Decizia nr. 783/2016

Valer Dorneanu

- președinte

Marian Enache

- judecător

Petre Lăzăroiu

- judecător

Mircea Ștefan Minea

- judecător

Daniel Marius Morar

- judecător

Livia-Doina Stanciu

- judecător

Simona-Maya Teodoroiu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Oana Cristina Puică

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

excepție ridicată de Asociația Alianța pentru Combaterea Abuzurilor din Brașov în Dosarul nr. 22.025/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.903D/2015.

2.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate. În acest sens, arată că nici Constituția și nici Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu obligă legiuitorul să prevadă ca fiind infracțiuni toate faptele de discriminare. Totodată, arată că există o reglementare-cadru în această materie, și anume

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Consideră că, în cauză, este vorba, în realitate, despre o problemă de interpretare a textului de lege criticat, întrucât legiuitorul nu a eliminat din norma de incriminare anumite criterii de discriminare, ci a realizat o selecție a termenilor utilizați în reglementarea din Codul penal din 1969, în vederea evitării formulărilor redundante. Astfel, criteriul de discriminare referitor la opinie se regăsește, de fapt, în relație cu celelalte criterii enumerate în dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

în sensul de discriminare pe motiv de opinie cu privire la rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. De asemenea, criteriile privind originea socială și convingerile se regăsesc în cele cu privire la avere și religie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

4.

Prin Încheierea din 18 decembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. 22.025/197/2015, Judecătoria Brașov - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 297 alin. (2) din Codul penal . Excepția a fost ridicată de Asociația Alianța pentru Combaterea Abuzurilor din Brașov cu ocazia soluționării plângerii împotriva unei ordonanțe de clasare, prin care procurorul a reținut că fapta de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, în modalitatea de săvârșire referitoare la crearea pentru o persoană a unei situații de inferioritate pe temei de opinie și convingeri, faptă incriminată de

art. 247 din Codul penal din 1969,

nu mai este prevăzută de legea penală, întrucât dispozițiile

art. 297 alin. (2) din noul Cod penal

incriminează o variantă asimilată a faptei de abuz în serviciu, care corespunde doar parțial abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi din Codul penal din 1969.

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal

încalcă prevederile constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi și ale

art. 20

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile

art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la cele ale

art. 21 privind nediscriminarea din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În acest sens, arată că dezincriminarea, prin dispozițiile

art. 297 alin. (2) din noul Cod penal , a faptei de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi în modalitatea normativă referitoare la crearea pentru o persoană a unei situații de inferioritate pe temei de opinie sau convingeri - faptă care era prevăzută de

art. 247 din Codul penal din 1969

- generează discriminare, întrucât permite crearea unor situații de inferioritate pe aceste temeiuri. Consideră că

art. 247 din Codul penal din 1969

nu reprezintă altceva decât transpunerea în dreptul penal a principiului egalității în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Susține că principiul egalității în drepturi pune pe același plan discriminarea/privilegierea pe motiv de opinie cu discriminarea/privilegierea pe motiv de sex sau de rasă. Apreciază că încălcarea principiului egalității în drepturi nu vizează numai ipoteza în care unei persoane îi este îngrădit exercițiul unui anume drept prevăzut de lege în timp ce altei persoane îi este respectat dreptul respectiv, ci vizează și ipoteza în care o persoană este pusă într-o situație de inferioritate - de exemplu, pe temei de opinie - față de o altă persoană care este tratată în mod privilegiat, în sensul că i se permite să facă mai mult decât prevede legea. În consecință, crearea unei astfel de situații de inferioritate trebuie luată în considerare atât în sensul discriminării, cât și în sensul privilegierii, care este numită și discriminare pozitivă.

6.

Judecătoria Brașov - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că egalitatea în fața legii, consacrată de

art. 16 alin. (1) din Constituție , precum și preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, prevăzută de

art. 20

din Legea fundamentală, nu interferează cu politica penală a statului, care este atributul exclusiv al legiuitorului. Opinează că o astfel de orientare se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale, relevantă în acest sens fiind

Decizia nr. 25 din 6 martie 1996 , prin care Curtea a statuat că problema incriminării unor fapte este o chestiune de politică penală, care ține de competența autorității legiuitoare și nu poate face obiectul unui control de constituționalitate. Invocă, în acest sens, și

Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015 . Fără a nega importanța libertății de exprimare a opiniilor și convingerilor, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că Legea fundamentală nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea diferitelor valori sociale, aceasta fiind lăsată la libera apreciere a legiuitorului. Operând dezincriminarea criticată, legiuitorul a avut în vedere că legislația în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea și sancționarea faptelor ce aduc atingere libertății de exprimare reflectate în opinii și convingeri. Nereglementarea explicită a răspunderii civile și a sancțiunilor de această natură, aplicabile în astfel de cazuri, nu înseamnă vid legislativ. Faptul că practica instanțelor judecătorești a stabilit existența unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancționarea unor asemenea fapte și pentru apărarea intereselor legitime ale victimelor lor demonstrează că, în realitate, nu există un vid legislativ în această materie, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecționarea legislației, aceasta intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului. De asemenea, judecătorul de cameră preliminară opinează că dezincriminarea faptei de abuz în serviciu în modalitatea normativă referitoare la crearea unei situații de inferioritate pentru o persoană pe temei de opinie, convingeri sau origine socială nu este de natură a încălca prevederile

art. 21 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și nici pe cele ale

art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a căror aplicabilitate este strict determinată prin chiar conținutul acestor reglementări internaționale. Astfel, observă că, deși

art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenție interzice discriminarea vreunei persoane de către o autoritate publică, între altele, pe motiv de opinii politice sau orice alte opinii și pe motiv de origine națională sau socială, totuși această normă nu conține o obligație pentru legiuitorul român de a incrimina un anumit comportament discriminatoriu, lăsând la aprecierea statului mijloacele prin care se asigură îndeplinirea respectivelor prevederi convenționale. În mod similar, cu privire la interdicția discriminării, instituită prin

art. 21 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, judecătorul de cameră preliminară remarcă faptul că aceasta operează, în conformitate cu prevederile

art. 51 din Cartă , numai în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii. Or, în speță, nu se pune problema aplicării unei norme comunitare, ci a unei legi interne, care reflectă politica penală adoptată de legiuitor, fără a fi rezultatul transpunerii în dreptul național a unei reglementări din dreptul european. Arată, astfel, că instrumentele referitoare la discriminare care fac parte din acquis-ul comunitar nu obligă statele membre să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie, convingere sau origine socială în sfera ilicitului penal, ci statele beneficiază, în acest domeniu, de o marjă de apreciere cu privire la mijloacele de atingere a rezultatului urmărit.

7.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că fapta prevăzută de dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal

reprezintă o formă asimilată a infracțiunii de abuz în serviciu. Legiuitorul a păstrat în textul de lege criticat doar anumite criterii distincte de discriminare, raportat la reglementarea din Codul penal din 1969, ceea ce nu semnifică însă, în mod automat, o dezincriminare a infracțiunii de abuz în serviciu pe motiv de convingeri. În funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în lipsa motivelor enumerate în

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

se poate reține forma de bază a abuzului în serviciu, prevăzută de

art. 297 alin. (1) din Codul penal.

De altfel, simpla schimbare a regimului sancționator sau dezincriminarea unei fapte nu este de natură a afecta principiile constituționale privind egalitatea cetățenilor în fața legii și, respectiv, supremația legii. Modalitatea de sancționare și poziționare în cuprinsul Codului penal a infracțiunii de abuz în serviciu pe motiv de convingeri reprezintă o opțiune a legiuitorului, în virtutea rolului său constituțional, care nu are caracter discriminatoriu. Astfel, potrivit

art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituție , infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, revenind legiuitorului competența de a reglementa conținutul infracțiunilor și tratamentul sancționator aplicabil acestora. În plus, consideră că, din analiza susținerilor autoarei excepției, reiese că aceasta dorește de fapt completarea textului de lege criticat, aspect ce nu intră în sfera competențelor Curții Constituționale. Potrivit competenței sale stabilite prin

art. 146 din Constituție

și prin

Legea nr. 47/1992 , Curtea verifică, în cadrul controlului de constituționalitate a legilor și ordonanțelor, conformitatea acestora cu dispozițiile constituționale, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului.

9.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile de lege criticate raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

10.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992,

să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

care au următorul cuprins: „Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA“.

