Decizia nr. 53/2000
referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, și modificată
prezumat în vigoare republicat
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Constată neconstituționalitatea unor prevederi din 1
- Legea nr. 92/1992 4 august 1992 (prevederi anume) pentru organizarea judecătorească
Lucian Mihai - președinte
Costica Bulai - judecător
Constantin Doldur - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Ioan Muraru - judecător
Nicolae Popa - judecător
Lucian Stangu - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Romul Petru Vonica - judecător
Paula C. Pantea - procuror
Claudia Miu - magistrat-asistent șef
Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată și modificată, excepție ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 7 martie 2000 și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 14 martie 2000 și apoi pentru data de 21 martie 2000.
CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:
Prin Încheierea din 6 mai 1999, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată și modificată, excepție ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998, aflat pe rolul acelei instanțe. Obiectul cauzei îl constituie infracțiunea de favorizare a infractorului în forma continuată, reținută în sarcina lui Petre Petrisor, care în momentul săvârșirii faptei avea calitatea de judecător. Ministrul justiției, la data de 6 iunie 1997, a avizat cercetarea sa penală, în temeiul dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată și modificată.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esenta, ca dispozițiile legale cuprinse în
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, nu sunt în concordanta cu statutul judecătorilor, consacrat prin art. 124 din Constituție, potrivit căruia judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili, iar promovarea, transferarea și sancționarea lor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii. Întrucât prin
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, se prevede că magistrații nu pot fi cercetati, reținuți, arestați, perchezitionati sau trimiși în judecata fără avizul ministrului justiției, autorul excepției considera ca se încalcă "dispozițiile constituționale care garantează independenta magistraților și inamovibilitatea lor față de puterea politica și celelalte autorități de stat". "Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate judecătorească distinctă [...] care nu aparține executivului și nu este condus de ministrul justiției. Acesta, la lucrările și pentru adoptarea deciziilor Consiliului, nu are drept de vot. Potrivit Constituției, sancționarea judecătorilor poate fi dispusă numai de Consiliul Superior al Magistraturii." Fața de prevederile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală, avizul ministrului justiției este o condiție legală necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, având rol determinant atât pentru punerea în mișcare, cat și pentru exercitarea acesteia. Raportand dispozițiile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală la cele ale art. 11 pct. 1 lit. c) din același cod, lipsa avizului ministrului justiției duce la soluția de încetare a urmăririi penale. Se arata, în continuare, ca prevederile constituționale ale art. 37 alin. (3) interzic magistraților să facă parte din partide politice, iar cele ale art. 35 alin. (1) interzic asocierea lor în partide politice; cu toate acestea, deși magistrații sunt inamovibili, totuși avizul pentru cercetarea și trimiterea lor în judecata este emis de "ministrul justiției, membru al Guvernului, om politic plasat în afară autorității judecătorești".
Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este nefondata, întrucât nu exista nici o contradictie între, pe de o parte, dispozițiile constituționale cuprinse în art. 124 și 133 și, pe de altă parte, prevederile
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, și cele cuprinse în Regulamentul de funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii. Instanța apreciază ca, întrucât
art. 91 din Legea nr. 92/1992 , republicată, este plasat în titlul VI referitor la drepturile și îndatoririle magistraților, aceste prevederi reprezintă măsuri de protecție a magistraților, care nu sunt de natura sa încalce drepturile conferite acestora prin Constituție. Reprezentantul Ministerului Public, prin concluziile puse în fața instanței unde a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, opineaza în sensul că aceasta nu este intemeiata.
În conformitate cu prevederile
art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a Curții Constituționale a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și putea exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.
Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepția nu este intemeiata, precizând ca este de acord cu argumentele prezentate în opinia instanței de judecată.
Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale atacate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile
Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:
Curtea Constituțională este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție și ale
art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.
Obiectul excepției îl constituie dispozițiile
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată, având următorul cuprins: "Magistrații nu pot fi cercetati, reținuți, arestați, perchezitionati sau trimiși în judecata fără avizul ministrului justiției."
Autorul excepției susține ca aceasta dispoziție legală încalcă prevederile art. 124 alin. (1) din Constituție. Din motivarea cuprinsă în cererea formulată în susținerea excepției rezultă ca este vizata teza finala a art. 124 alin. (1) din Constituție, care prevede: "Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii."
