Hotărârea din 25 ianuarie 2000
în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României
prezumat în vigoare
Legături cu alte acte
Ce face acest act
Are ca temei 1
- Legea nr. 15/1968 21 iunie 1968 (prevederi anume) privind adoptarea Codului penal al României
În cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția I), constituită în Camera având următoarea componenta:
doamna E. Palm, președinte;
domnii J. Casadevall;
Gaukur Jorundsson;
R. Turmen;
doamna W. Thomassen;
domnul R. Maruste, judecători;
doamna A. Diculescu-Sova, judecător ad-hoc;
și domnul M. O'Boyle, grefier secție,
după deliberarea care a avut loc în Camera de Consiliu la data de 14 septembrie 1999 și apoi la data de 11 ianuarie 2000,
pronunța următoarea hotărâre, adoptată la aceasta ultima data:
PROCEDURA
1. Curtea a fost sesizată de către Guvernul român (Guvernul) la data de 27 ianuarie 1999, în termenul de 3 luni prevăzut de fostele articole 32 alin. 1 și 47 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (convenția). La origine se afla o plângere (nr. 31.679/96) îndreptată împotriva României, prin care Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) fusese sesizată de un cetățean francez, doamna Rita Ignaccolo-Zenide, la data de 22 ianuarie 1996, în temeiul fostului articol 25.
În sesizarea Guvernului se invoca fostele articole 44 și 48, precum și declarația română care recunoaște jurisdicția obligatorie a Curții (fostul articol 46). Ea are ca obiect obținerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcție de situația de fapt, statul pârât a încălcat art. 8 din convenție.
2. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998 și conform art. 5 alin. 4 din protocolul menționat mai sus, coroborat cu art. 100 alin. 1 și cu art. 24 alin. 6 din Regulamentul Curții (regulamentul)*1), Marea Camera a hotărât la 31 martie 1999 ca examinarea cauzei va avea loc în fața unei camere constituite în cadrul uneia dintre secțiile Curții.
--------------
Nota grefei:
*1) Intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998.
3. Conform art. 52 alin. 1 din regulament, președintele Curții, domnul L. Wildhaber, a transmis cauza Secției I. Camera, constituită în cadrul secției respective, îi includea, cu drepturi depline, pe domnul C. Barsan, judecător ales ca reprezentant al României [art. 27 alin. 2 din Convenție și art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament], și pe doamna E. Palm, presedinta secției [art. 26 alin. 1 lit. a) din regulament]. În plus, au mai fost desemnați de către doamna presedinta a secției, pentru completarea Camerei, domnul J. Casadevall, domnul Gaukur Jorundsson, doamna W. Thomassen și domnul Maruste [art. 26 alin. 1 lit. b) din regulament].
4. Ulterior domnul C. Barsan, care participase la examinarea cauzei în Comisie, a formulat cerere de abținere (art. 28 din regulament). În consecința, Guvernul a desemnat-o pe doamna Ana Diculescu-Sova în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 alin. 2 din Convenție și art. 29 alin. 1 din regulament).
5. Reprezentantul reclamantei și-a prezentat memoriul la data de 19 februarie 1999. După ce a beneficiat de o amânare a termenului, agentul guvernamental a prezentat propriul sau memoriu la data de 5 iulie.
6. La data de 28 mai 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulament, presedinta a autorizat asociațiile "AIRE Centre" și "Reunite" să prezinte împreună observații scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observații au fost primite la data de 1 iulie 1999.
7. La data de 28 iulie 1999 reprezentantul reclamantei a depus observații complementare. La data de 30 iulie 1999, în virtutea art. 61 alin. 5 din regulament, Guvernul și-a formulat propriile comentarii privind observațiile părților interveniente.
8. Conform deciziei Camerei, la data de 14 septembrie 1999 a avut loc o audiere publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg.
S-au înfățișat:
- din partea Guvernului
● domnul C.-L. Popescu, consilier în Ministerul Justiției, agent;
● domnul M. Selegean, Ministerul Justiției,
● domnul T. Corlățean, Ministerul Afacerilor Externe, consilieri;
- din partea reclamantei
● domnul J. Lagrange, avocat în baroul Nancy, consilier.
Curtea a audiat declarațiile domnului Lagrange și ale domnului Popescu.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
9. La data de 7 mai 1980 reclamanta s-a căsătorit cu D.Z., cetățean român. Sotii au avut doi copii, Maud și Adele, născute în anul 1981 și, respectiv, în anul 1984.
10. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1989 Tribunalul din Bar-le-Duc a pronunțat divorțul soților și a luat act de tranzacția încheiată între cei doi cu privire la reglementarea consecințelor divorțului. Conform tranzacției, autoritatea parentala asupra minorilor era atribuită tatălui, reclamanta beneficiind de dreptul de vizitare și gazduire.
11. În cursul anului 1990 D.Z. s-a stabilit în Statele Unite ale Americii împreună cu fiicele sale.
12. La data de 3 septembrie 1990 reclamanta a introdus o plângere împotriva acestuia pentru exercitarea necorespunzătoare a drepturilor minorilor. A susținut ca, începând cu luna septembrie 1990, D.Z. nu a mai respectat dreptul la vizita, din moment ce, fără sa o înștiințeze, a ținut copiii în Statele Unite mai mult de jumătate din timpul vacantei școlare.
13. La data de 4 septembrie 1990 reclamanta l-a chemat în judecata pe D.Z., solicitând Tribunalului din Metz ca pe cale de ordonanța președințială sa i se atribuie autoritatea parentala, să se stabilească domiciliul minorilor la mama și sa i se interzică lui D.Z. sa îi scoată de pe teritoriul francez fără consimțământul sau.
14. Prin hotărârea pronunțată la data de 11 septembrie 1990 judecătorul pentru cauze matrimoniale din cadrul Tribunalului din Metz a respins cererea.
15. Sesizată de reclamanta, Curtea de Apel din Metz, prin Decizia din 28 mai 1991, a casat hotărârea menționată, a încredințat autoritatea parentala ambilor părinți, a stabilit domiciliul minorilor la mama și a acordat tatălui dreptul la vizita și gazduire.
16. D.Z. nu s-a conformat dispozițiilor hotărârii și nu a înapoiat copiii mamei lor.
17. Sesizat de către D.Z., care locuia de mai mult de un an în Texas, Tribunalul districtului Harris, prin hotărârea din 30 septembrie 1991, a anulat decizia Curții de Apel din Metz și a încredințat minorele tatălui. Reclamantei, care nu a participat la dezbateri și nici nu a fost reprezentată, i s-a acordat doar dreptul la vizita. Având în vedere avizul formulat de un psiholog, conform căruia copiii nu își mai aminteau exact perioada de dinaintea divorțului, petrecuta împreună cu mama lor, și erau incantati sa locuiască împreună cu tatăl și cu mama lor vitrega, instanța a considerat ca ei sunt fericiti și s-au integrat bine în Texas, unde beneficiau de o protecție și o atenție deosebite din partea autorităților.
18. În decembrie 1991 D.Z. s-a stabilit în California, împreună cu cei doi copii.
19. Printr-o ordonanța din 24 februarie 1992 judecătorul de instrucție din cadrul Tribunalului Metz l-a trimis în judecata pe D.Z. pentru săvârșirea infracțiunii de exercitare necorespunzătoare a drepturilor minorilor, infracțiune prevăzută la art. 357 din Codul penal francez. Reclamanta a declarat ca se constituie parte civilă.
20. La data de 18 septembrie 1992 Tribunalul din Metz, în lipsa inculpatului, l-a condamnat pe D.Z. la pedeapsa cu închisoare pe durata de un an pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești privind minorii și a emis mandat de arestare.
21. Mandatul nu a putut fi executat, deoarece D.Z. nu se afla pe teritoriul francez.
22. La o dată neprecizata D.Z. a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991.
23. Reamintind autoritatea suverana a instanțelor pe fond în materie de apreciere a valorii și a influentei probelor, Curtea de Casație, prin Decizia din 25 noiembrie 1992, a respins recursul și l-a obligat pe recurent la plata unei amenzi civile în valoare de 10.000 de franci.
24. Reclamanta, care initiase în Statele Unite o procedură pentru recunoașterea și executarea hotărârii din 28 mai 1991, a obținut, între 1993 și 1994, cinci hotărâri ale instanțelor californiene, care îl obligau pe D.Z. sa îi înapoieze copiii. La data de 10 august 1993 Curtea Superioară a statului California a pronunțat o hotărâre de exequatur și l-a obligat pe D.Z. sa înapoieze copiii mamei lor.
25. Într-un raport din 17 august 1993 L.S., expert în psihologia familiei, acreditat de instanțele californiene, a arătat, în urma unei convorbiri cu fetele, ca acestea nu doreau sa locuiască din nou împreună cu mama lor, ci erau fericite alături de tatăl lor și de noua sotie a acestuia. În timp ce Maud nu părea să aibă resentimente față de mama ei, Adele i-a declarat lui L.S. ca mama ei este "urata și rea" și că nu le iubeste, ci vrea numai să le arate celorlalți și să le cumpere jucarii.
26. Printr-o hotărâre din 1 februarie 1994 Curtea de Apel a statului California a stabilit ca Tribunalul districtului Harris din statul Texas nu avea competența de a schimba hotărârea pronunțată de Curtea de Apel din Metz. Prin decizia pronunțată la 29 aprilie 1994 Curtea Superioară a statului California a confirmat hotărârea Curții de Apel din Metz, stabilind ca fetele trebuia sa locuiască cu reclamanta, și a constatat ca părăsirea teritoriului statului California a fost nelegală din moment ce nu a existat o autorizație expresă a instanței.
27. Hotărârile statului California nu au fost executate de către D.Z. care a părăsit teritoriul american în martie 1994 și s-a întors în România împreună cu fiicele sale.
28. În iulie 1994, invocand Convenția de la Haga cu privire la aspectele civile ale rapirii internaționale de copii, adoptată la 25 octombrie 1980, denumita în continuare Convenția de la Haga, Autoritatea centrala franceza, reprezentată de Ministerul Justiției, solicita înapoierea copiilor.
29. În noiembrie 1994 Autoritatea centrala a Statelor Unite a cerut Ministerului Justiției din România, Autoritatea centrala a României, înapoierea copiilor, conform art. 3 și 5 din Convenția de la Haga.
30. În decembrie 1994 Autoritatea centrala franceza a solicitat Autorității centrale române înapoierea copiilor conform art. 3 și 5 din Convenția de la Haga.
31. Invocand art. 2 din Convenția de la Haga, reclamanta a solicitat la data de 8 decembrie 1994 Judecătoriei Sectorului 2 București ca, pe cale de ordonanța președințială, D.Z. să fie obligat la executarea hotărârilor judecătorești prin care i-au fost încredințate minorele, precum și a celor care au dispus înapoierea lor.
32. Instanța s-a pronunțat la data de 14 decembrie 1994. În primul rând, a constatat ca decizia pronunțată de Curtea de Apel din Metz la 28 mai 1991 a stabilit domiciliul copiilor la reclamanta și ca hotărârile pronunțate în California ordonau înapoierea lor. A constatat apoi ca D.Z., luând copiii, incalcase hotărârile citate mai sus și ca a fost condamnat la o pedeapsă de un an închisoare pentru nerespectarea hotărârilor judecătorești privind încredințarea minorilor. Instanța a constatat ca erau îndeplinite condițiile legale privind urgenta cererii, întrucât dreptul reclamantei putea fi afectat în mod ireparabil în caz de întârziere. În plus, măsura solicitată avea un caracter provizoriu, care nu prejudeca fondul, urmărind doar să asigure respectarea dreptului reclamantei, pe care orice întârziere l-ar fi pus în pericol. De asemenea, era evidenta aparenta dreptului, condiție necesară pentru ca o cerere de ordonanța președințială să poată fi admisă. Prin urmare, instanța a hotărât ca în cauza erau aplicabile dispozițiile Convenției de la Haga, care făcea parte din dreptul intern ca urmare a ratificării convenției de către România prin
Legea nr. 100/1992 , și ca erau aplicabile mai cu seama dispozițiile art. 14, care îi permitea să se pronunțe cu privire la executarea unei hotărâri pronunțate în străinătate, fără a se cere procedura exequatur-ului. Prin ordonanța președințială executorie fără somație instanța a dispus înapoierea minorelor reclamantei.
33. Ordonanța nu a putut fi executată, deoarece D.Z. a ascuns copiii.
34. În decembrie 1994 D.Z. a retras copiii de la școala și i-a dus într-un loc necunoscut.
35. Împotriva ordonanței din 14 decembrie 1994 D.Z. a declarat apel. La termenul din 9 iunie 1995 Tribunalul Municipiului București a amânat cauza pentru 30 iunie 1995 și a dispus audierea minorelor.
36. La data de 30 iunie 1995, în absenta reprezentantului Ministerului Justiției care introdusese cerere de intervenție accesorie și a Autorității tutelare din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 București, instanța a amânat judecarea cauzei. La același termen a admis cererea de suspendare a executării ordonanței. Decizia nu a fost motivată.
37. La data de 23 august 1995 Ministerul Justiției a solicitat Autorității tutelare efectuarea unei anchete sociale la domiciliul lui D.Z.
38. La o dată neprecizata primarul municipiului București a informat Ministerul Justiției ca o ancheta socială fusese efectuată în septembrie 1995 de către Primăria Sectorului 2 București. Concluziile anchetei erau semnate de primarul sectorului 2, de secretarul primăriei și de un inspector și aveau următorul conținut:
"Minorele (...) Maud și (...) Adele (...) locuiesc împreună cu tatăl și cu sotia acestuia într-o vila compusa din 8 camere, fetitele având camerele lor.
Sunt foarte bine ingrijite, tatăl preocupandu-se material și moral în asigurarea celor mai bune condiții de creștere și educare a acestora.
Din discutiile purtate cu minorele, în limba română, pe care o stapanesc foarte bine, s-a constatat ca acestea sunt inteligente, sociabile, degajate, duc o viața normală, citesc, scriu, asculta muzica, se joaca cu copiii vecinilor și cu cei de la școala, învață.
S-a constatat ca între minore, tata și sotia acestuia exista un climat de buna înțelegere și prietenie, fiind deosebit de atasati unul de celălalt.
Nu doresc sa locuiască în Franța cu mama lor, pe care și-o amintesc ca fiind rece și dezinteresata de ele. Spun ca la tata au găsit întotdeauna înțelegere, căldură și afectiune.
Sunt impresionate placut de România și de români, printre care și-au făcut mulți prieteni. În vacanta au fost plecate din București în provincie unde s-au simtit minunat.
Intrebate fiind dacă doresc să-și vada mama sau sa locuiască la aceasta, răspunsul lor este categoric nu și insista să se țină seama de dorintele lor în orice fel de aprecieri.
Ca o concluzie generală, apreciem ca minorelor Maud și Adele le sunt asigurate în România cele mai prielnice condiții pentru creșterea și educarea lor."
39. Prin decizia din 1 septembrie 1995 Tribunalul Municipiului București a respins apelul declarat de D.Z. împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994.
40. D.Z. a introdus recurs la Curtea de Apel București care, prin decizia din 14 martie 1996, a anulat recursul, constatând nemotivarea acestuia.
A. Contestație la executare
41. La o dată neprecizata D.Z. a introdus o contestație la executare împotriva hotărârii din 14 decembrie 1994. După ce a audiat minorele, care și-au reafirmat dorința de a rămâne cu tatăl lor, Judecătoria Municipiului București a respins contestația la 7 aprilie 1995.
42. D.Z. a declarat din nou recurs împotriva hotărârii, iar prin decizia din 9 februarie 1996 Tribunalul Municipiului București a menținut hotărârea atacată.
B. Cererea de reincredintare a minorilor
43. La 27 octombrie 1995 D.Z. a solicitat Judecătoriei Sectorului 2 București reincredintarea celor două minore. A arătat ca începând din 1994 locuiește la București într-o vila spatioasa, oferind condiții excepționale copiilor, care nu doresc sa locuiască cu mama lor și pentru motivul ca aceasta face parte dintr-o secta.
Instanța, în fața căreia D.Z. declarase ca reclamanta și-a ales domiciliul la Ștefan Constantin, a dispus citarea acestuia din urma. Din documentele de care dispune Curtea reiese ca reclamanta nu a fost informată nici în aceasta etapa a procedurii și nici mai târziu despre chemarea sa în judecata.
44. La 26 ianuarie 1996, la cererea judecătoriei, Primăria Sectorului 2 București a efectuat o ancheta socială. În urma acesteia, primarul municipiului București a informat instanța ca fetele sunt bine dezvoltate atât fizic, cat și psihic, ca duc o viața normală, au prieteni la școala și printre vecini și sunt foarte atașate de tatăl lor și de sotia acestuia, care se ocupa foarte bine de ele și alături de care ele doresc sa rămână.
45. După doua termene, la 8 și la 29 ianuarie 1996, în absenta reclamantei, și după ce a audiat minorii în Camera de Consiliu la 16 ianuarie 1996, instanța a pronunțat hotărârea din 5 februarie 1996, tot în absenta reclamantei. Subliniind prioritatea interesului copiilor și având în vedere documentele transmise de profesorii fetelor privind bunele rezultate la învățătura, o scrisoare a Secretariatului de Stat pentru Culte, conform căreia secta din care ar fi făcut parte reclamanta nu este recunoscută în România, precum și ancheta socială efectuată de Primăria Sectorului 2 București, instanța a soluționat cererea lui D.Z., considerând ca acesta asigura cele mai bune condiții de viața și educație copiilor, pe care, de altfel, i-a crescut singur după divorț.
46. La 16 octombrie 1996 Tribunalul Municipiului București a admis apelul declarat, a desființat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare, constatând lipsa de procedura cu reclamanta. Instanța a reținut ca reclamanta domiciliază în Franța, ca Ștefan Constantin avea procura specială pentru a o reprezenta într-un alt litigiu și deci, în absenta unei procuri speciale pentru aceasta cauza, citarea ar fi trebuit să se facă la domiciliul din Franța al reclamantei.
47. D.Z. a atacat hotărârea, motivand ca Ștefan Constantin avea o procura generală și, în consecința, citarea și comunicarea actelor de procedura la domiciliul mandatarului erau legale.
48. Prin decizia din 9 aprilie 1997, pronunțată în absenta reclamantei sau a unui reprezentant al acesteia, Curtea de Apel București a admis recursul, constatând ca Ștefan Constantin era mandatarul general al reclamantei. Pe cale de consecința, a casat decizia din 16 octombrie 1996 și a trimis cauza Tribunalului Municipiului București pentru rejudecarea apelului.
49. Primul termen pentru rejudecare a fost stabilit la 23 ianuarie 1998. Conform încheierii de la acea data, la apelul nominal au răspuns D.Z., personal și asistat de avocat, precum și asistentul domnului Florea Constantin, avocatul care, din punctul de vedere al instanței, o reprezenta pe reclamanta. Curtea nu poate stabili, pe baza documentelor care i-au fost prezentate, dacă instanța a considerat drept mandatar al reclamantei pe Florea sau pe Ștefan Constantin.
Arătând ca Florea Constantin era absent, asistentul a solicitat amânarea dezbaterilor. Instanța a respins aceasta cerere după ce a acordat cuvântul avocatului lui D.Z. La 30 ianuarie 1998, în absenta reclamantei și a reprezentantului acesteia, a avut loc pronunțarea. Fără a aduce în discuție problema reprezentării reclamantei, instanța a respins apelul și a confirmat astfel hotărârea din 5 februarie 1996, arătând ca fetele doreau sa rămână cu tatăl lor, care le asigura cele mai bune condiții de viața.
50. Se pare ca împotriva deciziei din 30 ianuarie 1998 a fost introdus un recurs în numele reclamantei. Documentele prezentate Curții nu permit să se stabilească dacă recursul a fost introdus de însăși reclamanta. Oricum ar fi stat lucrurile, prin hotărârea din 28 mai 1998 Curtea de Apel București a anulat recursul ca nemotivat. Asa cum reiese din aceasta decizie, care nu a fost transmisă grefei de către Guvernul pârât decât la 13 septembrie 1999, la dezbaterile din 28 mai 1998 a participat doar D.Z.
C. Cererea de transfer a autorității parentale, adresată Tribunalului de Înaltă Instanța din Metz
51. Prin cererea din 5 ianuarie 1995 D.Z. a solicitat judecătorului competent în cauze familiale din cadrul Tribunalului de Înaltă Instanța din Metz stabilirea domiciliului minorelor și acordarea autorității parentale.
52. După numeroase amânări instanța a pronunțat o hotărâre la data de 22 februarie 1996. A considerat în primul rând că nu trebuia să se țină seama de hotărârea pronunțată la 5 februarie 1996 de către judecătoria din București, deoarece aceasta din urma nu era competența să se pronunțe pe fond în privinta dreptului de încredințare a copiilor, din moment ce instanțele românești nu puteau fi sesizate decât cu o cerere în aplicarea Convenției de la Haga. Instanța a refuzat ulterior audierea celor două minore. Ea a constatat ca începând cu anul 1991 D.Z. le impiedicase să își vada mama și le insuflase un sentiment de ura față de aceasta. Într-adevăr, în scrisorile lor datate 1 și 3 august 1994, vorbind despre mama lor, fetele folosisera termeni precum "idioata", "fosta mea mama", dorind ca "imobilul sau apartamentul ei sa ia foc, iar ea să fie inauntru în acel moment", termeni pe care instanța i-a considerat deosebit de socanti, fiind vorba de copii în vârsta de 10 și, respectiv, 14 ani. Instanța a concluzionat ca intoleranta, intransigenta și ura exprimate în aceste scrisori demonstrau cu claritate faptul ca educația primită de copii și mediul în care trăiau le afectau discernamantul.
53. Cu privire la cererea de stabilire a domiciliului Tribunalul de Înaltă Instanța din Metz a respins-o în următorii termeni:
"Având în vedere ca instanța competența în cauzele familiale pronunța stabilirea domiciliului minorilor, analizând interesul acestora,
față de aprecierea din 28 mai 1991 a Curții de Apel din Metz, în sensul că interesul copiilor era sa locuiască cu mama lor, în Franța, deoarece ambii părinți optasera pentru naționalitatea franceza, în mediul lor de origine din Lorena,
având în vedere ca începând cu această dată mama nu a mai avut nici un fel de contact cu copiii ei din cauza tatălui,
având în vedere ca doamna Ignaccolo prezintă la dezbateri diferitele procese-verbale încheiate în România cu ocazia tentativelor de executare a hotărârii de reincredintare, scrisorile adresate de Ministerul român al Justiției către Biroul de Întrajutorare Judiciară Internationala, din care reiese ca domnul Zenide ascunde copiii, a achiziționat un caine pe care l-a dresat pentru a ataca orice persoană care s-ar apropia de copii, a retras copiii de la școala în decembrie 1994 pentru a evita localizarea acestora,
dat fiind ca el își justifica atitudinea prin faptul ca doamna Ignaccolo face parte dintr-o secta și nu s-a ocupat de copii în timpul vieții lor în comun, ca totuși nu își demonstreaza în nici un fel capetele de acuzare, multumindu-se cu sustineri și cu mărturii ale unor persoane din Statele Unite sau din România, care nu o cunosc personal pe mama copiilor,
având în vedere ca abilitatile educative ale unui tata care neagă total imaginea mamei, care menține copiii într-un climat de ura față de mama lor și nu le permite nici măcar să-și formeze o părere, oferindu-le ocazia de a o intalni, care nu a ezitat, pentru a scapa de executarea hotărârilor judecătorești, sa dezradacineze pentru a doua oara și în mod complet copiii ca să se stabilească într-o țara a carei limba nu o cunoșteau, sunt extrem de discutabile,
având în vedere ca interesul copiilor într-o astfel de situație este intangibil și greu de definit, ținând seama, pe de o parte, de presiunea și de condiționarile pe care le suporta în casa tatălui lor, iar pe de altă parte, de îndepărtarea timp de 5 ani de mama lor, pe care nu o mai cunosc,
având în vedere ca interesul nu poate fi stabilit doar pe baza dorintei copiilor de a rămâne sa locuiască împreună cu tatăl lor, dorința exprimată atât în scrisorile lor, cat și cu ocazia audierii de către instanțele românești, deoarece aceasta ar insemna ca niște copii de 10 și 14 ani să aibă responsabilitatea stabilirii propriei lor resedinte,
ținând seama de faptul ca domnul Zenide nu mai poate justifica o situație de fapt provenită dintr-o măsura de forta, luată numai pentru a câștiga timp, instanța va respinge pur și simplu cererea (...)."
D. Încercări de executare a hotărârii din 14 decembrie 1994
54. Începând din anul 1994 reclamanta a fost de 8 ori în România, în speranta de a-și vedea copiii.
55. S-a încercat de mai multe ori, dar fără succes, executarea hotărârii din 14 decembrie 1994.
56. La 22 decembrie 1994 un executor judecătoresc s-a deplasat la domiciliul lui D.Z., însoțit de reclamanta, de avocatul acesteia, un lacatus și 2 politisti. Acasă se aflau numai O.Z., sotia lui D.Z., și un caine de paza. O.Z., cetățean francez, a făcut cunoscut că nu îi va permite executorului sa pătrundă în casa decât în prezenta unui reprezentant al Ambasadei Frantei. Reclamanta și avocatul sau s-au deplasat deci la Ambasada Frantei, unde au obținut să fie însoțiți la domiciliul lui D.Z. de către T., consul al Frantei, și de un translator.
57. Între timp, în absenta reclamantei și în condițiile în care polițiștii și executorul judecătoresc ramasesera la fața locului, D.Z. și unchiul sau, S.G., au patruns în casa. Când reclamanta s-a întors, însoțită de T. și de translator, O.Z. a permis persoanelor prezente, cu excepția reclamantei, sa procedeze la o cercetare a casei. Din cauza agresivității cainelui, cercetarea s-a desfășurat în graba; fetele nu au fost găsite. În timpul acestor verificări D.Z. nu a putut fi văzut.
58. La 23 decembrie 1994 reclamanta i-a scris ministrului român al justiției pentru a se plange de modul în care se desfasurasera lucrurile la data de 22 decembrie. Ea l-a rugat pe ministru sa formuleze plângere penală împotriva lui O.Z. pentru nerespectarea hotărârii judecătorești. Afirmând că nu are vesti de la fiicele sale, i-a mai cerut sa formuleze plângere împotriva lui D.Z., O.Z. și S.G. pentru rele tratamente aplicate minorilor, sechestrare și, dacă va fi cazul, omor.
59. La 27 decembrie 1994 executorul judecătoresc, reclamanta, avocatul sau și 2 agenți de poliție s-au deplasat din nou la domiciliul lui D.Z. Negasind pe nimeni, s-au adresat unei vecine care le-a spus ca la 22 decembrie 1994 D.Z. plecase cu fetele. Atunci delegația s-a deplasat la domiciliul lui G.A., unchiul lui D.Z., la care locuia uneori D.Z. împreună cu fiicele sale. Acolo l-au găsit pe G.A., însoțit de același caine de paza. G.A. le-a relatat ca din data de 20 decembrie 1994 nu-i mai vazuse nici pe D.Z., nici pe copii. Cat privește cainele, el i-a explicat executorului ca D.Z. îl cumparase pentru a-și proteja fiicele.
60. Printr-o scrisoare din 7 februarie 1995 Ministerul Justiției din Franța a informat reclamanta ca Ministerul Justiției din România a sesizat Parchetul competent cu o plângere penală îndreptată împotriva lui D.Z.
61. Printr-o scrisoare din 5 mai 1995 Ministerul Justiției din România a informat Ministerul Justiției din Franța ca fuseseră făcute numeroase demersuri pe lângă Poliție pentru localizarea copiilor, dar ca acestea ramasesera fără nici un rezultat, deoarece D.Z. retrasese fetele de la școala. Scrisoarea mai preciza ca autoritățile românești au depus împotriva lui D.Z. o plângere penală pentru rele tratamente aplicate minorilor. În sfârșit, Ministerul Justiției din România declara ca recunoaște reaua-credința evidenta a lui D.Z., dând asigurări ca va continua sa o sprijine pe reclamanta în demersurile sale.
62. La 10 mai 1995 o echipa formată din reclamanta, avocatul sau, un reprezentant al Ministerului Justiției din România, 2 executori, 3 politisti și un agent al Ambasadei Frantei la București s-a deplasat la domiciliul lui D.Z. Delegația a putut inspecta casa, fără însă a găsi copiii. În timpul discuțiilor care au urmat și care au durat 4 ore D.Z. a afirmat ca fetitele se aflau în România, dar a refuzat sa spună mai mult. El a promis totuși să le prezinte Ministerului Justiției la data de 11 mai 1995.
63. Un raport întocmit de Ambasada Frantei la București în privinta vizitei de la 10 mai 1995 arata următoarele:
"Contrar celor anunțate de doamna F. [de la Ministerul Justiției din România] înaintea acestei perchezitii, D.Z. nu a fost arestat de poliție pentru refuzul de a înapoia copiii. În timpul acestei intervenții Parchetul, cu care doamna F. tinea legătură telefonic, și-a reconsiderat poziția, refuzând arestarea lui D.Z. Se pare ca aceasta schimbare de atitudine se datorează intervenției avocatului G., persoana foarte influența, prevenit de clientul sau, D.Z. [...]".
64. Nici D.Z. și nici copiii nu s-au prezentat la intalnirea din 11 mai 1995.
65. În consecința, D.Z. a fost înștiințat oficial să se prezinte împreună cu minorele la Ministerul Justiției la data de 15 mai 1995, în vederea unei audieri a copiilor în prezenta mamei lor. La 15 mai 1995, la Ministerul Justiției s-a prezentat numai domnul G., avocatul lui D.Z., care a reiterat refuzul clientului sau de a aduce copiii.
66. La 4 decembrie 1995 s-a încercat din nou executarea. Reclamanta, avocatul acesteia și un executor judecătoresc s-au prezentat la domiciliul lui D.Z. Numai executorului și avocatului reclamantei li s-a permis accesul de către cei 2 politisti ai sectorului 6 care erau deja prezenți, în timp ce reclamanta a fost invitata sa rămână afară. Conform spuselor lui D.Z. și ale politistilor, fetele nu erau în casa. Executorului i s-a refuzat totuși permisiunea de a verifica el însuși acest lucru. Un căpitan de poliție, pe care nici cei 2 politisti și nici executorul nu-l cunoșteau, a sosit la scurt timp, cerandu-i lui D.Z. să-i prezinte copiii a doua zi. D.Z. a sfârșit prin a accepta o propunere a avocatului reclamantei, prin care aceasta îl invita să prezinte copiii a doua zi la ora 10,30 la judecătorie, la biroul executorilor judecătorești.
67. La 5 decembrie 1995 executorul, reclamanta și avocatul acesteia l-au asteptat pe D.Z. în zadar. Cu aceasta ocazie a fost întocmit un proces-verbal.
68. Printr-o scrisoare din 10 mai 1996 ministrul francez al justiției i-a comunicat omologului sau român temerile reclamantei conform cărora polițiștii români ar tolera faptele lui D.Z. El i-a cerut deci sa intervină pe lângă forțele române de poliție pentru ca acestea să se mobilizeze în scopul obținerii revenirii copiilor lângă mama lor.
69. La 29 ianuarie 1997 reclamanta și-a văzut fiicele pentru prima oara după 7 ani. Intalnirea a durat 10 minute și s-a desfășurat la București, în cancelaria școlii la care însuși D.Z. funcționa în calitate de cadru didactic.
70. La intalnire au asistat un executor judecătoresc, 2 înalți funcționari ai Ministerului Justiției din România, consulul general al Frantei la București, 2 ofițeri de la Direcția Generală a Poliției, directorul și directorul adjunct ai școlii, precum și cei 2 diriginti ai fetelor. Conform procesului-verbal redactat de executor cu acea ocazie, intalnirea avea drept scop sa convingă persoanele prezente de faptul ca fetele refuzau sa revină lângă mama lor.
71. Când a văzut-o pe reclamanta, Maud a încercat sa fuga și a amenintat ca se arunca pe fereastra dacă va fi obligată să aibă vreo legătură cu mama ei. A urmat, în prezenta reclamantei, o discuție în cursul căreia Maud a afirmat ca mama ei le mintise și le făcuse mult rau. Ea și-a reafirmat dorința de a rămâne cu tatăl ei și de a nu o mai revedea niciodată pe mama.
72. Cat despre Adele, ea a început sa planga și i-a strigat reclamantei sa plece, afirmând că nu voia sa o mai vada niciodată. Dirigintele sau a luat inițiativa de a pune capăt intrevederii de teama ca minora sa nu sufere vreun soc. După ce fetele au fost luate de către cei doi diriginti, reclamanta a afirmat că nu va mai insista pentru a obține executarea ordonanței din 14 decembrie 1994 și i-a cerut directorului școlii sa o țină la curent în mod regulat cu rezultatele școlare ale fetelor.
73. Printr-o scrisoare din 31 ianuarie 1997 Ministerul Justiției din România, Autoritatea centrala română, a informat Ministerul francez al Justiției, Autoritatea centrala franceza, în legătură cu decizia sa de a dispune ca fetele sa nu fie înapoiate mamei. Decizia era motivată de refuzul incapatanat al copiilor de a-și revedea mama, asa cum se dovedise cu ocazia intalnirii din 29 ianuarie 1997.
74. Printr-o scrisoare din 17 iunie 1997 Ministerul Justiției din România a comunicat reclamantei mediile obținute de fete în timpul anului școlar 1996-1997.
75. Într-o scrisoare din 7 iulie 1997 adresată Ministerului Justiției din România, reclamanta s-a plans ca directorul școlii nu își respectase promisiunea de a o tine în mod constant la curent cu rezultatele școlare ale fiicelor sale și și-a exprimat dezamagirea față de saracia informațiilor furnizate la 17 iunie 1997. În final, ea a declarat că nu poate accepta o asemenea "farsa".
II. Dreptul și practica interna aplicabile
A. Constituția
76. Dispozițiile aplicabile ale Constituției din 1991 prevăd următoarele:
Articolul 11
Alineatul (2)
"Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern."
Articolul 20
(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale."
"(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
B. Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internaționale de copii
77. Dispozițiile aplicabile ale Convenției de la Haga sunt următoarele:
Articolul 7
"Autoritățile centrale urmează sa coopereze între ele și sa promoveze o colaborare între autoritățile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata inapoiere a copiilor și a realiza celelalte obiective ale prezentei convenții.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, sa ia toate măsurile potrivite:
a) pentru localizarea unui copil deplasat sau reținut ilicit;
b) pentru prevenirea de noi pericole pentru copil sau de pagube pentru părțile interesate, luând sau procedând astfel încât să fie luate măsuri provizorii;
c) pentru a asigura înapoierea de bunăvoie a copilului sau a înlesni o soluționare amiabila;
d) pentru schimb de informații, dacă se dovedește util, privitoare la situația socială a copilului;
e) pentru a furniza informații generale privind dreptul statului lor în legătură cu aplicarea convenției;
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obțină înapoierea copilului și, dacă este cazul, sa îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare;
g) pentru a acorda sau a înlesni, dacă este cazul, obținerea de asistența judiciară și juridică, inclusiv participarea unui avocat;
h) pentru a asigura, pe plan administrativ, dacă va fi necesar și oportun, înapoierea fără pericole a copilului;
i) pentru a se tine reciproc la curent asupra aplicării convenției și, pe cat posibil, a inlatura eventualele obstacole ivite cu prilejul aplicării sale."
Articolul 11
"Autoritățile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează sa procedeze de urgenta în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrala a statului solicitat, din proprie inițiativă sau la cererea autorității centrale a statului solicitant, poate cere o declarație legată de motivele acestei întârzieri (...)."
78. Articolul 108 din Codul familiei prevede:
"Autoritatea tutelara este obligată sa exercite un control efectiv și continuu asupra felului în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana și bunurile copilului.
Delegații autorității tutelare au dreptul sa viziteze copiii la locuinta lor și să se informeze pe orice cale despre felul cum aceștia sunt ingrijiti în ceea ce privește sănătatea și dezvoltarea lor fizica, educarea (...); la nevoie, ei vor da îndrumările necesare."
D. Codul penal
79. Articolul 307 din Codul penal prevede:
"Reținerea de către un părinte a copilului sau minor, fără consimțământul celuilalt părinte (...) căruia i-a fost încredințat minorul potrivit legii, se pedepsește cu închisoare de la o luna la 3 luni sau cu amendă.
Cu aceeași pedeapsa se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul prin hotărâre judecătorească spre creștere și educare, de a împiedica în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă legături personale cu minorul, în condițiile stabilite de părți sau de către organul competent.
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Împăcarea părților inlatura răspunderea penală."
E. Codul de procedură penală
80. Dispozițiile aplicabile ale Codului de procedura penală sunt următoarele:
Articolul 279
"Punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.
Plângerea prealabilă se adresează:
(...)
b) organului de cercetare penală sau procurorului, în cazul altor infracțiuni decât cele arătate la lit. a);"
Articolul 284
"În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de doua luni din ziua în care persoana vătămată a știut cine este făptuitorul (...)."
Articolul 285
"Plângerea prealabilă greșit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite organului competent. În aceste cazuri plângerea se considera valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul necompetent."
F. Codul de procedură civilă
81. Dispozițiile aplicabile ale Codului de procedura civilă sunt următoarele:
Articolul 67
"Părțile pot sa exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar.
Mandatarul cu procura generală poate să reprezinte în judecata pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume.
Dacă cel care a dat procura generală nu are domiciliul și nici reședința în țara (...), dreptul de reprezentare în judecata se presupune dat."
Articolul 87
"(...) 8. în cazul în care prin tratate sau convenții internaționale (...) sau prin acte normative speciale nu se prevede o alta procedura, cei care se afla în străinătate, având domiciliul sau reședința cunoscută, printr-o citație trimisa cu scrisoare recomandată (...).
În toate cazurile, dacă cei aflați în străinătate au mandatar cunoscut în țara, va fi citat și acesta;"
Articolul 107
"Președintele va amana judecarea pricinii ori de câte ori constata ca partea care lipsește nu a fost citata cu respectarea cerințelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulității."
G.
Legea nr. 142 din 24 iulie 1997
privind modificarea și completarea
pentru organizarea judecătorească
82. Dispozițiile aplicabile ale
Legii nr. 142 din 24 iulie 1997
privind modificarea și completarea
pentru organizarea judecătorească sunt:
Articolul 30
"Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete pe lângă fiecare instanța judecătorească, sub autoritatea ministrului justiției.
Activitatea Ministerului Public este organizată potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic. (...)."
Articolul 31
ALINEATUL 1, LITERA i)
"Atribuțiile Ministerului Public sunt următoarele:
(...)
i) apărarea drepturilor și intereselor minorilor și ale persoanelor puse sub interdicție;"
Articolul 38
"Ministrul justiției, prin procurori inspectori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție și din parchetele de pe lângă curțile de apel sau alți procurori delegați, exercita controlul asupra tuturor procurorilor.
Când considera necesar, ministrul justiției, din proprie inițiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, efectuează controlul prin inspectori generali sau prin procurori detasati (...)
Ministrul justiției poate să ceara procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție informări asupra activității parchetelor și sa dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea fenomenului infractional.
Ministrul justiției are dreptul sa dea dispoziție scrisă, în mod direct sau prin procurorul general, procurorului competent sa înceapă, în condițiile legii, procedura de urmărire penală pentru infracțiunile despre care are cunoștința și sa promoveze în fața instanțelor judecătorești acțiuni și cai de atac necesare apărării interesului public. (...)."
H. Jurisprudenta privind citarea
83. În Decizia nr. 87, pronunțată în 1993, Curtea Suprema de Justiție și-a confirmat jurisprudenta constanta privind citarea persoanelor care domiciliază în străinătate, dar și, dacă este cazul, la domiciliul din România al mandatarului.
Și în doctrina s-a arătat ca este obligatoriu ca persoana domiciliata în străinătate să fie citata la domiciliul acesteia din străinătate, chiar dacă aceasta are un mandatar în România (Viorel Mihai Ciobanu - Tratat teoretic și practic de procedura civilă, vol. II, pag. 94, București, 1997).
84. Conform unei jurisprudente constante, instanțele considera ca dispozițiile legale cu privire la actionarea în justiție sunt imperative, întrucât ele urmăresc respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea hotărârii pronunțate, casarea și trimiterea ei spre rejudecare (Tribunalul Municipiului București, Secția a III-a civilă, Hotărârea nr. 226/1990, în Culegere de practica judiciară a Tribunalului Municipiului București, nr. 155, pag. 123, București, 1992; Curtea Suprema de Justiție, Secția civilă, Decizia nr. 779 din 6 aprilie 1993, în Buletin de jurisprudenta al Curții Supreme de Justiție pentru 1993, pag. 126, București, 1994).
PROCEDURA ÎN FAȚA COMISIEI
85. Doamna Ignaccolo-Zenide a sesizat Comisia la data de 22 ianuarie 1996. Ea sustinea ca, ignorand art. 8 din convenție, care îi garantează dreptul la respectarea vieții de familie, autoritățile române nu au luat măsurile potrivite pentru executarea hotărârilor judecătorești care solutionasera chestiunea încredințării minorilor și care stabilisera domiciliul copiilor la ea.
86. Comisia a reținut plângerea (nr. 31.679/96) la 2 iulie 1997. În raportul din 9 septembrie 1998 (fostul articol 31 din convenție) a constatat încălcarea art. 8 (unanimitate)*1).
----------
Nota grefei:
*1) Din ratiuni practice, acesta nu va figura decât în editia tiparita (culegerea oficială cuprinzând o selecție de hotărâri și decizii ale Curții), dar doritorii îl pot procura de la grefa.
CONCLUZIILE PREZENTATE CURȚII
87. În memoriul sau Guvernul invita Curtea să constate ca el s-a conformat obligațiilor pozitive care îi revin în virtutea art. 8 din Convenție și ca, în consecința, nu a existat o încălcare a acestei dispoziții.
88. La rândul sau, reclamanta roaga Curtea să constate ca a existat o încălcare a art. 8 din convenție și sa îi acorde o despăgubire echitabila în temeiul art. 41.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din convenție
89. Reclamanta susține ca autoritățile române nu au luat măsurile adecvate pentru asigurarea executării rapide a hotărârilor judecătorești pronunțate și pentru a favoriza întoarcerea fiicelor lângă ea. Autoritățile menționate mai sus ar fi încălcat astfel art. 8 din convenție, care prevede următoarele:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratica, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a tarii, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei ori protejarea drepturilor și libertăților celorlalți."
90. Reclamanta denunta îndeosebi lipsa de seriozitate a încercărilor făcute pentru executarea ordonanței din 14 decembrie 1994, pe care le califica drept "simulacre", subliniind că nu a fost întreprins nici un demers pentru găsirea fiicelor sale, ascunse de tatăl lor de fiecare data înainte de sosirea executorului judecătoresc. În ceea ce privește intalnirea organizată de autorități la 29 ianuarie 1997, ea apreciază ca, ținând seama de circumstanțe, nu a fost vorba decât de încă un simulacru. Ea reproseaza, de asemenea, autorităților române totală inactivitate între decembrie 1995 și ianuarie 1997.
91. Guvernul susține ca autoritățile în discuție au întreprins demersurile adecvate și suficiente pentru executarea ordonanței din 14 decembrie 1994, de exemplu dispunând asistarea executorului judecătoresc de către politisti sau convocandu-l pe tatăl minorelor la Ministerul Justiției. Acesta subliniaza ca, dacă hotărârea menționată mai sus nu a fost executată, aceasta se datorează, pe de o parte, atitudinii tatălui, de care nu poate fi făcut răspunzător Guvernul, iar pe de altă parte, refuzului copiilor de a locui cu reclamanta, lucru care iarăși nu poate fi reprosat Guvernului.
92. Opinia Comisiei a fost în sensul că autoritățile naționale nu au depus eforturi rezonabile pentru a impune respectarea drepturilor reclamantei, incalcand astfel dreptul la respectarea vieții de familie garantat de art. 8 din convenție.
93. În primul rând, Curtea a constatat ca în prezenta cauza nimeni nu a negat faptul ca trebuie analizat dreptul la viața de familie, în sensul textului mai sus citat.
94. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat sau nu o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie a reclamantei. Curtea reaminteste ca, dacă art. 8 din convenție incearca în principal sa apere individul împotriva ingerintelor arbitrare din partea autorităților publice, el implica, de asemenea, și unele obligații pozitive inerente "respectării" efective a vieții de familie. Și într-un caz și în celălalt trebuie avut în vedere raportul de proportionalitate care trebuie să existe între interesul persoanei și cel al societății, în ansamblul ei; de asemenea, în ambele ipoteze statul se bucura de o anume marja de apreciere (Hotărârea Keegan împotriva Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, alin. 49).
Fiind vorba de obligația statului de a dispune măsuri pozitive, Curtea a afirmat în permanenta ca art. 8 implica dreptul părintelui de a beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul sau, precum și obligația autorităților naționale de a dispune aceste măsuri (a se vedea, de exemplu, hotărârile Eriksson împotriva Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26-27, alin. 71, Margareta și Roger Andersson împotriva Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, alin. 91, Olsson împotriva Suediei (nr. 2) din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, alin. 90, și Hokkanen împotriva Finlandei din 23 septembrie 1994, seria A nr. 299-A).
Cu toate acestea, obligația autorităților naționale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută, deoarece este posibil ca reluarea conviețuirii cu minorii care au locuit un timp cu celălalt părinte sa nu se realizeze atât de ușor, sa nu se poată face imediat și sa necesite unele măsuri pregătitoare. Natura și anvergura acestora depind de circumstanțele fiecărei cauze, dar înțelegerea și cooperarea din partea tuturor persoanelor vizate constituie întotdeauna un factor important. Dacă autoritățile naționale trebuie să se straduiasca sa faciliteze o astfel de colaborare în acest domeniu, obligația lor de a recurge la coercitie nu poate fi decât limitată: acestea trebuie să țină seama de interesele și de drepturile și libertățile acelor persoane și în special de interesele superioare ale copilului și de drepturile sale, stipulate în art. 8 din convenție. În ipoteza în care contactele cu părinții risca sa ameninte aceste interese sau sa încalce drepturile respective, autoritățile naționale trebuie să vegheze la stabilirea unui raport de proportionalitate între ele (Hotărârea Hokkanen mai sus citata, pag. 22, alin. 58).
95. În sfârșit, Curtea apreciază ca obligațiile pozitive impuse de art. 8 din convenție statelor contractante, în materie de reunire a unui părinte cu minorii, trebuie interpretate în lumina Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 privind aspectele civile ale rapirii internaționale de copii (Convenția de la Haga). Aceasta este cu atât mai valabil în cauza de fața, deoarece statul pârât este și el parte la acest instrument, al cărui articol 7 conține o lista de măsuri ce trebuie luate de state pentru asigurarea reincredintarii imediate a copiilor.
96. Esențial în analiza din prezenta cauza este dacă autoritățile naționale au dispus măsuri rezonabile pentru punerea în executare a ordonanței din 14 decembrie 1994 (Hotărârea Hokkanen, ibidem).
1. Perioada ce urmează a fi analizata
97. Guvernul susține ca obligația de a lua măsuri pentru facilitarea intalnirii reclamantei cu fiicele sale a început la 14 decembrie 1994, data la care Judecătoria Sectorului II București a pronunțat ordonanța, și a luat sfârșit o dată cu hotărârea irevocabilă din 28 mai 1998, prin care Curtea de Apel București a dispus reincredintarea minorilor lui D.Z.
98. Reclamanta contesta susținerile Guvernului și argumenteaza ca hotărârea din 28 mai 1998 nu i-a fost niciodată comunicată și că nu cunoaște implicatiile acesteia. În plus, a negat faptul ca ar fi mandatat pe cineva sa o reprezinte în respectiva procedura și a apreciat ca, din moment ce nu a fost citata în instanța, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea principiului contradictorialității și nu îi este opozabilă. În cele din urma reclamanta contesta competența instanțelor de a lua o hotărâre pe fond cu privire la autoritatea părintească și argumenteaza ca, față de dispozițiile art. 16 din Convenția de la Haga, competența exclusiva în materie aparține instanțelor franceze. Cu privire la acest aspect a subliniat ca instanțele române au fost sesizate de către D.Z. cu o acțiune pentru modificarea modului de exercitare a autorității părintești, în timp ce o acțiune identică se afla deja pe rol în fața instanțelor franceze, tot la inițiativa lui D.Z.
99. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă obligația autorităților de a dispune măsurile necesare în vederea executării ordonanței din 14 decembrie 1994 a încetat în urma hotărârii de reincredintare din 28 mai 1998.
Curtea reaminteste ca în Hotărârea McMichael împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 24 februarie 1995 (seria A nr. 307-B, pag. 55, alin. 87) a considerat ca, deși art. 8 nu face referire la o anumită procedura, este necesar totuși "ca procesul de decizie privind luarea măsurilor să fie echitabil și să respecte corespunzător drepturile ocrotite de art. 8":
"Rezultă (...) ca trebuie stabilit, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze și în special de gravitatea măsurilor ce urmează a fi luate, dacă părinții au putut să aibă în procesul de decizie, considerat ca un întreg, un rol atât de important pentru a li se acordă protecția cerută de interesele lor. În caz contrar, a existat o încălcare a dreptului la respectarea vieții de familie, iar încălcarea rezultată nu poate fi considerată «necesară» în sensul art. 8 (Hotărârea W. împotriva Regatului Unit din 8 iulie 1987, seria A nr. 121-A, pag. 28 și 29, alin. 62 și 64)."
Ca un prim element, Curtea retine ca nici reclamanta și nici un reprezentant al acesteia nu au fost prezenți în momentul pronunțării deciziei din 28 mai 1998 a Curții de Apel București, care nici măcar nu a fost comunicată reclamantei. Numai la 13 septembrie 1999, data la care Guvernul pârât a transmis-o Curții, reclamanta a luat cunoștința de hotărârea în discuție. Pe de altă parte, reclamanta nu a fost prezenta la nici un termen al procedurii care s-a finalizat prin pronunțarea hotărârii în cauza. Din documentele prezentate de Guvern reiese ca, în ciuda dispozițiilor art. 87 alin. (8) din Codul de procedură civilă român, reclamanta nu a fost citata la domiciliul sau din Franța, deși acesta era cunoscut.
În ceea ce privește citarea lui Ștefan Constantin, Curtea retine ca ea nu putea suplini citarea reclamantei conform art. 87 în fine din Codul de procedură civilă și jurisprudenței instanțelor interne (alin. 83 de mai sus).
100. Având în vedere aceste circumstanțe, Curtea apreciază ca procedura care s-a finalizat prin decizia Curții de Apel București nu îndeplinea cerințele de procedura stipulate în art. 8 din convenție. În consecința, nu se poate considera ca decizia menționată mai sus a exonerat Guvernul de obligațiile pozitive care îi incumba potrivit art. 8.
2. Cu privire la punerea în executare a dreptului reclamantei de a exercita autoritatea părintească și de a-i fi înapoiate minorele
101. Curtea trebuie deci sa stabilească dacă autoritățile naționale au luat măsurile necesare și adecvate pentru punerea în executare a ordonanței din 14 decembrie 1994.
102. Într-o cauza de acest gen o măsura este apreciată ca fiind adecvată în funcție de celeritatea cu care este pusă în aplicare. Într-adevăr, procedurile legate de exercitarea autorității părintești, inclusiv executarea hotărârilor pronunțate, necesita urgenta, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei. În speta, acest fapt este cu atât mai adevărat cu cat procedura initiata de reclamanta s-a finalizat printr-o ordonanța președințială. Or, esenta unei asemenea acțiuni este de a apara individul împotriva oricărui prejudiciu ce ar putea rezultă din simpla scurgere a timpului.
Curtea arata ca în Convenția de la Haga se stipulează, în art. 11, ca autoritățile judecătorești sau administrative sesizate trebuie să procedeze de urgenta în vederea reincredintarii minorului, orice lipsa de acțiune care durează mai mult de 6 săptămâni indreptatind statul solicitant sa ceara explicații cu privire la motivele întârzierii.
103. În speta, executorii judecătorești s-au deplasat de 4 ori la domiciliul lui D.Z. în perioada decembrie 1994 - decembrie 1995. Dacă primele tentative de executare au avut loc imediat după ordonanța din 14 decembrie 1994, mai precis la 22 și 27 decembrie 1994, Curtea nu poate spune același lucru despre tentativele ulterioare: a treia deplasare a executorilor nu a avut loc decât 4 luni mai târziu, la data de 10 mai 1995, iar a patra a avut loc la 4 decembrie 1995.
Curtea retine că nu s-a dat nici o explicație satisfăcătoare pentru justificarea acestor întârzieri. De asemenea, îi este greu sa înțeleagă motivarea Tribunalului Municipiului București atunci când a hotărât suspendarea executării ordonanței pe perioada 30 iunie-1 septembrie 1995.
104. În plus, Curtea constata lipsa totală de acțiune a autorităților române timp de mai mult de un an, adică începând cu decembrie 1995 și până la 29 ianuarie 1997, data la care a avut loc singura intalnire între reclamanta și copiii săi. În aceasta privinta Guvernul pârât nu a dat nici o explicație.
105. În rest, Curtea observa ca autoritățile nu au luat nici o alta măsura pentru a crea condițiile necesare în vederea executării ordonanței în discuție, fie ca este vorba de măsuri coercitive împotriva lui D.Z. sau de măsuri pregătitoare în vederea reincredintarii minorelor.
106. Dacă în acest domeniu delicat nu sunt de dorit măsuri coercitive în privinta copiilor, nu trebuie exclusa recurgerea la sancțiuni atunci când părintele cu care locuiesc copiii are un comportament ilegal.
107. Guvernul susține ca astfel de măsuri nu ar fi putut fi adoptate decât la inițiativa reclamantei. Or, aceasta nu ar fi întreprins nici un demers în acest sens. Ea ar fi putut mai ales sa ceara conform art. 1075 din Codul civil obligarea la daune pentru fiecare zi de întârziere în executarea ordonanței din 14 decembrie 1994 sau să depună la organele competente o plângere penală pentru nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului.
108. Curtea nu are sarcina de a examina dacă sistemul de drept intern permite adoptarea unor sancțiuni eficiente împotriva lui D.Z. Într-adevăr, îi revine fiecărui stat contractant sarcina de a adopta mijloace juridice adecvate și suficiente pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi incumba în temeiul art. 8 din Convenție. Curtea are doar sarcina de a examina dacă în speta măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente.
109. Ea observa în aceasta privinta faptul ca neprezentarea lui D.Z. la Ministerul Justiției la 11 și la 15 mai 1995, asa cum fusese invitat sa o facă, nu i-a atras nici un fel de consecința. De asemenea, autoritățile române nu au aplicat nici o sancțiune în urma refuzului de a prezenta minorele la biroul executorilor judecătorești. Mai mult, nu s-a luat nici o inițiativă pentru aflarea locului în care se adaposteau minorele.
110. În legătură cu lipsa unei plângeri penale, necesară pentru declanșarea urmăririi penale împotriva lui D.Z., Curtea arata ca într-o scrisoare din 23 decembrie 1994 reclamanta i-a relatat ministrului justiției ca dorea să depună o plângere penală împotriva lui D.Z. și, după ce a precizat motivele plângerii respective, i-a cerut sa întreprindă cele necesare. Or, aceasta scrisoare nu a fost soluționată în nici un fel.
Curtea observa ca art. 30 și 38 din Legea de modificare a Legii pentru organizarea judecătorească prevăd ca Parchetul își exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiției, care are atributia de a da instrucțiuni procurorilor. În aceste condiții, va considera ca neîntemeiat argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanta nu a depus o plângere penală la organul competent.
111. De altfel, în măsura în care Guvernul îi reproseaza reclamantei că nu a introdus o acțiune pentru stabilirea unor penalități pentru fiecare zi de întârziere, Curtea apreciază ca o astfel de acțiune nu poate trece drept suficienta, întrucât este vorba de o cale indirecta și excepționala de executare. În plus, lipsa de acțiune a reclamantei nu putea exonera autoritățile de obligațiile ce le reveneau ca deținătoare ale autorității publice în materie de executare.
112. Mai mult, autoritățile nu au organizat nici un contact pregatitor între serviciile de autoritate tutelara, reclamanta și minore și nici nu au solicitat concursul unor psihiatri sau psihologi (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea Olsson citata mai sus, pag. 35-36, alin. 89-91). Astfel, serviciile de autoritate tutelara cărora art. 108 din Codul familiei le conferea totuși suficiente competente în materie nu s-au intalnit cu minorele decât cu ocazia procedurii de reincredintare a minorelor (alin. 44 de mai sus) și s-au limitat la efectuarea de anchete pur descriptive.
Cu excepția intalnirii din 29 ianuarie 1997, nici o intalnire între reclamanta și minore nu a fost organizată de către autorități, deși ea s-a deplasat în România de 8 ori în speranta de a le vedea. Cat despre intalnirea din 29 ianuarie 1997, care, subliniaza Curtea, a avut loc la un an după introducerea prezentei plângeri în fața Comisiei și la 2 ani după ordonanța din 14 decembrie 1994, ea nu a fost organizată, în opinia Curții, în condiții adecvate favorizării unei dezvoltări pozitive a relațiilor dintre reclamanta și fiicele sale. Intalnirea s-a desfășurat în incinta școlii fetelor, la care tatăl lor era cadru didactic, și în prezenta unei delegații numeroase formate din profesori, funcționari, diplomati, politisti, plus reclamanta și avocatul sau (alin. 70 de mai sus). La pregătirea acestei intalniri nu a contribuit nici un asistent social sau psiholog. Intrevederea nu a durat decât câteva minute, luând sfârșit atunci când fetele, în mod evident deloc pregătite, s-au prefacut ca fug (alin. 71-72).
La 31 ianuarie 1997, imediat după esecul acestei unice intalniri, Ministerul român al Justiției, în calitatea sa de autoritate centrala, a dispus ca minorele sa nu fie reincredintate, pe motiv ca ele refuzau sa locuiască împreună cu mama lor (alin. 73 de mai sus). Începând cu această dată nu a mai fost întreprins nici un demers pentru a incerca o apropiere între reclamanta și fiicele sale.
113. Curtea observa în sfârșit ca autoritățile nu au adoptat măsurile adecvate pentru asigurarea înapoierii minorelor reclamantei, prevăzute la art. 7 din Convenția de la Haga.
Având în vedere cele de mai sus, cu toate ca statul pârât beneficiază de o anumită marja de apreciere în materie, Curtea concluzioneaza ca autoritățile române nu au depus eforturi adecvate și suficiente pentru a impune respectarea dreptului reclamantei de a-i fi înapoiate minorele, ignorand astfel dreptul la respectarea vieții de familie, garantat de art. 8.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenție
114. Conform art. 41 din convenție,
"Dacă Curtea declara ca a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecințelor acestei încălcări, Curtea acorda părții lezate, dacă este cazul, o reparatie echitabila."
A. Prejudiciu moral
115. Doamna Ignaccolo-Zenide solicita 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei și suferintei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părintești.
116. Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.
117. Curtea apreciază ca reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
118. Reclamanta mai solicita și restituirea sumei de 86.000 FRF, reprezentând:
a) 46.000 FRF cheltuieli de judecată în procedura interna, din care 6.000 FRF pentru onorariile avocatului sau din România și 40.000 FRF pentru cheltuielile de deplasare și de cazare pe care le-a făcut cu ocazia celor 8 deplasări în România;
b) 40.000 FRF onorarii datorate avocatului care a reprezentat-o la Strasbourg, conform convenției încheiate la 15 iulie 1998.
119. Reclamanta roaga membrii Curții sa adauge la această sumă "orice eventuala taxa pe valoarea adăugată".
120. Guvernul nu a formulat un punct de vedere.
121. Curtea apreciază ca acele cheltuieli legate de demersurile făcute atât în România, cat și la Strasbourg pentru a împiedica sau pentru a redresa situația pe care a considerat-o ca încalcă art. 8 din convenție sau pentru a ameliora aceasta situație erau necesare; acestea trebuie deci restituite, în măsura în care nu depășesc un nivel rezonabil [a se vedea, de exemplu, Hotărârea Olsson împotriva Suediei (nr. 1) din 24 martie 1998, seria A nr. 130, pag. 43, alin. 104].
Curtea îi acorda reclamantei, cu titlu de taxe și cheltuieli, suma de 86.000 FRF, care urmează să fie majorată cu orice suma provenită din taxa pe valoarea adăugată.
C. Dobânzi
122. Conform informațiilor de care dispune Curtea, nivelul dobânzilor legale aplicabile în Franța la data adoptării prezentei hotărâri era de 3,47% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA
1. hotărăște, cu 6 voturi pentru și un vot împotriva, ca a existat o încălcare a art. 8 din convenție;
2. hotărăște, cu 6 voturi pentru și un vot împotriva, ca statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, următoarele sume, majorate cu sumele provenite din taxa pe valoarea adăugată:
a) 100.000 FRF, cu titlu de daune morale;
b) 86.000 FRF, cu titlu de taxe și cheltuieli;
3. hotărăște ca aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla de 3,47% pe an, cu începere de la data expirării termenului menționat mai sus și până la momentul plății;
4. respinge, în unanimitate, cererea pentru acordarea altor despăgubiri.
Redactată în limba franceza, apoi pronunțată în ședința publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 ianuarie 2000.
Elisabeth Palm,
președinte
Michael O'Boyle,
grefier
La prezenta hotărâre se afla anexate, conform art. 45 alin. 2 din convenție și art. 74 alin. 2 din regulamentul Curții, următoarele opinii separate:
- opinia parțial separată a domnului Maruste;
- opinia parțial separată a doamnei Diculescu-Sova.
*
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ
a domnului judecător Maruste
Înțeleg și admit abordarea formala adoptată de majoritate, dar am votat totuși împotriva constatării unei încălcări a art. 8, și aceasta din următoarele motive:
Mi se pare ca soluția pronunțată în speta contravine obiectului și însuși conținutului unei asemenea cauze. Este adevărat ca, din punctul de vedere al relațiilor între copii și părinții lor divortati sau despărțiți, cerințele unei vieți de familie sunt complicate și delicate. Este, de asemenea, adevărat ca în practica organele de la Strasbourg s-au arătat întotdeauna foarte prudente în misiunea lor de control al deciziilor pronunțate de autoritățile naționale. Totuși consider ca de art. 8 trebuie să beneficieze nu doar părinții, ci și copiii. As merge chiar mai departe: copiii sunt și trebuie să fie primii beneficiari atunci când interesele părinților lor sunt în conflict și dacă sunt ei înșiși suficient de maturi pentru a-și exprima în mod clar propriile preferințe.
Având în vedere Convenția Națiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, și mai ales art. 4 din aceasta, care obliga statele părți sa ia toate măsurile necesare pentru punerea în practica a drepturilor recunoscute de acest instrument, drepturile și interesele superioare ale copilului trebuie să fie promovate. În acest scop se impune să se dea copiilor posibilitatea exercitării drepturilor lor, în special în procedurile care îi vizează, și să se țină seama cum se cuvine de părerea lor (a se vedea Convenția europeană cu privire la exercitarea drepturilor minorilor, STE nr. 160). În consecința, atunci când interesele părinților sunt în conflict, opinia și preferintele minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate și luate în considerare în cadrul procedurilor, precum și cu ocazia adoptării hotărârilor care îi vizează.
Din dosarul cauzei reiese clar ca minorele locuiesc de mult timp împreună cu tatăl lor. Din punctul de vedere al intereselor lor superioare, circumstanțele care au dus la aceasta situație și rolul pe care l-au avut în aceasta privinta fiecare dintre părinți, precum și autoritățile publice nu au o importanța decisiva. