Decizia nr. 125/2021
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (2), ale art. 17 alin. (1), ale art. 286 alin. (2) lit. c), d) și f) și ale art. 318 din Codul de procedură penală
prezumat în vigoare
Valer Dorneanu
- președinte
Cristian Deliorga
- judecător
Marian Enache
- judecător
Daniel Marius Morar
- judecător
Mona-Maria Pivniceru
- judecător
Gheorghe Stan
- judecător
Livia Doina Stanciu
- judecător
Elena-Simina Tănăsescu
- judecător
Varga Attila
- judecător
Mihaela Ionescu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.
1.
Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1),
ale
art. 286 alin. (2) lit. c), d)
și f) și ale
art. 318 din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Gheorghe Bolovan în Dosarul nr. 11.633/318/2018 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.590D/2018.
2.
La apelul nominal lipsesc părțile. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei și arată că partea Constantin Ungureanu a comunicat o adresă privind imposibilitatea de prezentare în fața instanței de control constituțional.
3.
Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate. Invocă, în acest sens,
Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019 , în care instanța de control constituțional a stabilit sensul sintagmei „interes public“.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:
4.
Prin Încheierea din 10 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 11.633/318/2018, Judecătoria Târgu Jiu - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1),
ale
art. 286 alin. (2) lit. c), d)
și f) și ale
art. 318 din Codul de procedură penală . Excepția a fost ridicată de Gheorghe Bolovan în soluționarea cererii de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală.
5.
În motivarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 7 alin (2),
ale
art. 17 alin. (1) ș i ale
art. 318 din Codul de procedură penală , autorul susține, în esență, că atât dispoziția legală în sine, respectiv faptul că procurorul are posibilitatea legală de a renunța la urmărirea unor fapte penale, cât și, în mod particular, prevederile
art. 318 din Codul de procedură penală , sub alte aspecte, sunt neconstituționale. Susține că în nicio împrejurare nu se poate renunța la urmărirea unor fapte de natură penală, a unor infracțiuni, cu atât mai puțin justificând renunțarea prin sintagma „interes public“, anterior finalizării urmăririi penale, așadar, anterior atingerii scopului urmăririi penale - aflarea adevărului și lămurirea cauzelor sub toate aspectele. Apreciază că interesul public este în toate cazurile ca legea penală să se aplice, astfel ca persoanele care au săvârșit infracțiuni să răspundă penal. Consideră că prin renunțarea la urmărirea penală de către procuror se încalcă scopul procesului penal, respectiv
art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală , precum și scopul urmăririi penale. Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 286 alin. (2) lit. c), d)
și
f) din Codul de procedură penală , susține că lipsa din ordonanță a prezentării clare, determinate a faptelor cu privire la care se dispune soluția și reținerea doar a încadrării juridice sub care au fost urmărite aceste fapte sunt neconstituționale și se impune a fi sancționate cu nulitatea absolută a dispoziției respective. În concret, se referă la fapta care face obiectul urmăririi penale și la datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, consideră că atestarea unor împrejurări neadevărate în ordonanța procurorului este neconstituțională și se impune a fi sancționată de instanță, din oficiu, cu nulitatea absolută a dispoziției. De asemenea, consideră că dispozițiile
art. 286 din Codul de procedură penală
sunt neconstituționale în situația în care din cuprinsul ordonanței nu rezultă determinat ori determinabil motivele de fapt pentru care s-a dispus soluția de renunțare la urmărirea penală.
6.
Judecătoria Târgu Jiu - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.
7.
Potrivit prevederilor
art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.
8.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituției , precum și
Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:
9.
Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor
art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale
art. 1 alin. (2),
ale
art. 2,
3,
10
și
29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.
10.
