Decizia nr. 186/1999

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux" S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare, având ca părți pe autorul excepției, Ana Pintea, precum și pe Petru Pintea și Mihai Butescu.

La apelul nominal s-a constatat lipsa tuturor părților, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției ca fiind inadmisibila, deoarece Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra acestor dispoziții și a stabilit ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemultumita de soluționarea plângerii sale să se adreseze justiției în mod direct, în baza art. 21 din Constituție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 1999, pronunțată în Dosarul nr. 909/1999, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux" - S.A. din Satu Mare într-o cauza penală având ca obiect soluționarea recursului declarat de autorul excepției împotriva Sentinței penale nr. 301/1999, pronunțată de Judecătoria Satu Mare.

Autorul excepției de neconstituționalitate, în motivarea acesteia, a susținut ca dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece inchid calea persoanei nemultumite de rezoluția data de parchet de a se adresa justiției. Rezoluția de neincepere a urmăririi penale este un act prin care se înfăptuiește justiția și este firesc și legal ca aceasta să fie verificata, cercetata și cenzurata de instanța judecătorească, singura autoritate care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, realizează justiția în România. Caracterul legal sau nelegal al cererii sale și, ca o consecința, al pretențiilor formulate ca parte civilă va rezultă numai în urma judecării pricinii și va fi constatat printr-o hotărâre judecătorească, cu respectarea principiilor publicității, contradictorialității și dreptului la apărare. Se susține totodată ca atâta timp cat rechizitoriul nu obliga instanța la o anumită soluție, cu atât mai mult este legală intervenția instanței în cazul în care prin rezoluție parchetul dispune neinceperea urmăririi penale.

Instanța judecătorească, exprimandu-și opinia, apreciază ca dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, deoarece nu permit persoanei nemultumite de rezoluția data de procuror să se adreseze justiției, conform prevederilor art. 21 din Constituție. Conform aceleiași opinii "Rezoluția data de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, prin prim-procurorul parchetului, în mod legal ar trebui să poată fi verificata, cercetata și cenzurata de instanța judecătorească, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, înfăptuiește justiția".

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, în raport cu art. 21 din Constituție, este intemeiata numai în măsura în care se interpretează ca împiedica adresarea directa la instanțele judecătorești a persoanei nemultumite de soluționarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror. În motivarea acestui punct de vedere se arata ca prevederile art. 278 din Codul de procedură penală reglementează o cale de atac specifică împotriva actelor procurorului. Astfel, plângerea împotriva actelor efectuate de procuror se rezolva de prim-procurorul parchetului respectiv, iar atunci când măsurile sau actele sunt ale acestuia plângerea este îndreptată procurorului ierarhic superior, fără însă ca legea sa mai prevadă o alta cale de atac. Or, acestea fiind măsuri luate în cursul procesului penal, este firesc să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar și unui control din partea instanțelor judecătorești. Acest din urma control este impus, în mod evident, de dispozițiile art. 21 din Constituție. Prin urmare, art. 278 din Codul de procedură penală, reglementand o cale specială de atac, nu împiedica accesul liber la justiție in terminis și deci dispozițiile acestui articol nu sunt în sine neconstituționale, ci incomplete. Cu alte cuvinte, se pot considera ca fiind neconstituționale dispozițiile articolului mai sus amintit numai în măsura în care vor fi interpretate ca inchid persoanei nemultumite de soluția data plângerii sale de către Ministerul Public calea de a se adresa justiției. De altfel, în privinta constituționalității acestor dispoziții s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, stabilind ca dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu opresc persoana nemultumita de soluționarea plângerii sale să se adreseze justiției în mod direct, în baza art. 21 din Constituție.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituție și al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională este competența să soluționeze excepția ridicată.

Din examinarea încheierii de sesizare, precum și a susținerilor formulate în dosarul cauzei de autorul excepției de neconstituționalitate rezultă ca excepția ridicată are ca obiect art. 278 din Codul de procedură penală, potrivit căruia: "Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile și actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispozițiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător."

Autorul excepției critica acest text, deoarece "închide calea persoanei nemultumite de rezoluția data de parchet de a se adresa justiției".

Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Cu acel prilej Curtea, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu oprește persoana nemultumita de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești, să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, ce urmează să se aplice în mod direct. În motivarea acestei soluții s-a arătat ca, potrivit dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se rezolva de prim-procurorul parchetului, iar atunci când măsurile sau actele aparțin acestuia plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Împotriva soluției date plângerii de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior legea nu prevede nici o cale de atac. Or, fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, este necesar ca acestea să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești. De aceea, persoana nemultumita de soluția data plângerii sale prin desfășurarea procedurii în cadrul Ministerului Public are dreptul de a se adresa instanței de judecată, în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Constituție, care instituie principiul accesului liber la justiție. Asa fiind, dispozițiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care nu permit persoanei nemultumite de soluția data plângerii sale de către organele Ministerului Public de a se adresa justiției. De altfel, dreptul persoanei de a se adresa justiției exista nu numai în situația analizata, ci și în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum sunt rezoluția de neincepere a urmăririi penale, prevăzută la art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, reglementate de art. 11 pct. 1 lit. b) și c) din Codul de procedură penală. Acestea fiind acte de infaptuire a justiției este firesc să fie verificate și confirmate ori infirmate de instanțele judecătorești, singurele autorități prin a căror activitate se realizează justiția.

Considerentele cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 486/1997 sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauza.

De altfel, însăși instanța judecătorească în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, exprimandu-și opinia, considera ca art. 278 din Codul de procedură penală contravine dispozițiilor art. 21 din Constituție. Cu toate acestea, instanța nu s-a conformat

Deciziei Curții Constituționale nr. 486/1997 , ci, marginindu-se la constatarea ca rezoluția procurorului de neincepere a urmăririi penale "[...] ar trebui să poată fi verificata, cercetata și cenzurata de instanța judecătorească, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituție, înfăptuiește justiția", a sesizat Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 278 din Codul de procedură penală.

Procedând în acest fel, instanța judecătorească:

I. nu a aplicat în mod direct dispozițiile art. 21 din Constituție, referitoare la accesul liber în justiție; de aceea este necesară examinarea problemei obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor Constituției atunci când nu exista reglementare legală sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente;

II. nu a dat curs dispozițiilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituție, potrivit cărora "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii [...] ", și nici dispozițiilor

art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, conform cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție sau prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale"; de aceea este necesară examinarea caracterului efectelor deciziilor Curții Constituționale pronunțate, conform art. 144 lit. c) din Constituție, pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești;

III. nu s-a conformat dispozițiilor alin. (6) al

art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora "Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională"; de aceea este necesară examinarea modului în care trebuie să procedeze instanțele judecătorești atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluționarea cauzei, Curtea Constituțională a pronunțat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii.

I. În legătură cu problema obligației instanțelor judecătorești de aplicare directa a dispozițiilor Constituției, atunci când nu exista reglementare legală sau când a fost constatată neconstituționalitatea reglementării legale existente:

Prin Decizia nr. 486/1997 Curtea Constituțională a constatat ca art. 278 din Codul de procedură penală este neconstitutional în măsura în care oprește persoana nemultumita de soluționarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21 din Constituție, conform căruia: "(1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

Dimpotriva, în speta, prin simpla constatare în sensul că rezoluția procurorului de neincepere a urmăririi penale "[...] ar trebui să poată fi verificata, cercetata și cenzurata de instanța judecătorească [...]", instanța în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate ce face obiectul prezentei decizii s-a alăturat - implicit - modului în care, în spete asemănătoare, au procedat și alte instanțe judecătorești, care au considerat - explicit - ca aplicarea directa de către organele autorității judecătorești a art. 21 din Constituție este inadmisibila, în lipsa existenței, la nivel de lege, a unei reglementări referitoare la procedura ce trebuie urmată de către persoana nemultumita spre a se adresa instanței judecătorești și, de asemenea, la procedura care trebuie desfășurată de către instanța judecătorească spre a soluționa cererea persoanei nemultumite. În consecința, aceste instanțe judecătorești, fără a nega în mod direct caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituție, nu au dat curs

Deciziei nr. 486/1997 , asteptand intervenția Parlamentului spre a pune în aplicare aceasta decizie prin reglementarea, în cadrul Codului de procedura penală, a procedurii concrete care să permită controlarea de către instanțele judecătorești a măsurilor la care se referă art. 278 din acest cod. Spre a se ajunge la concluzia inadmisibilitatii aplicării directe a dispozițiilor constituționale de către instanțele judecătorești au fost utilizate, în esenta, următoarele două categorii de sustineri:

1. Sustineri referitoare la specificul activității de justiție, specific stabilit prin textele constituționale speciale aplicabile acesteia, astfel:

- potrivit alin. (1) al art. 123 din Constituție, "(1) Justiția se înfăptuiește în numele legii", iar conform alin. (2) al aceluiași text constituțional, "(2) Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii";

- potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege".