Examinând legalitatea sesizării, Curtea retine ca, potrivit dispozițiilor
art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei".
Din motivarea excepției de neconstituționalitate, ca și din actele și lucrările dosarului aflat pe rolul instanței de judecată rezultă ca obiectul cauzei penale îl constituie infracțiunea de favorizare a infractorului în forma continuată, reținută în sarcina autorului excepției, care avea calitatea de judecător în momentul săvârșirii faptei. În speta, acțiunea penală a fost pusă în mișcare existând avizul ministrului justiției din data de 6 iunie 1997, aviz emis în temeiul
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată.
Prin dispozițiile ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate legiuitorul a prevăzut existenta acestui aviz ca o măsura de protecție a magistraților. Într-adevăr, aceste dispoziții legale se corelează cu cele ale art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală, articol care reglementează cazurile când punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată și care are următorul cuprins: "Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...]
f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale;"
Curtea constata, pe de o parte, ca avizul ministrului justiției are natura juridică a unui act-condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale și, pe de altă parte, ca, în ipoteza în care dispozițiile
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , republicată, ar fi declarate neconstituționale, consecința ar fi aceea ca ele ar deveni inaplicabile. Într-o asemenea situație exercitarea acțiunii penale împotriva magistraților nu ar mai fi condiționată de avizul ministrului justiției. În speta însă o asemenea decizie a Curții nu ar produce nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispozițiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acțiunii penale, în cazul autorului excepției ce face obiectul prezentei decizii, deoarece instanța, o dată sesizată, va exercita în continuare acțiunea penală, existenta sau inexistenta avizului ministrului justiției fiind lipsită de orice relevanta.
Se constata, asadar, ca în speta nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate prevăzută de
art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, deoarece soluționarea cauzei de către instanța de judecată nu depinde, în stadiul în care se afla procesul penal, de dispozițiile legale criticate.
În consecința, rezultă ca excepția de neconstituționalitate urmează să fie respinsă ca inadmisibila, în temeiul alin. (6) al
art. 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c) și al
art. 23 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,
CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată și modificată, excepție ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curții Supreme de Justiție - Secția penală.
Definitivă și obligatorie.
Pronunțată în ședința publică din data de 21 martie 2000.
PREȘEDINTELE
CURȚII CONSTITUȚIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent șef,
Claudia Miu
OPINIE SEPARATĂ
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească este neîntemeiată și ar trebui să fie respinsă ca atare. Dispozițiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 124 din Constituție, referitoare la statutul magistraților, și nici celor ale art. 133, referitoare la atribuțiile Consiliului Suprem al Magistraturii. Faptul ca, potrivit dispozițiilor legale în discuție, magistrații, procurorii sau judecătorii nu pot fi cercetati, reținuți, arestați, perchezitionati sau trimiși în judecata fără avizul ministrului justiției nu poate fi considerat ca o încălcare a statutului magistraților, a independentei acestora în activitatea judiciară, ci, dimpotriva, ca un mijloc de apărare a acestui statut și a prestigiului magistraturii împotriva unor acțiuni nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală. Dispozițiile
art. 91 alin. 2 sunt incluse în titlul VI al Legii nr. 92/1992 , referitor la drepturile și îndatoririle magistraților, de unde rezultă natura lor juridică de măsuri de protecție a magistraților. S-ar putea discuta, desigur, cu privire la necesitatea instituirii unei astfel de măsuri de protecție în favoarea magistraților, însă nu poate fi pusă la indoiala natura sa juridică.
În speta, autorul excepției de neconstituționalitate nu contesta necesitatea condiționarii efectuării oricăror acte de urmărire penală împotriva unui magistrat de un aviz al unei autorități, însă considera ca aceasta autoritate trebuie să fie Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu ministrul justiției care, aflându-se în structura guvernamentală, aduce atingere, prin exercitarea acestui drept, inviolabilitatii și independentei judecătorului. Aceasta critica este însă neîntemeiată. Potrivit legii, ministrul justiției are un rol foarte important în selecționarea, pregătirea și verificarea cunoștințelor viitorilor magistrați, în vederea admiterii acestora în magistratura. Fără sa intervină în activitatea judiciară a magistraților, care sunt independenți și inamovibili, ministrul justiției poate și trebuie să cunoască modul în care aceștia își îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el să fie indiferent sau sa ignore cazurile în care magistrații au săvârșit ori sunt suspecti ca au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Ca unul care răspunde de activitatea judecătorilor, de modul cum se înfăptuiește justiția și implicit de prestigiul de care judecătorii se bucura, ministrul justiției este interesat și este cel mai indicat sa verifice și sa sesizeze, dacă este cazul, punerea sub urmărire penală a unui magistrat. Este evident ca orice caz în care un magistrat se dovedește ca a încălcat legea penală arunca o umbra asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea singurul chemat sa avizeze urmărirea penală a unui magistrat este ministrul justiției, iar acest drept de aviz implica angajarea răspunderii sale personale, persoana interesată având dreptul de a-l acționa în justiție pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat pe care îl considera vinovat sau, dimpotriva, nevinovat de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, lucru mai greu, dacă nu imposibil de realizat în cazul unui eventual aviz al Consiliului Suprem al Magistraturii.
