Decizia nr. 529/2022

Articolul 19

din Legea nr. 255/2013: „Atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a

Codului penal

sunt aplicabile dispozițiile

art. 18^1 din Codul penal din 1968 , ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile

Codului de procedură penală .“;

–

Articolul 286

alin. (2) lit. c), d) și f) din Codul de procedură penală:

(2)

Ordonanța trebuie să cuprindă: [...]

c)

fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;

d)

obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora; [...]

f)

alte mențiuni prevăzute de lege.

12.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5) , potrivit căruia, în România, respectarea

Constituției , a supremației sale și a legilor este obligatorie,

art. 11

referitor la dreptul internațional și dreptul intern,

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi,

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului,

art. 21 alin. (1)

și

(3)

referitor la accesul liber la justiție,

art. 124

referitor la înfăptuirea justiției,

art. 126

referitor la instanțele judecătorești,

art. 129

referitor la folosirea căilor de atac,

art. 131 alin. (1)

referitor la rolul Ministerului Public și

art. 132 alin. (1)

referitor la statutul procurorilor.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 255/2013 , Curtea observă că, prin

Decizia nr. 268 din 23 aprilie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 847 din 18 octombrie 2019, paragrafele 23 și 24, a reținut că, potrivit

art. 18^1 din Codul penal din 1969 , nu constituia infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni. În acest caz, potrivit

alin. (3)

al articolului anterior menționat, procurorul putea aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la

art. 91 din Codul penal din 1969 . Dispozițiile

art. 91 alin. (1) din Codul penal din 1969

prevedeau următoarele sancțiuni cu caracter administrativ: a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei. Curtea a constatat că noile reglementări în materie penală nu mai prevăd posibilitatea aplicării de către procuror a unor sancțiuni cu caracter administrativ și deci nici mecanismele procesuale aplicabile. În acest context, Curtea a observat că, în cazul situațiilor tranzitorii,

art. 19 din Legea nr. 255/2013

dispune că, „atunci când, în cursul procesului, se constată că în privința unei fapte comise anterior intrării în vigoare a

Codului penal

sunt aplicabile dispozițiile

art. 18^1 din Codul penal din 1969 , ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanța dispune achitarea, în condițiile

Codului de procedură penală “.

14.

Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că prevederile

art. 19 din Legea nr. 255/2013

atribuie, în mod expres, caracterul de lege penală mai favorabilă prevederilor

art. 18^1 din Codul penal din 1969 , cu consecința dispunerii unei soluții de clasare sau de achitare de către procuror, respectiv instanța judecătorească (a se vedea, în același sens,

Decizia nr. 446 din 22 iunie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 8 noiembrie 2017, paragraful 18). Așa fiind, Curtea reține că pentru a stabili incidența prevederilor

art. 18^1 din Codul penal din 1969

în cazul faptelor comise anterior intrării în vigoare a

Codului penal

procurorul și instanța judecătorească sunt ținuți de analiza condițiilor prevăzute de acest text de lege.

15.

Totodată, Curtea a constatat că instituția reglementată la

art. 18^1 din Codul penal din 1969

reglementa posibilitatea aplicării de către procuror sau de către instanța de judecată a unei sancțiuni cu caracter administrativ în situația în care, prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, aceasta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni. Sub imperiul

Codului penal anterior , se proceda la o înlocuire a răspunderii penale cu răspunderea administrativă. Curtea a reținut că, în scopul stabilirii pericolului social al faptelor săvârșite, conform

art. 18^1 din Codul penal din 1969 , procurorul sau instanța de judecată, după caz, era obligat/obligată să verifice îndeplinirea criteriilor prevăzute la

alin. (1)

și

(2)

ale normei penale anterior referite, putând face aprecieri cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii ( Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 17).

16.

Curtea a reținut că prevederile

art. 18^1 din Codul penal din 1969

țineau seama de gradul de pericol social concret al faptei, așadar de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care s-a săvârșit fapta, de urmarea produsă ori care s-ar fi putut produce, toate aceste din urmă criterii ce țineau de pericolul social al faptei fiind apreciate de instanță ( Decizia nr. 407 din 16 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 16). De asemenea, instanța de contencios constituțional a statuat că legea a atribuit procurorului competența de a stabili în mod concret, în faza de urmărire penală, gradul de pericol social al faptei cercetate, ținând seama de rolul acestuia de apărător al ordinii de drept și de reprezentant al intereselor generale ale societății, definit prin

art. 131 alin. (1) din Constituție . Curtea, făcând referire la dispozițiile

Codului de procedură penală din 1968 , a reținut că, în exercitarea acestui rol, procurorul poate să dispună scoaterea de sub urmărire penală a persoanei cercetate pentru comiterea unei fapte penale care intră sub incidența prevederilor

art. 18^1 din Codul penal

și aplicarea față de făptuitor a unei sancțiuni cu caracter administrativ ( Decizia nr. 271 din 23 mai 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 17 iulie 2013).

17.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că legiuitorul a respectat exigențele constituționale de claritate și previzibilitate, din dispozițiile

art. 18^1 din Codul penal din 1969

reieșind criteriile ce trebuie avute în vedere de procuror în momentul dispunerii unei soluții de clasare întemeiate pe dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 255/2013 , textul prevăzând cu exactitate obligațiile pe care le are fiecare organ judiciar, circumscrise modului concret de realizare a atribuțiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operațiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuțiilor lor.

18.

În ceea ce privește dispunerea unei „soluții arbitrare din partea procurorului“, Curtea reține că ordonanța de clasare întemeiată pe dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 255/2013

este supusă căilor de atac prevăzute de

Codul de procedură penală . Astfel, Curtea a constatat că

art. 339 din Codul de procedură penală

reglementează „plângerea împotriva actelor procurorului“, iar, potrivit

alin. (1)

al acestui articol, plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Potrivit

art. 339 alin. (4) din Codul de procedură penală , în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. În ceea ce privește supunerea ordonanței de clasare controlului judecătoresc , Curtea a reținut că, potrivit

art. 340 alin. (1)

din același act normativ, „persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform

art. 339

poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță“. Potrivit

art. 341 alin. (1) din Codul de procedură penală , coroborat cu

alin. (5)

al aceluiași articol, plângerea se soluționează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, a petentului și a intimaților, prin încheiere motivată, iar, potrivit

alin. (5^1)

al aceluiași articol, judecătorul de cameră preliminară, soluționând plângerea, verifică soluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate ( Decizia nr. 268 din 23 aprilie 2019 , precitată, paragrafele 25-27).

19.

Așa fiind, cauza penală, odată rezolvată de către procuror, în condițiile

art. 327 din Codul de procedură penală , va putea fi supusă controlului judecătorului de cameră preliminară, ocazie cu care partea interesată va putea critica inclusiv acele acte ale procurorului care au fundamentat soluția pronunțată. Astfel, atunci când procurorul va emite o ordonanță prin care clasează cauza, aceasta va putea ajunge în fața unui judecător de cameră preliminară, în condițiile

art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală , petentul și intimații putând formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, conform

art. 341 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală .

20.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 286 alin. (2) lit. c) ,

d)

și

f) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că acestea stabilesc conținutul ordonanței emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalității, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, și trebuie să cuprindă denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora, iar, atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi, precum și alte mențiuni prevăzute de lege și semnătura celui care a întocmit-o. Curtea a constatat că norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligația ca ordonanța să fie întotdeauna motivată în fapt și în drept [ lit. d) ] - nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluția -, să cuprindă, pe lângă mențiunile enumerate mai sus, și fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, precum și datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului [ lit. c) ], în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autor ( Decizia nr. 125 din 2 martie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 21 mai 2021, paragraful 22).

21.

Cu privire la aspectele situației de fapt din cauza în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, circumstanțele în care a fost emisă ordonanța de către procuror și eventuala nerespectare de către acesta a normelor procesual penale referitoare la conținutul ordonanței de clasare, Curtea constată că acestea nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, astfel că examinarea lor nu intră în competența instanței de control constituțional.

22.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Bolovan în Dosarul nr. 1.586/267/2019 al Judecătoriei Novaci și constată că dispozițiile

art. 19 din Legea nr. 255/2013

pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale și ale

art. 286 alin. (2) lit. c) ,

d)

și

f) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Novaci și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 10 noiembrie 2022.