12.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții de lege, autoarea excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 16

privind egalitatea în drepturi și ale

art. 20

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile

art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la cele ale

art. 21 privind nediscriminarea din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că noul Cod penal prevede, în art. 297, infracțiunea de abuz în serviciu în două variante normative simple, cuprinzând cele trei incriminări reglementate distinct în Codul penal din 1969, și anume abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor ( art. 246 ), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi ( art. 247 ) și abuzul în serviciu contra intereselor publice ( art. 248 ). Potrivit noului Cod penal, abuzul în serviciu se poate realiza într-o variantă de bază [ art. 297 alin. (1)

], o variantă asimilată [ art. 297 alin. (2)

], una atenuată ( art. 308 ) și una agravată ( art. 309 ).

14.

Curtea reține că abuzul în serviciu în varianta asimilată, reglementată de

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

constă în fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îngrădește exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situație de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Întrucât textul

art. 297 alin. (2) din Codul penal

prevede două acțiuni care pot alternativ să constituie elementul material al infracțiunii, rezultă două modalități normative posibile pentru săvârșirea faptei, dintre care prima constă în îngrădirea exercitării dreptului unei persoane, iar a doua rezidă în crearea pentru o persoană a unei situații de inferioritate. În afară de aceste modalități normative - și în raport cu fiecare dintre ele - pot exista numeroase modalități faptice, determinate de împrejurările concrete ale fiecărei fapte, și anume loc, timp, mijloace de săvârșire, natura dreptului îngrădit, felul mobilului, relațiile dintre subiecți etc.

15.

Curtea observă că, pentru a constitui infracțiunea prevăzută în

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

fapta trebuie să fie săvârșită cu vinovăție sub forma intenției directe, ceea ce înseamnă că făptuitorul își dă seama că acțiunea sau inacțiunea sa este lipsită de îndreptățire și prevede că prin aceasta se cauzează victimei o vătămare, rezultat pe care îl și urmărește. Intenția indirectă este exclusă de faptul că în conținutul laturii subiective a acestei variante asimilate a infracțiunii de abuz în serviciu intră ca o cerință esențială un anumit mobil, care califică vinovăția. Astfel, pentru a constitui infracțiunea prevăzută în

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

acțiunea prin care s-a cauzat o lezare a dreptului unei persoane - prin îngrădirea exercitării dreptului respectiv ori prin crearea pentru aceasta a unei situații de inferioritate - trebuie să fie săvârșită „pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA“. Cu alte cuvinte, pentru existența acestei infracțiuni se cere ca autorul faptei să fi fost determinat de un anumit mobil. În timp ce la varianta-tip a infracțiunii mobilul constituie un element de fapt, util doar pentru individualizarea pedepselor, în cazul abuzului în serviciu în modalitatea asimilată reglementată de

art. 297 alin. (2) din Codul penal,

mobilul constituie o cerință esențială a laturii subiective, fiind un element component al infracțiunii. Dacă cerința esențială lipsește, fapta poate constitui eventual infracțiunea de abuz în serviciu în varianta-tip prevăzută de

art. 297 alin. (1) din Codul penal.

16.

În ceea ce privește criteriile de discriminare avute în vedere de-a lungul timpului de legiuitor, Curtea reține că

art. 247 din Codul penal din 1969

prevedea inițial, sub denumirea marginală de „Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi“, infracțiunea cu următorul cuprins: „Îngrădirea, de către un funcționar public, a folosinței sau a exercițiului drepturilor vreunui cetățean, ori crearea pentru acesta a unor situații de inferioritate pe temei de naționalitate, rasă, sex sau religie, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“. Prin

art. I pct. 59 din Legea nr. 278/2006

pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006), conținutul incriminării din

art. 247 din Codul penal din 1969

a fost modificat, prin introducerea unor noi temeiuri de discriminare, după cum urmează: „Îngrădirea, de către un funcționar public, a folosinței sau a exercițiului drepturilor unei persoane ori crearea pentru aceasta a unei situații de inferioritate pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani“.

17.

Având în vedere cele arătate mai sus, susținerile autoarei excepției - potrivit cărora eliminarea referirilor la „opinie“ și „convingeri“ din enumerarea criteriilor de discriminare prevăzute de

art. 297 alin. (2) din Codul penal

semnifică dezincriminarea faptei de abuz în serviciu în modalitatea normativă referitoare la crearea pentru o persoană a unei situații de inferioritate pe temei de opinie sau convingeri - constituie o problemă de interpretare și de aplicare a legii.

18.