Sub aspect procesual, avizul ministrului justiției reprezintă o condiție necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, iar potrivit art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, lipsa acestui aviz este o cauza care împiedica punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Dacă ministrul justiției a dat avizul prevăzut de lege și s-a pornit procesul penal împotriva magistratului, acesta poate ridica excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale care prevăd dreptul ministrului justiției de a da avizul, care a stat la baza trimiterii sale în judecata, iar excepția astfel ridicată nu poate fi considerată ca fiind inadmisibila și urmează să fie examinata în fond.
Judecător,
prof. univ. dr. Costica Bulai
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr. 53 din 21 martie 2000, decizie prezentată mai înainte, Curtea Constituțională, cu votul majorității judecătorilor, a respins, ca fiind inadmisibila, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească.
Fața de aceasta decizie, pentru motivele pe care le vom expune, ne ingaduim sa formulam o opinie separată.
I. Consideratii prealabile
1.
pentru organizarea judecătorească a fost supusă unor modificări succesive.
Se constata însă ca aceste modificări nu au privit și art. 91 alin. 2, ale cărui dispoziții formează obiectul excepției de neconstituționalitate, conținutul sau fiind același ca la momentul adoptării legii.
2. Ministerul Justiției, în temeiul acestui text de lege, a avizat la 6 iunie 1997 cercetarea penală a unui judecător.
3. În fața Curții Supreme de Justiție - Secția penală s-a ridicat excepția de neconstituționalitate a art. 91 alin. 2, iar suprema instanța, considerând-o ca nefondata, în sensul că nu exista nici o contradictie între dispozițiile art. 124 și 133 din Constituție și dispozițiile legale criticate, a sesizat Curtea Constituțională. În opinia noastră aceasta poziție a Curții Supreme de Justiție, cea mai înaltă instanța judecătorească și unde profesionalismul și competența sunt la ele acasă, este plină de semnificatii juridice. Din faptul ca a fost sesizată Curtea Constituțională rezultă neîndoielnic ca suprema instanța judecătorească, aplicând dispozițiile
art. 23 din Legea nr. 47/1992 , a constatat ca, procedural, excepția este admisibilă și nu suntem deci în prezenta cazurilor de inadmisibilitate acolo prezentate. Singura interpretare corecta a Încheierii de sesizare este în sensul că excepția este admisibilă procedural, pentru ca altfel chiar Curtea Suprema de Justiție ar fi făcut aplicațiunea alin. (6) din art. 23 potrivit căruia: "Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituțională."
4. Avizul ministrului justiției, prevăzut de
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , este o condiție legală necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale. Efectele sale juridice rezultă foarte clar din art. 10 lit. f) al Codului de procedura penală, în sensul căruia acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă "lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale". Aceste dispoziții trebuie coroborate cu art. 11 lit. c) din același cod, în sensul căruia se decide încetarea urmăririi penale dacă acest aviz lipsește.
Fără indoiala acest aviz nu este o simpla apreciere, efectele sale juridice apropiindu-l, evident, de avizul conform. El asigura ministrului justiției o anumită "putere" în raporturile sale cu judecătorii și excede dimensiunilor activității administrative.
II. Privitor la decizia de respingere, ca inadmisibila, a excepției
1.
