Decizia nr. 38/2025

Asupra admisibilității sesizării

47.

Prezenta sesizare a fost formulată în temeiul prevederilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

48.

Domeniul de aplicare a actului normativ menționat este stabilit prin dispozițiile

art. 1 , ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal; de asemenea, ordonanța de urgență se aplică și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/ revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice.

49.

Art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, stabilind că: „Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la

art. 1 , completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“

50.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant (legile speciale derogă de la cele generale), dispozițiile expuse se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile

art. 519 - 521 din Codul de procedură civilă , urmând a se completa cu prevederile acestui cod,

art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

stabilind expres că „Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale

Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată , cu modificările și completările ulterioare, precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie“.

51.

În preambulul ordonanței de urgență s-a arătat că la elaborarea acestui act normativ s-a ținut seama de „configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și de efectul obligativității hotărârii pe care o pronunță Înalta Curte de Casație și Justiție, în deplin acord cu îndatorirea sa constituțională de asigurare a aplicării și interpretării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești din România“. De asemenea, s-a apreciat că aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, „în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.

52.

Prin urmare, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării, întemeiate pe dispozițiile

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 :

(i)

existența unei cauze aflate în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac;

(ii)

cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la

art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , respectiv să vizeze fie stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze;

(iii)

existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei;

(iv)

chestiunea de drept invocată să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

53.

Se constată că prima condiție este îndeplinită, cauza în care a fost formulată sesizarea fiind în curs de judecată, pe rolul Curții de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal, care judecă în recurs, conform

art. 96 pct. 3 din Codul de procedură civilă .

54.

Este îndeplinită și a doua condiție, deoarece procesul în care s-a formulat prezenta sesizare are ca obiect cererea reclamanților, funcționari publici în cadrul Primăriei Comunei A., salarizați potrivit

Legii-cadru nr. 153/2017 , prin care aceștia au solicitat plata indemnizației de hrană reglementate de

art. 18 din legea-cadru , începând cu luna ianuarie 2019 până în prezent și în continuare, de la data formulării acțiunii. În consecință, pretențiile deduse judecății se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul

art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 .

55.

Cu privire la condiția existenței unei chestiuni de drept reale, veritabile, care poate face obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că în mod eronat instanța de trimitere a considerat, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii de sesizare, că „nu mai are un drept de apreciere cu privire la necesitatea sesizării“, prin prisma caracterului dificil al chestiunii de drept.

56.

În cuprinsul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu se definește noțiunea de „chestiune de drept“, însă lămurirea sensului acesteia se va face ținând seama de principiile prezentate de legiuitorul delegat în preambulul ordonanței de urgență și de necesitatea completării, conform art. 4, a dispozițiilor speciale ale ordonanței de urgență cu prevederile dreptului comun, cuprinse în

Codul de procedură civilă , și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dată în interpretarea prevederilor de drept comun, jurisprudență care a dezvoltat noțiunea autonomă a „chestiunii de drept“, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

57.

Astfel, în preambulul

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , alături de alte principii prezentate, legiuitorul delegat a înțeles să țină seama de „configurația actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept“, apreciind că, în coordonatele acestui mecanism, aplicarea noilor norme legale cu caracter special poate influența pozitiv activitatea instanțelor judecătorești, „în condițiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept“.

58.

Din contextul legislativ expus rezultă că procedura specială prevăzută de ordonanța de urgență prezintă caracteristicile esențiale ale procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, așa cum aceasta este reglementată de dispozițiile de drept comun din

art. 519-521 din Codul de procedură civilă , la care se adaugă diferențele specifice care rezultă din conținutul dispozițiilor ordonanței de urgență referitoare la caracterul de noutate și instanța competentă care formulează sesizarea.

59.

