Decizia nr. 593/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Mihaela Senia Costinescu

- magistrat-asistent-șef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, ale

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2020

pentru modificarea și completarea unor acte normative cu incidență în domeniul managementului situațiilor de urgență și al protecției civile și ale

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021

pentru modificarea

art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020

privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, precum și pentru completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, excepție ridicată de Cristian Adrian Secu în Dosarul nr. 2.516/2/2021*/a3 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.196D/2022.

2.

La apelul nominal se prezintă autorul excepției, lipsind celelalte părți. Procedura de înștiințare este în mod legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției, care formulează o cerere de amânare a soluționării cauzei, motivând că raportul întocmit în cauză trebuie refăcut, întrucât, pe de o parte, Curtea Constituțională nu a solicitat Curții de Conturi o informare cu privire la avizul acestei instituții necesar la emiterea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2014 , iar, pe de altă parte, cu privire la obiectul excepției de neconstituționalitate, deși în încheierea de sesizare a Curții Constituționale sunt indicate anumite dispoziții legale, de fapt criticile de neconstituționalitate au vizat actele normative în integralitatea lor, iar acest lucru nu se regăsește în raportul Curții. Cu privire la cererea formulată, reprezentantul Ministerului Public arată că autorul excepției nu poate solicita refacerea raportului întocmit de judecătorul-raportor, Curtea Constituțională fiind competentă să soluționeze cauza pe baza actelor pe care le consideră necesare și suficiente, obiectul excepției de neconstituționalitate fiind stabilit prin actul de sesizare a instanței constituționale, respectiv prin încheierea pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.

4.

Deliberând, Curtea respinge cererea de amânare formulată, președintele instanței acordând cuvântul pentru formularea concluziilor pe fondul cauzei.

5.

Autorul excepției solicită admiterea criticilor formulate, susținând că

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

a fost adoptată cu încălcarea prevederilor

art. 116 alin. (2) din Constituție , referitoare la înființarea organelor de specialitate din subordinea Guvernului, ale

art. 117 alin. (2) din Constituție

care stabilesc posibilitatea Guvernului de a înființa astfel de organe doar cu avizul Curții de Conturi și ale

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât nu s-a făcut dovada solicitării acestui aviz. De asemenea, întrucât lipsește fișa financiară care de regulă însoțește un act normativ, nu sunt estimate cheltuielile bugetare pe care le implică înființarea noilor organe de specialitate, respectiv a Departamentului pentru Situații de Urgență, a Comitetului național pentru intemperii și calamități și a Comitetului național pentru situații speciale de urgență, ceea ce contravine prevederilor

art. 138 alin. (5) din Constituție.

6.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției formulate, arătând că, de fapt, autorul excepției solicită calificarea naturii juridice a Departamentului pentru Situații de Urgență, în condițiile în care, în interpretarea dispozițiilor

art. 117 alin. (2) din Constituție , înființarea organelor de specialitate din subordinea Guvernului nu trebuie să se realizeze exclusiv prin lege, Guvernul având competența de a înființa astfel de organe dacă legea îi atribuie această competență, fapt de necontestat în cauză.

7.

Având cuvântul în replică, autorul excepției susține că nu solicită calificarea naturii juridice a Departamentului pentru Situații de Urgență, aceasta fiind deja stabilită în jurisprudența instanțelor judecătorești, ci solicită doar să se stabilească faptul că acest organ de specialitate nu poate fi înființat decât cu avizul Curții de Conturi, aviz care lipsește în cauză.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

8.

Prin Încheierea din 22 septembrie 2022, pronunțată în Dosarul nr. 2.516/2/2021*/a3, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, ale

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2020

pentru modificarea și completarea unor acte normative cu incidență în domeniul managementului situațiilor de urgență și al protecției civile și ale

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021

pentru modificarea

art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020

privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, precum și pentru completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. Excepția a fost ridicată de Cristian Adrian Secu, recurentul-reclamant într-o cauză având ca obiect, în principal, anularea

Hotărârii Comitetului Național pentru Situații de Urgență nr. 36 din 21 iulie 2020

privind constatarea pandemiei de COVID-19 și stabilirea unor măsuri aplicate pentru protecția populației.

9.