Articolul 23
cuprinde atât dispoziții de competența, cat și de procedura. În sensul dispozițiilor acestuia o excepție de neconstituționalitate este admisibilă, procedural, dacă: este ridicată în fața instanțelor judecătorești; privește legi sau ordonanțe ori dispoziții din acestea, în vigoare, de care depinde soluționarea cauzei; este ridicată de părți sau de către instanța de judecată; constituționalitatea dispozițiilor legale nu a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituție; prevederile legale nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Curtea Suprema de Justiție nu a identificat nici o cauza de inadmisibilitate procedurala și deci, în consecința, a sesizat Curtea Constituțională.
2. Prin decizia sa Curtea Constituțională considera ca excepția este inadmisibila, în principal pentru ca: dispoziția legală criticata are valoare de măsura legală de protecție a magistraților; dacă dispoziția legală ar fi declarata neconstitutionala ea ar deveni inaplicabila; ca atare, în viitor, exercitarea acțiunii penale împotriva magistraților nu ar mai fi condiționată de avizul ministrului justiției; în speta decizia Curții nu ar avea nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispozițiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acțiunii penale, deoarece instanța, deja sesizată, o va exercita în continuare; în speta nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de
art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , întrucât soluționarea cauzei de către instanța de judecată nu depinde de dispozițiile legale criticate.
3. Nu putem face abstractie de dificultățile evidente în identificarea "veninului neconstitutional" al dispoziției legale în cauza. Mai ales ca, apreciată ca măsura de protecție a judecătorilor, dispoziția legală este considerată ca neconstitutionala tocmai de un subiect de drept "protejat" astfel. Dar, și acest lucru interesează aici, trebuia ca excepția de neconstituționalitate să fie apreciată ca admisibilă procedural. Numai astfel se putea trece la pasul următor, și anume la identificarea unei soluții pe fondul excepției, asa cum corect a procedat Curtea Suprema de Justiție.
4. În raport cu cele mai înainte expuse, consideram ca excepția nu trebuia respinsă în temeiul
art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 .
În opinia noastră, în speta suntem în situația unei dispoziții legale "de care depinde soluționarea cauzei". S-ar putea reprosa excepției "inutilitatea", deoarece procesul penal o dată pornit continua, dar "inutilitatea" nu este nominalizată în conținutul art. 23. Este dificil de motivat ca de o dispoziție legală, cuprinsă în Codul de procedură penală în art. 9 și urm. (Acțiunea penală), nu depinde judecarea cazului în care se contesta tocmai situații legale privind declanșarea acțiunii penale. Mai mult, trebuiau aplicate în speta dispozițiile
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992
potrivit cărora Curtea se pronunța numai asupra problemelor de drept și numai asupra intelesului contrar Constituției al dispozițiilor legale. Or, Curtea a mers mai departe, spre concretul situației de fapt, spre oportunitate. Dacă ducem mai departe rationamentul din decizie, putem sa ajungem, fără a exagera, la o concluzie care iese din spiritul instituției controlului de constituționalitate, și anume ca
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
nu poate forma niciodată obiect al controlului.
Și aceasta pentru ca excepțiile de neconstituționalitate ar fi mereu inadmisibile procedural și totdeauna ar fi evitata discuția de fond. Într-o asemenea situație s-ar putea interpreta ca art. 144 lit. c) din Constituție permite ca unele dispoziții legale sa nu poată fi supuse controlului de constituționalitate pe calea excepțiilor.
5. Cat privește interpretarea dispozițiilor
art. 23 din Legea nr. 47/1992 , aceasta trebuie să susțină întotdeauna litera și spiritul Constituției privind suprematia acesteia, privind funcțiile Curții Constituționale, privind marile principii de organizare a democrației constituționale. De aceea cazurile de inadmisibilitate acolo nominalizate trebuie interpretate ca urmărind să asigure excepțiilor de neconstituționalitate îndeplinirea unor rigori juridice și nu ca procedee de ocolire a justiției constituționale.
Într-o asemenea viziune am considerat ca excepția de neconstituționalitate era admisibilă procedural, Curtea oferindu-și astfel calea spre efortul de a examina în fond constituționalitatea dispoziției legale criticate.
III. Privitor la constituționalitatea dispozițiilor
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992
Subliniind încă o dată dificultatea identificarii "veninului neconstitutional" al dispozițiilor legale criticate, consideram ca aceasta dispoziție are un înțeles contrar Constituției.
1. Atributia ministrului justiției de a aviza cercetarea, reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecata a magistraților contravine dispozițiilor constituționale care reglementează raporturile dintre puterile publice și echilibrul acestora. Acest text de lege da în competența ministrului justiției, autoritate executivă, o atribuție care privește puterea judecătorească, implicandu-l mai mult decât permite Constituția în sfera acesteia.