Mai mult, eroarea în care s-a aflat instanța de trimitere rezultă și din împrejurarea că, spre deosebire de dispozițiile

art. 519 din Codul de procedură civilă , care folosesc noțiunea de „chestiune de drept“, în preambulul ordonanței de urgență, legiuitorul delegat folosește chiar sintagma „chestiuni dificile de drept“, intenționând să accentueze astfel că nu orice chestiuni de drept, ci doar chestiunile cu un anumit grad de dificultate în drept sunt cele care pot forma obiectul procedurii. Potrivit

art. 40 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, preambulul reprezintă unul dintre elementele constitutive ale actului normativ (alături de titlu, formula introductivă, partea dispozitivă, formula de atestare a autenticității actului), fiind cel care enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării (conform

art. 43

din aceeași lege).

60.

Această statuare este în acord cu întreaga jurisprudență a Înaltei Curți de Casație Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezvoltată începând cu anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a

Codului de procedură civilă actual , care a instituit acest mecanism de unificare a priori a jurisprudenței instanțelor naționale.

61.

Pe de altă parte, rațiunea instituirii condițiilor formale ale sesizării constă în asigurarea îndeplinirii scopului pentru care a fost introdus acest mecanism procedural, respectiv uniformizarea jurisprudenței și asigurarea predictibilității acesteia, fără ca folosirea sa să genereze suspendarea nejustificată a judecării unei cauze, printr-o interpretare arbitrară a necesității declanșării procedurii de către instanța de judecată, cu consecința prelungirii nejustificate a duratei procesului civil și, din această perspectivă, a afectării dreptului la un proces echitabil, în sensul

art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale .

62.

În consecință, contrar opiniei exprimate de instanța de trimitere,

art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024

nu instituie în sarcina instanțelor specializate în materia prevăzută de

art. 1

din ordonanța de urgență obligația de a declanșa mecanismul pronunțării unei hotărâri prealabile în orice ipoteză în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanței supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuție reflectă acele trăsături (cu excepția noutății) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudența dezvoltată în aplicarea dispozițiilor

art. 519

și

520 din Codul de procedură civilă , cu care ordonanța de urgență se completează.

63.

În cadrul prezentei sesizări se constată îndeplinirea condiției existenței unei chestiuni dificile de drept, necesitatea intervenției instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept deduse judecății fiind justificată prin faptul că aceasta este susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite și, în consecință, să creeze practică judiciară neunitară, astfel cum rezultă din datele comunicate de instanțele naționale, conform cărora s-au conturat două opinii cu privire la chestiunea de drept sesizată, fiind pronunțate mai multe hotărâri judecătorești care reflectă aceste orientări divergente, astfel cum s-a arătat în capitolul VII al prezentei decizii.

64.

De asemenea, de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, în faza procesuală a recursului invocându-se încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 11 alin. (4)

și

art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 , recurenții afirmând că indemnizației de hrană nu îi este aplicabilă limitarea prevăzută de

art. 11 alin. (4)

din legea-cadru, contrar celor reținute de prima instanță.

65.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept și aceasta nici nu formează obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

66.

Fiind îndeplinite așadar toate condițiile de admisibilitate prevăzute de

art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , se impune pronunțarea unei hotărâri prealabile prin care să se dea o dezlegare de principiu asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Asupra fondului sesizării

67.

Salariile de bază pentru funcționarii publici și personalul contractual din cadrul familiei ocupaționale „Administrație“ din aparatul propriu al consiliilor județene, primării și consilii locale, din instituțiile și serviciile publice de interes local și județean din subordinea acestora se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București, după caz, în urma consultării organizației sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanților salariaților, conform

art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 .

68.