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1),
ale
art. 286 alin. (2) lit. c), d)
și
f)
și ale
art. 318 din Codul de procedură penală , care au următorul conținut:
–
Articolul 7
alin. (2):
„(2) În cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.“;
–
Articolul 17
alin. (1) : „(1) În cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.“;
–
Articolul 286
alin. (2) lit. c), d)
și
f):
„(2) Ordonanța trebuie să cuprindă: [...] c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora; [...]
f)
alte mențiuni prevăzute de lege; [...]“;
–
Articolul 318
- „Renunțarea la urmărirea penală“.
11.
Autorul excepției de neconstituționalitate susține că normele procesual penale ale
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1) ș i ale
art. 318
contravin atât prevederilor constituționale cuprinse în
art. 1 alin. (5),
art. 11,
16,
20,
art. 21 alin. (1)
și (3),
art. 124,
126,
129,
art. 131 alin. (1),
art. 132 alin. (1),
cât și dispozițiilor
art. 7
și
8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului . Cât privește prevederile
art. 286 alin. (2) lit. c), d)
și f) din Codul de procedură penală, invocă dispozițiile constituționale ale
art. 1 alin. (5),
ale
art. 11,
16,
20,
21,
31,
124,
ale
art. 131 alin. (1)
și ale
art. 132 alin. (1) .
12.
Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1) ș i ale
art. 318 din Codul de procedură penală , Curtea reține că renunțarea la urmărirea penală reprezintă o cauză de stingere a acțiunii penale și, totodată, o soluție de neurmărire penală introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual penal român, care are la bază principiul oportunității, așa cum este prevăzut în
art. 7 alin. (2) din Codul de procedură penală , potrivit căruia „în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia“. Oportunitatea continuării cercetărilor și aprecierea interesului public în urmărirea infracțiunii presupun, dincolo de criteriile prevăzute de dispozițiile
art. 318 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală , și o evaluare a cheltuielilor și resurselor investite în cercetarea unei infracțiuni, urmărindu-se ca acestea să fie proporționale cu valoarea socială ocrotită de legea penală, o evaluare a eficienței aplicării unei eventuale pedepse, luarea în considerare a unei sancțiuni alternative pedepsei, care ar fi aptă să corecteze comportamentul infractorului, dacă acesta este cunoscut, sau o evaluare a gradului de afectare a interesului particular manifestat de persoana vătămată în urmărirea infracțiunii.
13.
De aceea, pentru constatarea existenței/inexistenței unui interes public în urmărirea unei infracțiuni este necesar, pe de o parte, ca aceasta să fie, in abstracto, de o gravitate redusă, obiectivată printr-un anumit regim sancționator, iar, pe de altă parte, in concreto, fapta săvârșită să nu prezinte un pericol social major, luându-se în considerare conținutul faptei, modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârșire sau urmările produse sau care s-ar fi putut produce.
14.
Instituția renunțării la urmărirea penală reprezintă o excepție de la principiul legalității procesului penal, specific dreptului continental, instituită în favoarea principiului oportunității urmăririi penale, specific dreptului anglo-saxon. Reglementarea acesteia a fost motivată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale și de necesitatea unei soluții intermediare între soluția de clasare și cea de trimitere în judecată. Aceasta are ca fundament interesul public de a proceda la punerea sub acuzare a persoanei care a săvârșit o anumită faptă prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu a fost prevăzută pentru a susține interesele procesuale ale inculpatului, ci pentru a satisface interesul statului de a realiza un just echilibru între nevoia de tragere la răspundere penală a persoanelor care săvârșesc infracțiuni și nevoia de a degreva organele de urmărire penală de soluționarea anumitor cauze care nu prezintă un interes semnificativ pentru ordinea publică
(a se vedea
Decizia nr. 517 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020, paragraful 18, și
Decizia nr. 118 din 10 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 mai 2020, paragrafele 13 și 14).
15.