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia arată că problema care se ridică este aceea de a determina dacă Departamentul pentru Situații de Urgență face parte din administrația publică, mai exact dacă este un organ al administrației publice centrale de specialitate. Având în vedere atribuțiile executive ale Departamentului, care este condus de către un secretar de stat, cu rang de ministru, departament care funcționează în subordinea Ministerului Afacerilor Interne și care emite acte administrative în regim de putere publică, în mod incontestabil, concluzia este că acesta este o autoritate publică. Întrucât Departamentul nu este menționat expres în vreuna din dispozițiile speciale ale

Constituției , autorul excepției susține că trebuie integrat în una dintre categoriile generale ale autorităților publice, enumerate la titlul III din Legea fundamentală.

10.

Așa fiind, întrucât face parte din administrația publică centrală de specialitate, Departamentul pentru Situații de Urgență trebuia înființat în acord cu exigențele constituționale ale

art. 117 alin. (2)

care menționează că Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență. În raport cu aceste dispoziții, rezultă că temeiul legal al existenței unei asemenea structuri nu poate fi decât legea, precum și faptul că actul de înființare este condiționat de existența unui act de reglementare primară care să consacre expres competența Guvernului ori a ministerelor de a înființa astfel de organe de specialitate. Cu alte cuvinte, norma constituțională permite legiuitorului primar să delege legiuitorului secundar competența de a înființa organe de specialitate. Or, având în vedere că o anumită competență nu poate fi delegată altei persoane decât de titularul său, apare cu evidență că, recunoscând prin lege posibilitatea Guvernului, respectiv a ministerelor de a înființa astfel de entități, legiuitorul primar deține și păstrează o competență proprie sub acest aspect. Așa fiind,

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

și

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2020

au fost adoptate cu încălcarea prevederilor constituționale cuprinse în

art. 117 alin. (2) .

11.

Mai mult, dispozițiile

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

afectează regimul Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Sănătății și al altor instituții publice, deoarece înființează un nou departament în cadrul Ministerului Afacerilor Interne în cadrul căruia se folosește personal specializat care urmează să fie angajat, în condițiile legii, dar și prin detașare de personal din cadrul Ministerului Sănătății și al altor instituții publice, înființându-se totodată și o structură specializată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne pentru monitorizarea, controlul operațional și inspecția activității serviciilor de ambulanță și al unităților și compartimentelor de primire a urgențelor (UPU/CPU). Sunt afectate structura organizatorică, funcționarea, competențele, resursele materiale și financiare, numărul și statutul personalului atât din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Sănătății, al Ministerului Apărării Naționale, al serviciilor de Salvamont, cât și din cadrul altor instituții publice, împrejurare ce este de natură să aducă atingere dispozițiilor

art. 115 alin. (4)

și

(6) din Constituție .

12.

De asemenea, se poate observa încălcarea dispozițiilor

art. 138 alin. (5)

raportate la

art. 15 alin. (1)

și

art. 16 alin. (2) din Constituție

ce prevăd obligativitatea întocmirii unei fișe financiare în care trebuie prevăzută în mod obligatoriu sursa de finanțare a majorării cheltuielilor bugetare. Astfel, nu sunt estimate cheltuielile bugetare cu personalul care urmează să fie angajat, în condițiile legii, de către Departamentul pentru Situații de Urgență și nici pentru funcționarea Comitetului național pentru intemperii și calamități și a Comitetului național pentru situații speciale de urgență.

13.

Cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021 , autorul susține că acest articol a adus completări

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

în sensul că „Departamentul pentru Situații de Urgență reprezintă și apără drepturile și interesele legitime ale Comitetului Național în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, în cauzele în care Comitetul Național este parte și exercită căi de atac sau orice mijloace legale de apărare“. În mod evident, dat fiind că, prin aceste dispoziții, Departamentul pentru Situații de Urgență este delegat să reprezinte în instanță interesele legitime ale Consiliului Național pentru Situații de Urgență, se încalcă principiul securității juridice prevăzut de

art. 1 alin. (5) din Constituție , întrucât nu este posibil ca un organism nelegal înființat să reprezinte interesele legitime ale unei autorități publice. Altfel spus, declararea neconstituționalității

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2014

și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 68/2020 implică și înlăturarea din ordinea juridică a efectelor pe care acestea le produc, și anume existența în ordinea juridică a Departamentului pentru Situații de Urgență, astfel că dispozițiile

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021

devin lipsite de cauză, fiind lovite de nulitate/neconstituționalitate.