Pronunțându-se cu privire la dispozițiile

art. 11 alin. (1) ,

(3)

și

(4) din Legea-cadru nr. 153/2017 , prin

Decizia nr. 834 din 12 decembrie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 6 aprilie 2020, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că soluția legislativă care deleagă competența legiuitorului de stabilire a salariului de bază al funcționarilor publici și personalului contractual din cadrul familiei ocupaționale „Administrație“ din aparatul propriu al consiliilor județene, primării, consilii locale, din instituțiile și serviciile publice de interes local și județean din subordinea acestora către consiliul local, consiliul județean sau Consiliul General al Municipiului București, după caz, respectiv către ordonatorul de credite, pentru stabilirea salariului lunar, reprezintă o excepție de la principiul legalității sistemului de salarizare. Opțiunea legiuitorului pentru adoptarea acestei soluții legislative este însă justificată prin invocarea în cuprinsul

art. 6 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017

a dispozițiilor

art. 120 din Constituție

privind principiile de bază ale administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale. Curtea a mai arătat că marja de apreciere a autorităților administrației publice locale nu este nelimitată, ci aceasta se exercită cu încadrarea între limitele minime și maxime prevăzute prin lege pentru drepturile salariale. De asemenea, a observat că

Legea-cadru nr. 153/2017

consacră criterii clare pentru stabilirea salariului de bază și a salariului lunar ale personalului din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale, criterii care sunt obligatorii pentru acestea din urmă.

69.

Art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017

stabilește o astfel de limită maximă pentru drepturile salariale în discuție.

70.

Conform acestei dispoziții legale, „Nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la

alin. (1)

și

(3) , fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraș, municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generală a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la

art. 16 alin. (2) , cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli“.

71.

Astfel se instituie o limită maximă, constând în nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau a celorlalte funcții prevăzute de textul legal și se precizează expres că această limită se raportează la nivelul veniturilor salariale.

72.

Această din urmă expresie este definită de

art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017 : venitul salarial al personalului din sectorul bugetar cuprinde salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare, indemnizațiile lunare și, după caz, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, precum și alte drepturi în bani și/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

73.

Pe de altă parte, noțiunea de „indemnizație“ este folosită de legiuitorul român pentru a defini drepturi bănești cu un regim juridic diversificat, între care și cel pentru hrană, cu rol de protecție socială, acordat exclusiv pe perioada executării sarcinilor de serviciu ( Decizia nr. 13 din 16 septembrie 2024 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, paragraful 54).

74.

Indemnizația de hrană este reglementată în

secțiunea a 2-a din capitolul II al aceleiași legi , la

art. 18

- Indemnizația de hrană, sub titlul „Alte drepturi salariale“. Aceasta este terminologia utilizată de legiuitor, nemaiimpunându-se astfel vreo analiză, în sensul stabilirii dacă indemnizațiile ce intră în componența venitului salarial reprezintă numai acele sume de bani acordate salariatului pentru responsabilitățile specifice unor funcții, cum ar fi cea de conducere, de confidențialitate, fidelitate etc. și nu cea de hrană ( Decizia nr. 5 din 20 ianuarie 2020 , pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, paragraful 72).

75.

Din punctul de vedere al reglementării fiscale, indemnizația de hrană a fost reglementată distinct în

art. 76 alin. (3) lit. i) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , cu modificările și completările ulterioare ( Codul fiscal ), ca venit asimilat salariilor, alături de tichetele de masă -

lit. h)

și hrană -

lit. b) , fiind inclusă în mod expres în baza de calcul al contribuției la asigurări sociale, conform

art. 139 alin. (1) lit. r) din Codul fiscal .

76.

În ceea ce privește corelarea dintre dispoziția conținută de

alin. (1) al art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017

și cea din

alin. (4)

al aceluiași articol, este de observat că aceasta nu susține interpretarea conform căreia textul legal care instituie limitarea are în vedere salariul stabilit potrivit

alin. (1) .

77.

Astfel,

alin. (1) al art. 11 din legea-cadru

se referă la stabilirea salariului de bază prin hotărâre a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București, iar

alin. (4) , care instituie limitarea în discuție, se raportează la nivelul veniturilor salariale.

78.

