Decizia nr. 304/2023

Articolul 83

alin. (2):

„Nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.“;

–

Articolul 187

: „Prin pedeapsă prevăzută de lege se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.“

11.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (4) și (5)

referitoare la principiul separației puterilor în stat și la calitatea legii, ale

art. 11

cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale

art. 16

referitoare la principiul egalității în drepturi, ale

art. 20 alin. (1)

referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale

art. 21 alin. (3) teza întâi

cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (12) referitoare la legalitatea incriminării, precum și prevederilor

art. 7 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cu privire la principiul legalității incriminării.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile

art. 83 alin. (2) din Codul penal

au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare, fiind pronunțată, în acest sens,

Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2023, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

13.

Prin

Decizia nr. 530 din 10 noiembrie 2022 , precitată, paragrafele 13-17, Curtea a reținut că dispozițiile

art. 83-90 din Codul penal

reglementează instituția amânării aplicării pedepsei,

art. 83

stabilind condițiile ce trebuie respectate pentru ca aceasta să poată fi dispusă de către instanța de judecată. În acest sens, Curtea a reținut că amânarea aplicării pedepsei este o formă de individualizare a pedepsei și, totodată, o prerogativă acordată instanței de judecată de a stabili o pedeapsă penală pentru o persoană vinovată de comiterea unei infracțiuni și de a amâna aplicarea acesteia, dând astfel posibilitatea ca pedeapsa în cauză să nu fie, în mod provizoriu, executată, iar, în condițiile stabilite de lege, să nu se mai execute cu caracter definitiv. Cu toate că presupune neexecutarea, provizorie, a unei pedepse penale stabilite, instituția amânării aplicării pedepsei se caracterizează printr-o anumită gravitate, dată de obligațiile care îi sunt impuse persoanei condamnate pe perioada supravegherii. Practic, din punctul de vedere al gravității, amânarea aplicării pedepsei se situează între renunțarea la aplicarea pedepsei și suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

14.

Curtea a constatat că amânarea aplicării pedepsei se dispune în anumite condiții, expres prevăzute la

art. 83 alin. (1) din Codul penal , care denotă un pericol social redus al faptelor săvârșite, respectiv: dacă pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; dacă infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepția cazurilor prevăzute de

art. 42 lit. a) și b) din Codul penal

sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; dacă infractorul și-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; dacă, în raport cu persoana infractorului, cu conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, cu eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și cu posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Totodată, conform

art. 83 alin. (2) din Codul penal , nu se poate dispune amânarea aplicării pedepsei dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită este de 7 ani sau mai mare sau dacă infractorul s-a sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților ( Decizia nr. 70 din 29 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 7 mai 2019, paragrafele 11 și 12, și

Decizia nr. 721 din 6 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 21). Totodată, Curtea a reținut că reglementarea condițiilor amânării aplicării pedepsei intră în atribuțiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, consacrat de prevederile

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală

( Decizia nr. 266 din 17 mai 2022 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 24 august 2022, paragraful 22).

15.

În același sens, Curtea a statuat, în esență, că, potrivit

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , Parlamentul are competența de a reglementa prin lege organică infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituționale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcție de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât și condițiile răspunderii juridice pentru această faptă ( Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, și

Decizia nr. 318 din 18 aprilie 2006 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 9 mai 2006).

16.

Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu (a se vedea, în acest sens,

Decizia nr. 783 din 15 decembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 24 aprilie 2017).

17.

Așa fiind, Curtea a constatat că reglementarea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune amânarea aplicării pedepsei, inclusiv cea referitoare la cuantumul pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea săvârșită, intră în atribuțiile organului legiuitor, reprezentând opțiunea acestuia, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, care apreciază, în concret, în funcție de o serie de criterii, printre care și frecvența fenomenului infracțional.

18.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 187 din Codul penal , acestea au fost supuse controlului de constituționalitate prin

Decizia nr. 701 din 29 noiembrie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 13 aprilie 2017, prin care, la paragrafele 59-64, Curtea Constituțională a reținut că în desfășurarea unei activități infracționale se disting două perioade, și anume perioada internă și cea externă. Perioada internă (psihică) este cuprinsă în intervalul dintre momentul încolțirii ideii de a săvârși o infracțiune și momentul luării hotărârii de a săvârși infracțiunea. Faza internă, psihică, precedă faza externă, chiar și în situațiile în care timpul de la luarea hotărârii până la executarea infracțiunii este foarte scurt. În ceea ce privește perioada externă a activității infracționale, Curtea arată că se disting mai multe momente/etape în realizarea hotărârii infracționale, ce se succedă spre obținerea rezultatului socialmente periculos. Aceste momente/etape, în desfășurarea activității infracționale pe drumul infracțional iter criminis, capătă relevanță penală pe măsură ce se apropie de realizarea rezultatului socialmente periculos. În perioada externă a activității infracționale se disting trei faze, și anume: faza actelor premergătoare, faza actelor de executare și faza urmărilor. Astfel de faze sunt posibile în cazul oricărei infracțiuni, însă nu sunt obligatorii la toate infracțiunile. Totodată, infracțiunea are tot atâtea forme câte faze are activitatea infracțională, sens în care se pot distinge: forma actelor preparatorii (corespunde fazei de pregătire), forma tentativei (corespunde fazei de executare), forma faptului consumat și forma faptului epuizat (ambele forme corespund fazei urmărilor).