14.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

15.

Potrivit

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

16.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

17.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

18.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014

privind unele măsuri în domeniul managementului situațiilor de urgență, precum și pentru modificarea și completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 4 februarie 2014, care reglementează înființarea, organizarea și atribuțiile Departamentului pentru Situații de Urgență, dispozițiile

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2020

pentru modificarea și completarea unor acte normative cu incidență în domeniul managementului situațiilor de urgență și al protecției civile, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 14 mai 2020, care prevăd modificări ale

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014 , și dispozițiile

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021

pentru modificarea

art. 15 alin. (4) din Legea nr. 136/2020

privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații de risc epidemiologic și biologic, precum și pentru completarea

Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 30 iunie 2021, care introduce la

art. 8^1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 21/2004

privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 26 aprilie 2004, două noi alineate cu următorul cuprins:

(5^1)

Departamentul pentru Situații de Urgență reprezintă și apără drepturile și interesele legitime ale Comitetului Național în fața instanțelor de judecată și a altor organe de jurisdicție, în cauzele în care Comitetul Național este parte și exercită căi de atac sau orice mijloace legale de apărare. În aceste cauze, renunțarea la judecată sau la calea de atac se aprobă prin notă, la propunerea Departamentului pentru Situații de Urgență, de președintele Comitetului Național sau de persoana desemnată prin decizia acestuia.

(5^2)

Cheltuielile de judecată derivate din acțiuni în reprezentarea intereselor statului se achită din bugetul Ministerului Afacerilor Interne.

19.

În opinia autorului excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (5)

referitor la principiul legalității,

art. 115 alin. (4)

și

(6)

care consacră limitele delegării legislative,

art. 117 alin. (2)

referitor la înființarea organelor de specialitate și în

art. 138 alin. (5)

privind sursa de finanțare a cheltuielilor bugetare.

20.

Examinând critica de neconstituționalitate întemeiată pe dispozițiile

art. 117 alin. (2) din Constituție , potrivit cărora „Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaște această competență“, Curtea reține că organele de specialitate aflate în subordinea Guvernului ori a ministerelor pot fi înființate prin acte administrative, de reglementare secundară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului), acestea fiind însă condiționate de existența unor acte de reglementare primară care să consacre expres competența Guvernului ori a ministerelor de a înființa astfel de organe de specialitate. Cu alte cuvinte, norma constituțională permite legiuitorului primar să delege legiuitorului secundar competența de a înființa organe de specialitate. Exercitând această competență, legiuitorul secundar poate înființa prin acte administrative, cu forță juridică infralegală, structuri ale administrației publice centrale de specialitate, în subordinea Guvernului ori a ministerelor. Totodată, Curtea reține că, reglementând posibilitatea legiuitorului primar de a delega Guvernului ori ministerelor competența de a înființa organe de specialitate, norma constituțională nu conferă Guvernului și nici ministerelor o competență exclusivă în această materie. O asemenea competență (exclusivă) s-ar fi exercitat numai dacă norma constituțională nu o condiționa de „recunoașterea“ prin lege, deci de intervenția expresă și prealabilă a legiuitorului primar. Or, având în vedere că o anumită competență nu poate fi delegată altei persoane decât de titularul său, apare cu evidență că, recunoscând prin lege posibilitatea Guvernului, respectiv a ministerelor de a înființa astfel de entități, legiuitorul primar deține și păstrează o competență proprie sub acest aspect (a se vedea în acest sens

Decizia nr. 144 din 13 martie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 16 aprilie 2019, paragraful 47, și

Decizia nr. 331 din 21 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 18 iunie 2019, paragraful 40).

21.

Așadar, din examinarea dispozițiilor constituționale menționate rezultă că organele de specialitate aflate în subordinea Guvernului ori a ministerelor pot fi înființate atât printr-un act normativ de reglementare primară (lege, ordonanță simplă sau de urgență a Guvernului), în baza

art. 116 alin. (2)

coroborat cu

art. 117 alin. (2) din Constituție , cât și prin acte de reglementare secundară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului), în baza

art. 117 alin. (2) din Constituție , în acest din urmă caz însă actul fiind condiționat de existența unui act de reglementare primară, care să consacre expres competența Guvernului ori a ministerelor de a înființa astfel de organe de specialitate. Curtea reține că

art. 25 lit. n) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019

privind Codul administrativ prevede expres că „În realizarea funcțiilor sale Guvernul îndeplinește următoarele atribuții principale: (...) n) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa“. Așadar, Curtea constată că, potrivit legii, Guvernul poate înființa, prin hotărâre, organe de specialitate în subordinea sa, cu avizul Curții de Conturi.