Curtea reține, totodată, că prevederile
art. 318 din Codul de procedură penală
sunt o reflectare a
Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, prin care instanța de control constituțional a statuat că sintagma „interes public“ nu este determinată de legiuitor prin prevederile
art. 318 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală
- în redactarea anterioară
Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016
-, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora drept criterii de determinare a „interesului public“ nu sunt de natură a defini noțiunea anterior menționată, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanță de judecată a săvârșirii unor infracțiuni (paragraful 15). De aceea, legiuitorul a pus în acord prevederile legale constatate neconstituționale cu decizia precitată și a stabilit, potrivit
art. 318 alin. (4) din Codul de procedură penală , că, atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunțarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) și g), respectiv conținutul faptei și împrejurările concrete de săvârșire a faptei, modul și mijloacele de săvârșire a faptei, eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia și existența unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii.
16.
De asemenea, Curtea reține că, potrivit competenței sale, reglementată la
art. 56 din Codul de procedură penală , procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, și supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Așa fiind, procurorul reprezintă interesele statului în realizarea urmăririi penale. Mai mult, potrivit prevederilor
art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005, procurorii, la fel ca judecătorii, sunt obligați ca prin întreaga lor activitate să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii, să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, și să se asigure, în toate stadiile unui proces, că drepturile și libertățile individuale sunt garantate și că ordinea publică este protejată. Prin urmare, esența atribuțiilor specifice funcției de procuror este ca acestea să vizeze realizarea unui interes public, acela al aflării adevărului în cauzele penale. Prin urmare, „interesul public“, astfel cum acesta este prevăzut la
art. 318 din Codul de procedură penală , trebuie interpretat în corelație cu dispozițiile legale ce reglementează funcția de procuror, prin sintagma analizată înțelegându-se, de fapt, un interes al societății, în ansamblul său, în urmărirea și judecarea faptelor prevăzute de legea penală, care îndeplinesc condițiile prevăzute în ipoteza normei juridice criticate.
17.
Așadar, Curtea reține că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluții. Terminarea urmăririi are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În acest sens, ordonanța prin care se dispune renunțarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior, în condițiile
art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală , și, potrivit alin. (12) al aceluiași articol, este comunicată, în copie, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Acesta din urmă hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a părților, a suspectului, a persoanei vătămate și a altor persoane interesate, precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală. Toate aceste aspecte procedurale reprezintă garanții ale realizării interesului public, în condițiile renunțării la urmărirea penală de către procuror. În aceste condiții, Curtea constată că procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a renunțării la urmărirea penală, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului, acordată participanților la procesul penal, conform dispozițiilor
art. 21 alin. (3) din Constituție
și celor ale
art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale . Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. În sensul celor reținute anterior sunt și deciziile Curții
nr. 679 din 6 noiembrie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.117 din 29 decembrie 2018, și
nr. 517 din 24 septembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2020.
18.
Totodată, în
Decizia nr. 308 din 9 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.124 din 23 noiembrie 2020, paragrafele 16-21, Curtea a reținut că dispunerea renunțării la urmărirea penală are ca efect, conform
art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală , stingerea acțiunii penale, dispozițiile
art. 318 și următoarele din Codul de procedură penală
nefăcând referire la modalitatea de soluționare a acțiunii civile în cadrul procesului penal, în cazul dispunerii acestei soluții. Cu toate acestea,
art. 318 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală
prevede că „interesul public“ se analizează, printre altele, în raport cu atitudinea procesuală a persoanei vătămate, iar alin. (3) al
art. 318 din Codul de procedură penală
prevede că, în ipoteza în care autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere mai multe aspecte referitoare la persoana suspectului sau a inculpatului și la conduita acestuia, printre care urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse de suspect sau de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. De asemenea, alin. (6) al aceluiași articol prevede că procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe obligații, expres enumerate în cuprinsul acestei dispoziții legale, printre care obligația de a înlătura consecințele faptei penale sau de a repara paguba produsă ori de a conveni cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia [ art. 318 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală ] și obligația de a cere public scuze persoanei vătămate [ art. 318 alin. (6) lit. b) din Codul de procedură penală ]. Totodată,
art. 318 alin. (7) din Codul de procedură penală
prevede că, în cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai multe obligații dintre cele prevăzute la alin. (6) al aceluiași articol, stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea urmează a fi
îndeplinite, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței, iar, conform
art. 318 alin. (9) din Codul de procedură penală , în cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul prevăzut la alin. (7) al
art. 318 din Codul de procedură penală , procurorul revocă ordonanța, sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revenind suspectului ori inculpatului.
