legea nr. 78/2000 , pe de o parte, și a acestora cu cele de drept procesual penal, pe de altă parte, precum și unitatea de terminologie folosită în cele trei acte normative exclud ca noțiunea de infracțiune de corupție să primească o semnificație

diferită în interpretarea dispozițiilor

art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 .

O a treia categorie de infracțiuni la care face trimitere

art. 5 alin. (3) din Legea nr. 78/2000

este cea a infracțiunilor reglementate prin

art. 18^1-art. 18^5 din secțiunea a 4^1-a

intitulată „Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene“.

Analiza corelată a dispozițiilor de drept material substanțial și a celor de drept procesual penal, pe cele trei paliere,

Legea nr. 78/2000,

și

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 43/2002 , inclusiv prin trimitere la modificările legislative, impune cu evidență concluzia că