Pornindu-se de la formularile cuprinse în aceste texte constituționale, se considera ca, în consecința, dispozițiile constituționale nu se adresează în mod direct organelor de justiție care aplica legile în vigoare, ci numai prin intermediul organelor legislative, care trebuie să se conformeze Constituției și sa aducă modificări corespunzătoare legislației.

2. Sustineri conform cărora, în mod similar concluziei la care se ajunge prin susținerile imediat anterioare (de sub pct. 1), deciziile Curții Constituționale ar reprezenta, în realitate, o solicitare adresată legiuitorului, care, procedând la analiza acestei solicitări, trebuie să aducă modificările corespunzătoare legislației în vigoare "criticate" prin deciziile Curții Constituționale; în consecința instanțelor judecătorești nu le-ar fi opozabile, în mod direct, deciziile Curții Constituționale, ci numai prin încorporarea de către legiuitor a acestor soluții în legislația pozitiva. În legătură cu aceste din urma sustineri, Curtea observa ca, în esenta, este ridicată de fapt problema sferei efectelor deciziilor Curții Constituționale, îndeosebi în raport cu autoritatea judecătorească. De aceea, examinarea acestor sustineri se va face ulterior, în cadrul considerentelor cuprinse la pct. II al acestei decizii, referitoare la problema caracterului efectelor deciziilor Curții Constituționale pronunțate, conform art. 144 lit. c) din Constituție, pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.

Analizând cea dintâi categorie de sustineri, Curtea Constituțională constata ca acestea sunt neintemeiate, iar concluzia la care se ajunge, pe baza lor, reprezintă încălcarea directa a prevederilor art. 51 din Constituție ("Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie."), precum și încălcarea pe cale ocolita a prevederilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituție ("Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii [...]"), asa cum va rezultă din cele ce urmează.

Astfel, mai întâi, Curtea Constituțională observa, în legătură cu ansamblul celei dintâi categorii de sustineri, al căror conținut este rezumat sub pct. 1 de mai sus, ca refuzul aplicării directe a dispozițiilor art. 21 din Constituție se întemeiază, în mod contradictoriu, tocmai pe invocarea și aplicarea directa a altor texte constituționale, și anume pe aplicarea directa a art. 123 alin. (1) și (2) și a art. 125 alin. (1) din Legea fundamentală. Aceasta echivaleaza cu susținerea ca însăși Constituția interzice aplicarea directa a Constituției sau cu susținerea ca aplicarea directa a Constituției înseamnă încălcarea Constituției. Se ajunge, în acest fel, la inconsecvente de natura logica.

În al doilea rând, Curtea Constituțională observa ca este inexact înțelesul ce este acordat de către aceste instanțe judecătorești termenului "lege" utilizat în cuprinsul art. 123 alin. (1) și (2) și al art. 125 alin. (3) din Constituție, ajungandu-se la excluderea, din acest înțeles, a Legii fundamentale, asadar a Constituției. Într-adevăr, sub titlul marginal "Categorii de legi", art. 72 din Constituție (plasat în cadrul unei secțiuni denumite "Legiferarea") reglementează existenta a trei categorii de "legi": legile constituționale, legile organice și legile ordinare, iar instanțele judecătorești, în activitatea lor, nu pot selecta dintre aceste legi numai legile organice și legile ordinare, inlaturand aplicarea legilor constituționale.

În al treilea rând, este evident ca finalitatea art. 123 alin. (1) și (2) și a art. 125 alin. (3) din Constituție nu este aceea de excludere a Legii fundamentale din activitatea instanțelor judecătorești de aplicare a dreptului, ci este aceea de a interzice aplicarea de către acestea, peste "lege", a actelor normative care au o putere inferioară "legii". Cu alte cuvinte, scopul real al acestor texte constituționale este, după caz: de a interzice înfăptuirea justiției în numele unor acte normative care, având putere inferioară "legii", contravin acesteia - art. 123 alin. (1); de a interzice "supunerea" judecătorilor față de asemenea acte normative - art. 123 alin. (2); de a interzice stabilirea prin asemenea acte normative a "competentei și procedurii de judecată" - art. 125 alin. (3).