19.
Așa fiind, chiar dacă modalitatea de soluționare a acțiunii civile exercitate în procesul penal nu este reglementată în mod expres în cuprinsul
art. 318 din Codul de procedură penală , legiuitorul a prevăzut, în cadrul instituției renunțării la urmărirea penală, garanții specifice reparării prejudiciului civil produs prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, prin reglementarea posibilității condiționării dispunerii soluției de renunțare la urmărirea penală de realizarea acestei reparații civile.
20.
Cu toate acestea, având în vedere că dispunerea obligației prevăzute la
art. 318 alin. (6) lit. a) și b) din Codul de procedură penală
este lăsată la aprecierea procurorului, dacă prejudiciul civil creat prin săvârșirea faptelor cercetate penal nu este acoperit sau nu este acoperit integral prin mijloacele procesuale prevăzute la
art. 318 alin. (2) lit. f),
alin. (3), (6), (7)
și
(9) din Codul de procedură penală , Curtea a reținut că persoana vătămată, respectiv partea civilă, se poate adresa instanței civile, conform
art. 27 alin. (1)
și, respectiv,
alin. (2) din Codul de procedură penală . În acest sens,
art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală
prevede că, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, iar, conform
art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală , persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă, dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile.
21.
Întrucât nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenței Curții, atât soluția, cât și considerentele deciziilor mai sus menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.
22.
Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală , Curtea reține că acestea stabilesc conținutul ordonanței emise de procuror, care, pentru asigurarea respectării principiului legalității, trebuie să fie întotdeauna motivată, astfel cum prevede norma procesuală criticată, și trebuie să cuprindă denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia și datele privitoare la persoana suspectului sau a inculpatului, obiectul actului sau al măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției, precum și motivele de fapt și de drept ale acestora, iar atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului în care aceasta poate fi exercitată, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranță cu caracter medical și măsurile preventive luate în cursul urmăririi, precum și alte mențiuni prevăzute de lege și semnătura celui care a întocmit-o. Contrar susținerilor autorului, Curtea constată că norma procesual penală reglementează, în mod imperativ, obligația ca ordonanța să fie întotdeauna motivată în fapt și în drept [lit. d)] - nemaiexistând posibilitatea din vechea lege procesual penală de a se emite un act sumar, astfel cum era rezoluția -, să cuprindă, pe lângă mențiunile enumerate mai sus, și fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia, precum și datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului [lit. c)], în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autor. De altfel, Curtea constată că aspectele invocate de autor, referitoare la circumstanțele în care a fost emisă ordonanța de către procuror (cu reținerea unor împrejurări neadevărate, în opinia acestuia), nu constituie veritabile critici de neconstituționalitate, astfel că examinarea lor nu intră în competența instanței de control constituțional.
23.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul
art. 146 lit. d)
și al
art. 147 alin. (4) din Constituție,
precum și al
art. 1-3,
al
art. 11 alin. (1) lit. A.d)
și al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,
CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Gheorghe Bolovan în Dosarul nr. 11.633/318/2018 al Judecătoriei Târgu Jiu - Secția penală și constată că dispozițiile
art. 7 alin. (2),
ale
art. 17 alin. (1),
ale
art. 286 alin. (2) lit. c),
d)
și
f)
și ale
art. 318 din Codul de procedură penală
sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Jiu - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 2 martie 2021.
PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.