19.

De asemenea, din punctul de vedere al săvârșirii, infracțiunile au o formă perfectă - care este forma consumată - și o formă imperfectă - tentativa -, ambele

pedepsibile în condițiile prevăzute în Codul penal. Infracțiunea fapt consumat este acea infracțiune al cărei rezultat se produce odată cu executarea în întregime a elementului material al laturii obiective. În aceste condiții, în ceea ce privește forma perfectă a infracțiunii, prin „pedeapsă prevăzută de lege“ se înțelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârșită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (tentativă, circumstanțe atenuante sau agravante, forma continuată a infracțiunii, concurs de infracțiuni, stare de recidivă etc.).

20.

În acest sens, suplețea legii este de dorit, întrucât atât Codul penal și Codul de procedură penală, cât și legile speciale prevăd o varietate de cauze de reducere a pedepsei. Astfel, Codul penal cuprinde norme penale în temeiul cărora operează o atenuare a pedepsei, cum ar fi tentativa, minoritatea și circumstanțele atenuante, iar Codul de procedură penală reglementează cu privire la judecata în cazul recunoașterii vinovăției ori la acordul de recunoaștere a vinovăției. Totodată, norme penale care instituie cauze de reducere a pedepsei au fost evidențiate prin

art. 15 din Legea nr. 143/2000

privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014,

art. 19 din Legea nr. 682/2002

privind protecția martorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 18 aprilie 2014,

art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002

privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002,

art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003

privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003, preluat de

art. 367 alin. (5) din Codul penal ,

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005

pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005.

21.

Așa fiind, Curtea a reținut că noțiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“, deși are o accepțiune autonomă, urmează a fi pusă în balanță în operațiunea de interpretare și aplicare a legii în funcție de incidența uneia sau mai multor cauze de reducere a pedepsei. Tocmai de aceea, legiuitorul definind conceptul de „pedeapsă prevăzută de lege“ a stabilit că aceasta este cea prevăzută în textul incriminator, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

22.

Prin urmare, ori de câte ori legea penală (de exemplu, în cazul renunțării la aplicarea pedepsei, al amânării aplicării pedepsei, al amnistiei, al grațierii, al prescripției răspunderii penale, al reabilitării etc.) ori legea procesual penală (de exemplu, în cazul arestării preventive sau al acordului de recunoaștere a vinovăției) condiționează anumite efecte de pedeapsa prevăzută de lege, referirea se va face la limitele speciale de pedeapsă (închisoare sau amendă) prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată (în varianta-tip sau calificată, agravată sau atenuată), fără a se lua în considerare eventualele cauze generale de agravare (stări de agravare: concursul de infracțiuni, recidiva, infracțiunea continuată, circumstanțe agravante) sau de atenuare (stări de atenuare: tentativa, circumstanțe atenuante). De asemenea, nu se vor lua în considerare nici cauzele speciale de agravare sau de atenuare (de pildă,

art. 411 din Codul penal

- Cauze de reducere a pedepsei).

23.

Curtea a menționat că aceste cauze de atenuare/agravare nu trebuie confundate cu variantele calificate (atenuate sau agravate) ale unor infracțiuni, prevăzute ca variațiuni ale acestora în texte de sine stătătoare (din considerente de politică penală sau de tehnică legislativă) față de varianta-tip și care dispun, după caz, majorarea sau reducerea limitelor speciale de pedeapsă prevăzute pentru fapta ilicită. În aceste cazuri, prin expresia „pedeapsă prevăzută de lege“ se înțelege pedeapsa fixată de legiuitor pentru aceste variante calificate, și nu cea stipulată în varianta-tip a acelei infracțiuni.

24.

Curtea a mai constatat că eventualele neajunsuri de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale criticate au fost sau pot fi rezolvate, în acord cu

art. 126 alin. (3) din Constituție , de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Curții Constituționale revenindu-i doar rolul de a cenzura constituționalitatea unei interpretări consacrate.

25.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să modifice jurisprudența mai sus invocată, atât soluția, cât și considerentele deciziilor precitate își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

26.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Andrei Bogdan Crăciun în Dosarul nr. 15.055/299/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 83 alin. (2)

raportate la cele ale

art. 187 din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 București - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 25 mai 2023.