Decizia nr. 690/2025

Articolul 155

alin. (4) din Codul penal : „Termenele prevăzute la

art. 154 , dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.“;

–

Articolul 106

din Legea apelor nr. 107/1996 : „Infracțiunile prevăzute de prezenta lege se constată de către organele abilitate, precum și de către personalul prevăzut la

art. 90 , care înaintează actul de constatare la organul local de cercetare penală.“

12.

Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale

art. 1 alin. (5)

cu privire la calitatea legii și ale

art. 21 alin. (3)

privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este interpretat în temeiul

art. 20 din Constituție

și prin prisma exigențelor

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

13.

Examinând excepția de neconstituționalitate, în ceea ce privește pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (4) din Codul penal , Curtea constată că autorul excepției nu arată în ce constă caracterul neclar, imprecis și imprevizibil al textului criticat, afirmând doar că acesta contravine standardelor de calitate a legii, pe care le enumeră.

14.

Or, prin

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea Constituțională a statuat, cu valoare de principiu, că o excepție de neconstituționalitate va fi respinsă, ca inadmisibilă, în cazul în care aceasta nu cuprinde motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invocat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat. În acest sens, Curtea Constituțională, prin

Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de control constituțional s-ar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condițiile în care

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992

precizează că «sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției și va fi însoțită de dovezile depuse de părți»“ (a se vedea, în acest sens, și

Decizia nr. 627 din 29 mai 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008).

15.

Pentru aceste motive și având în vedere lipsa motivării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (4) din Codul penal , Curtea constată că aceasta este inadmisibilă.

16.

Referitor la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 106 din Legea nr. 107/1996 , Curtea constată că acestea sunt în acord cu standardele de calitate a legii, prevăzute la

art. 1 alin. (5) din Constituție .

17.

În acest sens, Curtea reține că

Legea nr. 107/1996

constituie cadrul normativ în domeniul administrării și protejării apelor, care are ca scop, potrivit

art. 2

din cuprinsul său, conservarea, dezvoltarea și protecția resurselor de apă, precum și asigurarea unei curgeri libere a apelor; protecția împotriva oricărei forme de poluare și de modificare a caracteristicilor resurselor de apă, a malurilor și albiilor sau cuvetelor acestora; refacerea calității apelor de suprafață și subterane; conservarea și protejarea ecosistemelor acvatice; asigurarea alimentării cu apă potabilă a populației și a salubrității publice; valorificarea complexă a apelor ca resursă economică și repartiția rațională și echilibrată a acestei resurse, cu menținerea și cu ameliorarea calității și productivității naturale a apelor; apărarea împotriva inundațiilor și oricăror alte fenomene hidrometeorologice periculoase; satisfacerea cerințelor de apă ale agriculturii, industriei, producerii de energie, a transporturilor, aquaculturii, turismului, agrementului și sporturilor nautice, ca și ale oricăror alte activități umane.

18.

În vederea realizării obiectivelor anterior enumerate,

Legea nr. 107/1996

reglementează regimul de folosire a apelor și a albiilor ( capitolul II ), gospodărirea apelor ( capitolul III ), controlul activității de gospodărire a apelor ( capitolul IV ), mecanismul economic în domeniul apelor ( capitolul V ), sancțiuni ( capitolul VI ), precum și dispoziții tranzitorii și finale ( capitolul VII ).

19.

În cadrul

capitolului VI din Legea nr. 107/1996 , referitor la sancțiuni, sunt prevăzute, în mod distinct, la

art. 87

și

88 , faptele care constituie contravenții, dacă nu sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni, precum și sancțiunile corespunzătoare, aplicabile în cazul comiterii acestora, iar la

art. 92 - 105 , faptele care constituie infracțiuni.

20.