Asa fiind, rezultă cu claritate ca dispozițiile constituționale pot și trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanțele judecătorești atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se procedeze la detalierea reglementării constituționale. Adoptarea de către legiuitor a unor asemenea legi este, de regula, necesară, dar absenta lor nu poate împiedica aplicarea imediata a voinței legiuitorului constituant. În plus, exista situații când este evident ca în aplicarea reglementărilor constituționale nici nu se impune adoptarea de legi. Acesta este, de exemplu, cazul art. 51 din Constituție ("Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie."), cel al art. 72 (prin care se reglementează "categoriile de legi") etc.

Pentru aceleași ratiuni dispozițiile constituționale pot și trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanțele judecătorești și în cazul în care, prin decizie a Curții Constituționale, a fost constatată neconstituționalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale.

II. În legătură cu problema caracterului efectelor deciziilor Curții Constituționale pronunțate, conform art. 144 lit. c) din Constituție, pentru soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești:

Este cunoscut ca acest control se realizează asupra "[...] unei legi sau ordonanțe ori unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei" -

art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată.

Caracterul efectelor acestor decizii ale Curții Constituționale a mai fost examinat de aceasta.

Astfel, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, s-a arătat ca, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituție, conform căruia "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii [...]." Totodată s-a precizat ca acest text constituțional trebuie coroborat și cu alte dispoziții și principii constituționale, care, împreună, contureaza conținutul prevederilor

art. 23 alin. (3), teza a doua și alin. (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată. Conform alin. (3) al art. 23 "Nu pot face obiectul excepției prevederile legale a căror constituționalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție sau prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.", iar alin. (6) al art. 23 dispune: "Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională." Rezultă de aici ca instanța judecătorească în fața căreia se ridica o excepție de neconstituționalitate referitoare la o lege sau ordonanța (ori la una sau mai multe dispoziții dintr-o lege sau ordonanța), a carei neconstituționalitate fusese constatată de Curtea Constituțională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepției de neconstituționalitate, are obligația de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curții Constituționale - inclusiv în cazul când acea decizie fusese pronunțată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție. În consecința, deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes).

Prin Decizia nr. 169/1999 s-a mai reținut, de asemenea, ca dispozițiile

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, își au fundamentul constituțional în mai multe dispoziții constituționale, după cum urmează:

a) conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, "Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii [...]." Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă ca ele se aplică și deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție;

b) potrivit art. 16 alin. (1), "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări ", iar conform art. 51 "Respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie." În lumina acestor doua texte constituționale trebuie observat ca, în măsura în care deciziile Curții Constituționale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situația ca una și aceeași dispoziție legală - a carei neconstituționalitate, prin ipoteza, a fost declarata printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale sa nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepția a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice alta împrejurare în care nu se pune problema unui proces în fața unei instanțe judecătorești. Este însă evident ca asemenea consecințe ar fi contrare:

- egalității cetățenilor "în fața legii și a autorităților publice" [art. 16 alin. (1) din Constituție], fiindca ar insemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarata neconstitutionala prin decizia Curții Constituționale sa nu se aplice față de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunțarea acelei decizii a Curții Constituționale), dar să se aplice față de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autoritățile publice să aplice legea diferit față de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părți în procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate.

- asigurării "respectării Constituției " și a "supremației" acesteia (art. 51 din Legea fundamentală).

S-a mai reținut, prin Decizia nr. 169/1999, ca, de altminteri, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia ca deciziile Curții Constituționale pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu ar produce efecte erga omnes, o asemenea concluzie face abstractie de imposibilitatea ca o prevedere legală a carei neconstituționalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile și de către autoritatea prevăzute de Constituție - să se mai aplice încă.

În ceea ce privește conturarea sferei obligativitatii erga omnes a deciziilor pronunțate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, prin considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 169/1999

s-a mai constatat ca, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative), acele decizii ale Curții Constituționale prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate. Desigur, aceleași părți și pentru aceleași motive nu pot reitera excepția de neconstituționalitate, întrucât s-ar încalcă autoritatea lucrului judecat. Dar, într-un alt proces, excepția poate fi reiterata, dându-se astfel posibilitatea reanalizarii de către Curtea Constituțională a aceleiași probleme de neconstituționalitate, ca urmare a invocarii unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi care să determine modificarea jurisprudenței Curții.

Ca o consecința a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativa a carei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), incetandu-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (2) din Constituție. Fără indoiala ca, în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constata neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar - astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 - aceasta nu înseamnă ca, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției, conform art. 51 al acesteia.