Totodată, Curtea constată că susținerile autoarei excepției referitoare la dezincriminare ar însemna că protecția valorii ocrotite - și anume, relațiile sociale privind tratarea de către funcționarii publici în mod egal, fără discriminări pe motiv de opinie sau convingeri, a tuturor persoanelor - ar fi scoasă de sub incidența penalului și trecută în sfera răspunderii civile delictuale. Or, Constituția nu stabilește mijloacele juridice prin care trebuie realizată ocrotirea valorilor sociale, acestea fiind lăsate la aprecierea legiuitorului, având în vedere că politica penală a statului poate avea diverse imperative și priorități în diferite perioade de timp, determinate de frecvența, gravitatea și consecințele faptelor antisociale. În raport cu acestea, legiuitorul alege mijloacele juridice prin care urmărește protecția diferitelor categorii de relații sociale, ceea ce înseamnă că, în funcție de gradul de pericol social, poate considera că anumite fapte trebuie incriminate și combătute prin aplicarea de sancțiuni de drept penal, iar altele nu, fără a se aduce însă vreo atingere principiului egalității în drepturi consacrat de

art. 16 din Constituție . Aceasta este o problemă de oportunitate și de justificare practică, atâta vreme cât legislația în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură mijloacele necesare pentru combaterea și sancționarea faptelor ce aduc atingere anumitor valori sociale, în cazul de față -

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000

privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014).

19.

Prin urmare, Curtea constată că dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal

reprezintă opțiunea legiuitorului și au fost adoptate de Parlament potrivit politicii sale penale, în considerarea rolului său constituțional de unică autoritate legiuitoare a țării, prevăzut la

art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală . Prin adoptarea acestor norme, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, respectând principiul egalității în drepturi a cetățenilor ( Decizia nr. 25 din 6 martie 1996 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996,

Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragrafele 16 și 17,

Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, și

Decizia nr. 156 din 17 martie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13).

20.

În ceea ce privește critica privind încălcarea prevederilor constituționale ale

art. 20

referitor la preeminența tratatelor internaționale privind drepturile omului, raportat la prevederile

art. 1 referitor la interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constată că autoarea excepției nu formulează critici sau argumente noi față de cele deja susținute cu privire la

art. 16 din Legea fundamentală.

Textul convențional invocat interzice discriminarea oricărei persoane de către o autoritate publică, între altele, pe motiv de opinii politice sau de orice alte opinii. Curtea apreciază că sunt relevante cele reținute mai sus cu privire la principiul egalității în drepturi consacrat de Constituție. Dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenție nu obligă statele semnatare ale Convenției să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie sau convingere în sfera ilicitului penal, ci, în acest domeniu, statele semnatare beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la mijloacele juridice prin care asigură îndeplinirea respectivelor prevederi convenționale.

21.

Referitor la invocarea dispozițiilor

art. 21 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prin raportare la prevederile

art. 20 din Constituția României , Curtea constată că aceasta este incorectă. Astfel, Carta, potrivit

art. 6 alin. 1 din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană,

publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 84 din 30 martie 2010, are aceeași valoare juridică cu cea a

Tratatului privind Uniunea Europeană

și a

Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene , care, în înțelesul

art. 148 din Constituția României , reprezintă tratatele constitutive ale Uniunii Europene. Așadar, în sistemul constituțional românesc, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidența

art. 20 din Constituție , care se referă la tratatele internaționale privind drepturile omului, astfel încât autorul excepției ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă prin raportare la

art. 148

din Legea fundamentală

(Decizia nr. 206 din 6 martie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012). Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reține că acestea, în principiu, sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului ( Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010, și

Decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012). În speță, se constată că prevederile

art. 21 din Cartă

se referă la interzicerea discriminării de orice fel, bazată, printre altele, pe motive precum religia sau convingerile, respectiv opiniile politice sau de orice altă natură. Considerentele reținute mai sus abordează aceste aspecte, fiind, în consecință, valabile și cu privire la dispozițiile

art. 21 din Carta

drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dispoziții care nu obligă statele membre să plaseze comportamentele discriminatorii pe temei de opinie sau convingeri în sfera ilicitului penal, existând o anumită marjă de apreciere cu privire la mijloacele juridice utilizate.

22.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1-3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Asociația Alianța pentru Combaterea Abuzurilor din Brașov în Dosarul nr. 22.025/197/2015 al Judecătoriei Brașov - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 297 alin. (2) din Codul penal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Brașov - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 15 decembrie 2016.