Decizia nr. 421/2025

Articolul 503

alin. (2) pct. 3

și

4:

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

(...)

3.

instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.;

–

Articolul 509

alin. (1) pct. 1 :

(1)

Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1.

s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

–

Articolul 718

alin. (1):

„(1) Hotărârea pronunțată cu privire la contestație poate fi atacată numai cu apel, cu excepția hotărârilor pronunțate în temeiul

art. 712 alin. (4)

și

art. 715 alin. (4)

care pot fi atacate în condițiile dreptului comun.“

16.

În susținerea excepției de neconstituționalitate sunt invocate prevederile constituționale cuprinse în

art. 1 alin. (3)

și

(5)

privind statul de drept și principiul legalității,

art. 16

- Egalitatea în drepturi,

art. 21

- Accesul liber la justiție. Totodată, în temeiul

art. 11 ,

art. 20 alin. (1)

și

art. 148 din Constituție , după caz, prin raportare la prevederile constituționale corespondente, sunt invocate și exigențele

art. 1

- Obligația de a respecta drepturile omului,

art. 6

- Dreptul la un proces echitabil și

art. 14

- Interzicerea discriminării din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , ale

art. 7

privind egalitatea în fața legii și

art. 8

privind dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor juridice din

Declarația Universală a Drepturilor Omului , ale

art. 26 privind egalitatea în fața legii din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice și ale

art. 2 privind interzicerea discriminării din Pactul internațional cu privire la drepturile economice , sociale și culturale și ale

art. 20 - Egalitatea în fața legii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

17.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4

din Codul de procedură civilă , Curtea observă că aceasta urmează să fie respinsă ca inadmisibilă, raportat la cadrul procesual al invocării acesteia.

18.

Potrivit dispozițiilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești (...) privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei (...)“. Curtea a statuat în jurisprudența sa că „legătura cu soluționarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea dispozițiilor de lege criticate în cauza dedusă judecății, cât și pertinența excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele impuse de prevederile

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 . Prin urmare, condiția incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității dispozițiilor de lege criticate ( Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13).

19.

De asemenea, constatarea neconstituționalității unui text de lege ca urmare a invocării unei excepții de neconstituționalitate trebuie să profite autorilor acesteia și nu poate constitui doar un instrument de drept abstract. Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează în primul rând situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată ( Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). Totodată, Curtea a reținut, în jurisprudența sa, că dacă autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia ( Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2018 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 20 iulie 2018, paragraful 17).

20.

În aceste condiții, Curtea constată că dispozițiile

art. 503 alin. (2) pct. 3 și 4

din Codul de procedură civilă

care reglementează motivele contestației în anulare reprezentate de omisiunea instanței de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen și de omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză, raportate la obiectul cauzei în cadrul căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, respectiv în cadrul soluționării cererii de revizuire a deciziei prin care a fost admis apelul declarat împotriva sentinței prin care a fost soluționată o contestație la executare, nu au legătură cu soluționarea acesteia, în sensul

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 .

21.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă, întrucât nu există o legătură cu soluționarea cauzei, în sensul prevederilor

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , iar eventuala admitere a excepției ridicate nu este de natură să restabilească situația inechitabilă în care se presupune că autorii acesteia s-ar fi aflat din cauza neconstituționalității dispozițiilor de drept procedural civil.

22.

În continuare, referitor la prevederile

art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă , Curtea observă că, în jurisprudența sa, spre exemplu, prin

Decizia nr. 697 din 12 decembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 8 martie 2024, paragrafele 17-20, a constatat că sunt neîntemeiate susținerile referitoare la neconstituționalitatea reglementării criticate din perspectiva imposibilității exercitării căii de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în materia contestației la executare.

23.

Curtea a reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile

art. 21 din Legea fundamentală , nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale,

art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. Totodată, s-a statuat că

art. 21 din Constituție

nu precizează in terminis că accesul liber la justiție implică întotdeauna dreptul de a exercita atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, situație în care exercitarea cumulativă a ambelor căi de atac împotriva unei hotărâri nu constituie un criteriu de constituționalitate.

24.

Dispozițiile

art. 129 din Constituție

lasă la latitudinea legiuitorului reglementarea căilor de atac, ceea ce îi permite acestuia să excepteze de la exercitarea lor, atunci când consideră că se impune, anumite hotărâri judecătorești.

25.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă

se reține că autorii excepției critică faptul că nu este definită noțiunea „unor lucruri“ din cuprinsul acestora, ceea ce afectează calitatea normei, care devine astfel neclară, imprecisă și imprevizibilă.

26.

Referitor la această critică se observă că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților [ art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă ], judecătorul trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă să depășească limitele învestirii [ art. 22 alin. (6) din Codul de procedură civilă ]. În acest context, se constată că prin noțiunea de „lucruri/lucru“ din cuprinsul

art. 509 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă

se înțelege orice cerere principală, accesorie sau incidentală care a fixat cadrul litigiului, a determinat limitele acestuia și a stabilit obiectul cererii deduse judecății (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 492 din 19 aprilie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011).

27.

Așa fiind, Curtea observă că sfera de aplicare a acestei noțiuni nu poate fi definită în mod expres de legiuitor, având în vedere cererile care pot fi formulate în cadrul litigiului, astfel încât diversitatea situațiilor nu justifică o listă exhaustivă a acestora. Prin urmare, instanța judecătorească de control este cea care, prin raportare la situația existentă în dosar la data pronunțării hotărârii ce se atacă, poate aprecia dacă cererea de revizuire se încadrează în motivele strict și limitativ prevăzute de

art. 509 din Codul de procedură civilă .

28.

De altfel, Curtea reține că orice normă juridică trebuie să aibă un anumit grad de abstractizare, iar, referitor la principiul aplicabilității generale a legilor, prin hotărârile din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 și 21 octombrie 2013, pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36,

Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României , paragrafele 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, și Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 și 93, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor.

29.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 503 alin. (2) pct. 3

și

4 din Codul de procedură civilă , excepție ridicată de Vasile Baraniuc și Liliana Baraniuc în Dosarul nr. 2.149/99/2020 al Tribunalului Iași - Secția I civilă.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de aceleași părți în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 509 alin. (1) pct. 1

și ale

art. 718 alin. (1) din Codul de procedură civilă

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Iași - Secția I civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 14 octombrie 2025.