În sfârșit, potrivit

Deciziei nr. 169/1999 , caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prin care se constata neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, implica existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situația în care nu este respectata o lege adoptată de Parlament ori o ordonanța emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului nu da curs măsurilor stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituție, de către o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora "România este stat de drept [...]". Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în pronunțarea unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Toate aceste considerente cuprinse în Decizia Curții Constituționale nr. 169/1999 sunt pe deplin aplicabile și în prezenta cauza.

III. În legătură cu problema privind modul în care trebuie să procedeze instanțele judecătorești atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluționarea cauzei, Curtea Constituțională a pronunțat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii:

Instanțele judecătorești au competența ca - în condițiile legii - să constate, printr-o încheiere motivată, ca o excepție de neconstituționalitate este "admisibilă" sau "inadmisibila" ori, mai precis, ca este "admisibilă" sau "inadmisibila" cererea unei părți sau a procurorului de ridicare a unei excepții de neconstituționalitate, cu consecința suspendării cauzei și a sesizării Curții Constituționale în vederea soluționării excepției. În ipoteza în care o instanța judecătorească admite în mod eronat o asemenea cerere, în loc sa o respingă - potrivit legii - ca fiind inadmisibila, Curtea Constituțională are competența de a constata ca sesizarea sa a fost facuta nelegal și, în consecința, sa respingă ea însăși, prin decizie, excepția de neconstituționalitate ca fiind "inadmisibila". Pe de altă parte, atunci când sesizarea Curții Constituționale s-a făcut în mod corect, întrucât - potrivit legii - excepția de neconstituționalitate era "admisibilă" [caz în care instanța are și obligația ca, potrivit

art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 , republicată, să își exprime "opinia asupra excepției"], numai Curții Constituționale îi revine competența de a "admite" sau de a "respinge" excepția de neconstituționalitate, asadar de a soluționa excepția "pe fond", adică de a constata ca prevederile legale ce fac obiectul excepției sunt, după caz, neconstituționale ("admitere a excepției") ori constituționale ("respingere a excepției").

Astfel cum rezultă din dispozițiile

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată, una dintre situațiile de "inadmisibilitate" a ridicării unei excepții de neconstituționalitate este cea în care excepția are ca obiect "[...] prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale". Aceasta înseamnă, în primul rând, ca este inadmisibil ca instanța însăși sa ridice, din oficiu, o asemenea excepție. În al doilea rând, aceasta mai înseamnă ca, dacă o asemenea excepție este ridicată de părți sau de procuror, instanța judecătorească are obligația sa respingă, ca fiind inadmisibila, cererea prin care excepția a fost ridicată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională și fără a suspenda judecarea cauzei [astfel cum prevede art. 23 alin. (5), pentru ipoteza ridicării unei excepții de neconstituționalitate printr-o cerere admisibilă]. În sfârșit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnă ca, respingând cererea prin care este ridicată excepția de neconstituționalitate, instanța, continuand soluționarea cauzei, are obligația de a respecta decizia Curții Constituționale, asadar are obligația ca, după caz:

- sa nu aplice în acea cauza dispozițiile legale a căror neconstituționalitate a fost constatată prin decizia Curții Constituționale;

- să aplice dispozițiile legale de care depinde soluționarea cauzei și la care se referă decizia Curții Constituționale, dar niciodată în acel înțeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituției.

În oricare dintre cele doua situații de mai sus și în măsura în care este cazul, este necesar ca instanța judecătorească să aplice direct dispozițiile Constituției, de care depinde soluționarea procesului, în absenta unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale.

Din ansamblul considerentelor anterioare rezultă ca în prezenta speta instanța judecătorească avea obligația ca, în condițiile existenței

Deciziei Curții Constituționale nr. 486/1997

referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedură penală, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia și, în consecința, sa respingă cererea de ridicare a excepției de neconstituționalitate, ca fiind inadmisibila, fără a mai sesiza Curtea Constituțională, urmând ca, în vederea continuării soluționării cauzei aflate pe rolul sau, să aplice direct dispozițiile art. 21 din Constituție privind garantarea liberului acces în justiție. Neprocedandu-se în acest fel, se impune ca, prin prezenta decizie a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate să fie respinsă, ca fiind inadmisibila, în baza

art. 23 alin. (3) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux"-S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 18 noiembrie 1999.