2. Constituția realizează, cat privește autoritatea judecătorească, o simetrie între independenta judecătorilor, inamovibilitate și răspunderea lor juridică. Implicarea ministrului justiției în conținutul acestor dimensiuni constituționale este contrară literei și spiritului Constituției.
3. Poziția politica a ministrului justiției, care nu este magistrat în sensul Constituției, justifica de ce atribuțiile sale nu pot privi regulile aplicabile judecătorilor, deoarece aceștia sunt independenți și se supun numai legii.
4. Deși avizul este o excepție, el nu poate fi o protecție juridică pentru judecători, iar faptul ca în speta tocmai o asemenea ipostaza este pusă în discuție are semnificatii multiple.
5. Textul de lege este criticabil și pentru faptul ca prin Constituție s-a creat Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate publică care prin funcțiile sale intermediaza și mediază raporturile constituționale dintre puterea judecătorească și executiv. Într-o interpretare corecta a dispozițiilor constituționale, implicarile dintre justiție și executiv trebuie să se realizeze numai prin aceasta autoritate publică.
6. Din moment ce răspunderea disciplinară a judecătorilor este data prin Constituție Consiliului Superior al Magistraturii, acesta având rolul de consiliu disciplinar, este dificil de argumentat ca ministrului justiției îi este ingaduit să se implice, chiar și prin avize, în răspunderea penală a acestora. De altfel art. 124 alin. (1) teza a doua din Constituție prevede că "Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condițiile legii." Acest text trebuie interpretat în cel mai larg sens posibil, și anume de protecție a judecătorilor. Legea poate detalia dispoziția constituțională, dar nu poate exclude dreptul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii.
7. În stabilirea concordanței dintre textul de lege criticat și Constituție trebuie avute în vedere dispozițiile constituționale (art. 133) în sensul cărora ministrul poate prezida Consiliul Superior al Magistraturii în cazul discutarii propunerilor de numire în funcție, dar fără drept de vot. Aceste dispoziții exprima foarte clar poziția constituțională a ministrului justiției în asigurarea funcționarii întregului sistem al justiției.
8. Raporturile constituționale dintre judecători și ministrul justiției au un alt conținut decât cele dintre acesta și procurori, deoarece, cat îi privește pe aceștia din urma, Constituția stabilește, prin art. 131 alin. (1), ca își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției. Mai mult, potrivit aceluiași text constituțional, procurorii își desfășoară activitatea potrivit altor principii decât judecătorii. Deși și judecătorii și procurorii sunt magistrați în sensul constituțional, particularitățile și distincțiile dintre aceste două categorii sunt clar stabilite prin Constituție.
9. În stabilirea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice Constituția impune o simetrie juridică a situațiilor ce pot interveni.
Astfel, cat privește răspunderea, Constituția și legile, în principiu, permit declanșarea procedurilor prin tehnici care să nu rupa legăturile firești rezultate din constituirea autorităților și din natura lor juridică. Reamintim: regulile privind imunitatea parlamentară unde se cere încuviințarea Camerei; regulile privind judecătorii Curții Supreme de Justiție potrivit cărora aceștia nu pot fi urmăriți penal sau contraventional ori trimiși în judecata fără autorizarea Președintelui României; regulile privind judecătorii Curții Constituționale potrivit cărora aceștia nu pot fi arestați sau trimiși în judecata penală ori contravențională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaților, al Senatului sau a Președintelui României.
Rezultă ca în declanșarea unor asemenea proceduri rolul de a aviza revine autorității care a desemnat în funcție demnitarul sau funcționarul public.
Evident, textul legal criticat se abate de la sistemul acestor tehnici constituționale și legale. Măsura, considerată de protecție procesuala, ar fi trebuit să fie în competența fie a unei autorități care numește magistrații, fie în cea a Consiliului Superior al Magistraturii.
10. Nu poate rămâne în afară discuției, ipotetic, ceea ce s-ar produce prin declararea acestui text de lege ca neconstitutional.