22.

Examinând

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014 ,

art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 68/2020

și

art. II pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 63/2021 , Curtea reține că acestea vizează înființarea, organizarea și atribuțiile Departamentului pentru Situații de Urgență, structură operațională, fără personalitate juridică, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, cu atribuții în coordonarea integrată, cu caracter permanent, la nivel național, a activităților de protecție civilă, de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, de asigurare a resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării provizorii de normalitate, inclusiv de prim ajutor calificat și asistență medicală de urgență. Departamentul este condus de un secretar de stat, șeful Departamentului pentru Situații de Urgență, numit prin decizie a prim-ministrului, și folosește personal încadrat în condițiile legii, inclusiv prin detașare, din cadrul Ministerului Sănătății, precum și din alte instituții publice, după caz.

23.

Fiind un organ din structura administrației publice centrale de specialitate, aflat în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situații de Urgență poate fi înființat atât printr-un act de reglementare primară, în temeiul

art. 116 alin. (2) din Constituție , cât și printr-un act de reglementare secundară, în temeiul

art. 117 alin. (2) din Constituție , coroborat cu

art. 11 lit. o) din Legea nr. 90/2001

privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Având în vedere aceste considerente, Curtea apreciază că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate raportată la dispozițiile

art. 117 alin. (2) din Constituție .

24.

În ceea ce privește critica de neconstituționalitate întemeiată pe dispozițiile

art. 115 alin. (4)

și

(6) din Constituție , potrivit căreia actele normative care reglementează Departamentul pentru Situații de Urgență nu respectă condițiile privind urgența adoptării și sunt de natură să afecteze structura organizatorică, funcționarea, competențele, resursele materiale și financiare, numărul și statutul personalului din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Sănătății, al Ministerului Apărării Naționale, al serviciilor de Salvamont și al altor instituții publice, Curtea reține că, potrivit

art. I alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2014 , Departamentul coordonează operațional serviciile de ambulanță județene, respectiv Serviciul de Ambulanță București-Ilfov, unitățile și compartimentele de primire a urgențelor (UPU/CPU), serviciile publice Salvamont și Salvaspeo și activitățile de căutare-salvare canină în domeniul situațiilor de urgență, având în componență structuri funcționale, care includ, fără a se limita la acestea, Direcția generală urgențe medicale, Direcția generală pentru protecție civilă și Direcția suport decizional. Înființarea unei asemenea structuri a fost justificată de necesitatea unei coordonări unitare, de natură să asigure funcționalitatea optimă și eficientă a elementelor de dispozitiv și a capabilităților, precum și de efectuarea unui control real, efectiv, asigurat de o conducere realizată de persoane cu experiență în materie, care să coordoneze structurile respective de la nivelul Guvernului, prin intermediul unui secretar de stat, specialist în domeniu.

25.

Potrivit jurisprudenței Curții, pentru emiterea unei ordonanțe de urgență este necesară existența unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voința Guvernului, care pune în pericol un interes public. De esența stării extraordinare este deci caracterul său obiectiv, în sensul că „existența sa nu depinde de voința Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacționeze prompt pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanței de urgență“ ( Decizia nr. 83 din 19 mai 1998 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 8 iunie 1998). Cu alte cuvinte, adoptând actul normativ în regim de urgență, Guvernul nu a acționat în mod arbitrar, ca urmare a unei aprecieri bazate exclusiv pe elemente de oportunitate, prin definiție de natură subiectivă, ci a fost constrâns să acționeze în scopul contracarării unor consecințe negative care s-ar fi produs ca efect al lipsei de coordonare a activităților de protecție civilă, de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, de asigurare a resurselor umane, materiale, financiare și de altă natură necesare restabilirii stării provizorii de normalitate, inclusiv de prim ajutor calificat și asistență medicală de urgență. Curtea apreciază că actul normativ adoptat întrunește exigențele constituționale prevăzute de

art. 115 alin. (4) , Guvernul demonstrând existența unei situații extraordinare a cărei reglementare nu a putut fi amânată și motivând urgența actului în cuprinsul său.

26.

Examinând dispozițiile

art. 115 alin. (6) din Constituție , prin

Decizia nr. 150 din 12 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 17 martie 2020, paragrafele 58 și 59, Curtea a constatat că norma constituțională instituie veritabile limitări ale competenței atribuite Guvernului. Curtea a stabilit că „Guvernul nu are nicio competență de legiferare în domeniul legilor constituționale («ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale») și cel al legilor care vizează măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică («ordonanțele de urgență nu pot viza măsuri de trecere silită»), acestea fiind în competența de legiferare exclusivă a Parlamentului, sub toate aspectele pe care le reglementează în conținutul lor normativ, și are o competență de legiferare limitată în domeniile care vizează regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de

Constituție

și drepturile electorale («ordonanțele de urgență nu pot afecta»), cu privire la care aplicarea interdicției constituționale exprese este condiționată de adoptarea unor reglementări care suprimă, aduc atingere, prejudiciază, vatămă, lezează, în general, antrenează consecințe negative asupra drepturilor, libertăților și îndatoririlor constituționale. În această din urmă ipoteză, dacă reglementările nu produc consecințele juridice menționate, Guvernul partajează competența de legiferare cu Parlamentul, fiind ținut însă de obligația de a motiva în conținutul actului normativ existența unei situații extraordinare, a cărei reglementare nu poate fi amânată, precum și urgența reglementării“. Curtea a mai statuat că interdicțiile constituționale prevăzute la

art. 115 alin. (6)

de a nu adopta ordonanțe de urgență care „pot afecta“ regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de

Constituție , drepturile electorale au avut în vedere „restrângerea competenței Guvernului de a legifera în aceste domenii esențiale în locul Parlamentului, iar nu lipsirea totală de competența de a legifera în materie“. Prin urmare, întrucât nu există o interdicție absolută cu privire la competența Guvernului de a legifera în materia reglementată prin ordonanțele de urgență criticate, Curtea constată că nu poate reține încălcarea, de plano, a dispozițiilor

art. 115 alin. (6) din Constituție , ci este necesar ca în cadrul controlului de constituționalitate extrinsecă pe care îl efectuează să verifice critici de neconstituționalitate intrinsecă.

27.

Pornind de la premisele stabilite prin

Decizia nr. 150 din 12 martie 2020 , precitată, luând act de obiectul de reglementare al ordonanțelor de urgență ale Guvernului supuse controlului de constituționalitate și analizând criticile formulate în cauză, Curtea constată că autorul excepției de neconstituționalitate nu menționează care sunt drepturile și libertățile fundamentale afectate prin actele normative criticate și nici modul în care este afectat regimul unor instituții fundamentale ale statului.

28.

Așa fiind, Curtea nu poate reține incidența dispozițiilor

art. 115 alin. (6) din Constituție , critica întemeiată pe aceste dispoziții fiind nemotivată.

29.

În ceea ce privește critica potrivit căreia adoptarea actelor normative criticate s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor

art. 138 alin. (5) din Constituție , întrucât nu au fost întocmite fișele financiare în care să se prevadă sursa de finanțare a majorării cheltuielilor bugetare cu personalul care urmează să fie angajat, în condițiile legii, de către Departamentul pentru Situații de Urgență, de Comitetul național pentru intemperii și calamități și Comitetul național pentru situații speciale de urgență, Curtea reține că obligativitatea indicării sursei de finanțare pentru aprobarea cheltuielilor bugetare, prevăzută de

art. 138 alin. (5) din Constituție , constituie un aspect distinct față de cel al lipsei fondurilor pentru susținerea finanțării din punct de vedere bugetar. Astfel, în jurisprudența sa ( Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008), Curtea Constituțională a reținut că stabilirea sursei de finanțare și insuficiența resurselor financiare din sursa astfel stabilită sunt două aspecte diferite: primul aspect este legat de imperativele

art. 138 alin. (5) din Constituție , iar al doilea nu are caracter constituțional, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce privește, în esență, relațiile dintre Parlament și Guvern.