În această situație, în realitate, nu se mai pune o problemă de interpretare coroborată a dispozițiilor conținute în cele două alineate, însuși actul normativ stabilind noțiunile cu care operează, ele fiind distincte în cele două alineate ale

art. 11 din legea-cadru .

79.

În acest sens, se observă că limita stabilită de

alin. (4) al art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017

nu vizează salariul de bază, ci nivelul veniturilor salariale.

80.

Distincția dintre cele două noțiuni, venituri salariale și salariu de bază, rezultă din dispozițiile

art. 7 din Legea-cadru nr. 153/2017 , acestea fiind definite separat, de

lit. m)

și, respectiv, de

lit. a)

din articolul menționat.

81.

Astfel, salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice, corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în

anexele nr. I - IX , potrivit

art. 7 lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017 .

82.

Pe de altă parte, veniturile salariale au o sferă mai largă, cuprinzând, conform definiției din

art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017 , atât salariul de bază, cât și alte drepturi salariale, printre care indemnizația de hrană, prevăzută la

art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 , în cadrul

secțiunii a 2-a din capitolul II , sub titlul „Alte drepturi salariale“.

83.

Din aceste texte legale rezultă că interpretarea conform căreia dispozițiile

art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017

trebuie coroborate cu cele ale

alin. (1)

al aceluiași articol pentru a ajunge la concluzia că textul legal de instituire a limitării are în vedere salariul stabilit potrivit

alin. (1)

este lipsită de suport legal, câtă vreme cele două alineate au în vedere noțiuni distincte. Conform normelor legale enunțate, nu doar salariul de bază este supus limitării

alin. (4) , întrucât această din urmă reglementare arată expres că limita vizează nivelul veniturilor salariale, fără a distinge în funcție de modul de acordare.

84.

Caracterul imperativ al acordării indemnizației de hrană reglementate prin

art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017

nu poate conduce la concluzia că, în anumite situații, nu s-ar aplica limitarea instituită prin

art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 .

85.

Reglementarea modului de stabilire a veniturilor lunare pentru personalul plătit din fonduri publice din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale, prin hotărâre a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București, în limitele prevăzute de

Legea-cadru nr. 153/2017

(limita minimă - salariul minim brut pe țară și limita maximă - indemnizația lunară corespunzătoare funcției de viceprimar/vicepreședinte al consiliului județean), este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de responsabilitatea, complexitatea și riscurile funcțiilor specifice în cadrul acestei categorii de personal, diferită de alte categorii de personal plătit din fonduri publice ( Decizia Curții Constituționale nr. 371 din 16 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2021, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 , paragraful 18).

86.

De asemenea, conform jurisprudenței similare a Curții Europene a Drepturilor Omului, statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 [citate în

Decizia Curții Constituționale nr. 337 din 11 iunie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 8 ianuarie 2021, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 11

și ale

art. 38 alin. (2) lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 , paragraful 30].

87.

În consecință, la stabilirea salariului lunar, ordonatorii de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare. Astfel, potrivit

art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 : „Stabilirea salariilor lunare potrivit

alin. (1)

se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor

art. 25 “, prevederi referitoare la limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi. De asemenea,

art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017

prevede că nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la

alin. (1)

și

(3) , fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, al celorlalte funcții prevăzute de text.

88.

Ca urmare, limita reprezentată de indemnizația viceprimarului privește nivelul veniturilor salariale, astfel cum sunt acestea definite de

art. 7 lit. m) din Legea-cadru nr. 153/2017 , în sensul că ele cuprind atât salariul de bază stabilit potrivit

art. 11 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 , cât și, printre altele, indemnizația de hrană, drept salarial care este inclus de lege în conținutul noțiunii de venituri salariale.

89.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 , raportate la

art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă ,

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanța - Secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 1.801/88/2023 și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 11 alin. (4)

și ale

art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, prin acordarea indemnizației de hrană nivelul veniturilor salariale nu poate depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar.

Obligatorie, potrivit dispozițiilor

art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă .

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2025.