O prima consecința s-ar apropia de crearea unui vid legislativ privind acțiunea penală referitoare la judecători, alții desigur decât cei de la Curtea Suprema de Justiție. O asemenea ipoteza trebuie privită cu rezerve, deoarece s-ar aplica și judecătorilor regimul juridic general aplicabil cetățenilor. De altfel principiul constituțional al egalității implica restrangerea unor privilegii procedurale chiar dacă acestea sunt mijloace de protecție.
Dar aici exista și un remediu legal foarte clar. Potrivit
art. 25 din Legea nr. 47/1992
decizia prin care se constata neconstituționalitatea unei prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului. Evident, dispoziția menționată asigura nu numai informarea autorităților nominalizate cu situația creata, ci și posibilitatea acestora de a interveni cu reglementări noi în domeniul vizat. Aceasta este însă problema Guvernului și, desigur, a Parlamentului.
Judecător,
prof. univ. dr. Ioan Muraru
OPINIE SEPARATĂ
1. Nu impartasesc soluția respingerii excepției, ca fiind inadmisibila. Personal, opinez ca se impunea examinarea acesteia pe fond, cu concluzia ce s-ar fi degajat în urma unei atare examinari.
2. Pe fond, consider excepția ca fiind intemeiata. Constituția României consacra principiul independentei judecătorului. Art. 123 alin. (2) prevede: "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii." Sunt de esenta oricărei organizări judecătorești, într-o societate democratica, asigurarea și garantarea efectivă a independentei judecătorilor. Inamovibilitatea acestora, prevăzută, de asemenea, în Constituție, reprezintă de fapt o garanție constituțională, dezvoltata într-o norma legală, a bunei administrări a justiției și o măsura de protecție în fața oricărei ingerințe. Inamovibilitatea reprezintă o situație pe care o creează legea de organizare judecătorească, în temeiul principiului constituțional, în baza căreia judecătorii nu pot fi mutati, inaintati, sancționați decât cu paza unor garanții înscrise în lege. Atât independenta judecătorilor, cat și inamovibilitatea acestora (împreună cu alte garanții, cum ar fi, spre exemplu, o retributie decenta), sunt condiții ale bunei funcționari a justiției. În mod deosebit, datorită faptului ca judecătorul este independent și inamovibil, poziția lui se deosebește de cea a organului administrativ. De aceea, în spiritul acestui principiu, judecătorul trebuie să fie la adapost, în mod real, în fața oricărei ingerințe politice sau administrative. Acesta este, de altfel, și spiritul soluțiilor promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în numeroase cauze, a subliniat nevoia existenței unor suficiente garanții de independenta a judecătorului față de executiv.
Cetățeanul care se adresează justiției și care are dreptul constituțional la un proces echitabil trebuie să aibă convingerea ca soluționarea acțiunii sale va fi realizată de o instanța independenta și impartiala. Chiar și aparenta unei eventuale ingerințe trebuie eliminata.
De altfel, instituind o structura noua, Consiliul Superior al Magistraturii, plasata în interiorul autorității judecătorești, legiuitorul constituant a urmărit în fapt înființarea unui organism care să se interpuna între puterea executivă și cea judecătorească, în scopul fundamental al asigurării independenței justiției. Atât în Constituție, cat și în legea de organizare judecătorească sunt prevăzute drepturi, dar și obligații pentru judecători, iar organul specific, abilitat pentru a constata abateri de la statutul deontologic al profesiei și a adopta măsuri în consecința, este Consiliul Superior al Magistraturii, în conformitate cu art. 124 din Constituție, care prevede: "Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii". La lucrările Consiliului, atunci când îndeplinește rolul de instanța disciplinară, ministrul justiției nu participa la dezbateri. Între măsurile ce pot fi promovate de Consiliu se numara și aceea, extrem de grava, a indepartarii din justiție. Personal, nu pot observa nici un impediment ca acest organism, din moment ce poate promova chiar o măsura atât de severă, sa nu poată fi abilitat legal sa emita avizul pentru cercetarea, reținerea, arestarea, percheziționarea sau trimiterea în judecata a magistratului. Se pot imagina, desigur, și alte soluții legislative care să evite implicarea ministrului justiției în acest proces.
Necesitatea avizului, prevăzută de
art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 , reprezintă, asa cum bine retine instanța de judecată, o importanța garanție legală, numai ca paza acestei garanții nu trebuie, în opinia noastră, să se afle în sarcina unei autorități administrative (ministrul justiției), ci în aceea a unei structuri aflate în sfera autorității judecătorești.
Judecător, Nicolae Popa
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.