În acest context, potrivit prevederilor

art. 90 din Legea nr. 107/1996 , constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la

art. 88

din aceeași lege se fac de către inspectorii din Ministerul Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și din Regia Autonomă „Apele Române“, de către directorii filialelor bazinale ale Regiei Autonome „Apele Române“ și salariații împuterniciți de aceștia, de către alte persoane împuternicite de conducerea Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului și de către inspectorii din agențiile de protecție a mediului.

21.

Așadar, persoanele enumerate la

art. 90 din Legea nr. 107/1996

sunt abilitate, ex lege, să constate comiterea faptelor prevăzute drept contravenții la

art. 87 din Legea nr. 107/1996

și să aplice sancțiunile contravenționale reglementate la

art. 88

din lege. Însă, în ipoteza în care faptele anterior menționate sunt săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni, aceleași persoane au obligația legală, cu caracter general, să sesizeze organele de urmărire penală.

22.

Astfel, în cazul comiterii infracțiunilor prevăzute la

art. 92-105 din Legea nr. 107/1996 , constatarea și sancționarea acestora revin, conform dispozițiilor

art. 2

coroborat cu

art. 1 alin. (1) ,

art. 55 - 57

și

art. 285 din Codul de procedură penală , organelor de urmărire penală - care, potrivit

art. 55

anterior menționat, sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale - și instanțelor judecătorești. Prin urmare, cercetarea comiterii infracțiunilor, indiferent de reglementarea acestora în partea specială a Codului penal sau în cuprinsul unor legi speciale, cum este și

Legea nr. 107/1996 , în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale, este de competența exclusivă a organelor de urmărire penală.

23.

De altfel, acest aspect a fost avut în vedere de legiuitor, cu prilejul reglementării

art. 106 din Legea nr. 107/1996 , când a prevăzut că actul de constatare se înaintează organului local de cercetare penală.

24.

Astfel, din interpretarea sistematică a normei juridice criticate, rezultă că sintagma „infracțiunile (...) se constată de către organele abilitate, precum și de către personalul prevăzut la

art. 90 “ din cuprinsul

art. 106 din Legea nr. 107/1996

are în vedere constatarea, în sensul luării la cunoștință a comiterii faptelor incriminate prin dispozițiile

art. 92-105 din Legea nr. 107/1996 , de către persoanele sau autoritățile administrative care ajung să dețină informații referitoare la astfel de activități infracționale. Însă, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală mai sus invocate, aceasta trebuie să fie urmată de sesizarea organelor de urmărire penală, singurele competente să încadreze respectivele fapte și să le califice drept infracțiuni, în funcție de circumstanțele și particularitățile fiecărei cauze. Prin urmare, cu toate că maniera de exprimare a dispozițiilor legale criticate este una generală, ceea ce constată organele abilitate și persoanele prevăzute la

art. 90 din Legea nr. 107/2006

este probabilitatea comiterii unor fapte dintre cele reglementate în cuprinsul

Legii nr. 107/2006

drept infracțiuni, și nu însăși săvârșirea infracțiunilor. Pentru acest motiv, autoritățile sau persoanele care constată comiterea faptelor nu realizează acte de urmărire penală în cauză, ci intră în posesia unor informații sau indicii referitoare la săvârșirea unor fapte ce constituie infracțiuni, pe care le consemnează în procese-verbale sau în alte categorii de acte pe care le emit potrivit atribuțiilor legale. Acest aspect rezultă din obligația prevăzută în sarcina acestora de a sesiza organele de urmărire penală („organul local de cercetare penală“ - în exprimarea legii) în vederea realizării urmăririi penale.

25.

Nu în ultimul rând, dispozițiile legale criticate trebuie interpretate sistematic prin raportare la legislația procesual penală în vigoare la data adoptării lor, respectiv la dispozițiile

Codului de procedură penală

din 1968, care prevedea la

art. 224

posibilitatea efectuării, în vederea începerii urmăririi penale, a unor acte premergătoare acesteia, de către organele de urmărire penală, acte care, de principiu, erau realizate de către organele de cercetare penală ale poliției judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, competente material și teritorial, și constituiau o fază anterioară urmăririi penale. Însă normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar prin dispozițiile

Codului de procedură penală

în vigoare toate actele de cercetare realizate de cele două categorii de organe de urmărire penală anterior menționate au fost incluse în faza urmăririi penale, motiv pentru care, cu atât mai mult, ex lege, nu pot exista alte organe, distincte de cele de urmărire penală, abilitate să constate comiterea unor infracțiuni.

26.

În ceea ce privește sensul sintagmei „organe abilitate“ din cuprinsul

art. 106 din Legea nr. 107/1996 , pentru considerentele mai sus invocate și aplicând aceeași metodă a interpretării sistematice a normei juridice analizate, Curtea deduce că aceasta are în vedere, cu titlu general, organele administrative care, în exercitarea atribuțiilor legale, pot avea cunoștință de comiterea unor fapte ce constituie infracțiuni conform

Legii nr. 107/1996 .

27.

Referitor la susținerile autorului excepției conform cărora actele prin care organele administrative sau persoanele prevăzute la

art. 90 din Legea nr. 107/1996

sesizează organele de urmărire penală constituie probe ce pot fi administrate în cursul procesului penal, Curtea reține că acest aspect nu este prevăzut, în mod expres, de norma juridică criticată și nici nu rezultă din interpretarea acesteia potrivit metodelor de interpretare consacrate în drept. Pentru acest motiv, nu sunt incidente în prezenta cauză soluția și considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 72 din 29 ianuarie 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019 [prin care Curtea a constatat că sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul

art. 233^1 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală , cu referire la

alin. (2)

și

(3)

din același articol, precum și sintagma „care constituie mijloace de probă“ din cuprinsul

art. 350 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, cu referire la

alin. (1)

din același articol, sunt neconstituționale], astfel cum, în mod greșit, se susține în prezenta cauză. În acest sens, Curtea precizează că, spre deosebire de textul criticat, prevederile legale constatate ca fiind neconstituționale prin

Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019 , precitată, reglementau, expressis verbis, valoarea de mijloace de probă a proceselor-verbale încheiate de Agenția Națională de Administrare Fiscală.

28.

În ceea ce privește standardele de calitate a legii, Curtea Constituțională, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a reținut, în repetate rânduri, în jurisprudența sa, că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. S-a arătat, astfel, că principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. și alții împotriva Italiei, paragraful 109).

29.

S-a constatat, totodată, că, având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută și că una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. S-a statuat, de asemenea, că oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. S-a reținut, prin aceeași jurisprudență, că, deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, s-a constatat că exigența referitoare la previzibilitatea legii nu poate fi interpretată ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36). Cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (a se vedea, de exemplu,

Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 216 din 23 martie 2016, și

Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 45 și 46).

30.

Or, raportând considerentele de principiu anterior invocate la cele arătate cu privire la dispozițiile

art. 106 din Legea nr. 107/1996 , Curtea conchide că textul criticat respectă exigențele

art. 1 alin. (5) din Constituție , permițând destinatarilor legii ca, interpretând textul criticat, să determine sensul și sfera sa de aplicare.

31.

Având în vedere cele mai sus arătate - respectiv faptul că atât constatarea, cât și sancționarea comiterii infracțiunilor prevăzute în cuprinsul

Legii nr. 107/1996

sunt de competența exclusivă a organelor judiciare și că actele de sesizare a organelor de urmărire penală emise de organele abilitate și de persoanele prevăzute la

art. 90 din Legea nr. 107/1996

nu pot fi administrate ca probe în cursul procesului penal -, Curtea reține că dispozițiile legale criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate de

art. 21 din Constituție

și

art. 6 paragraful 1 din Convenție .

32.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 155 alin. (4) din Codul penal , excepție ridicată de Gheorghe Ciprian Buga în Dosarul nr. 4.616/291/2018 al Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

2.

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile

art. 106 din Legea apelor nr. 107/1996

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Bacău - Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 decembrie 2025.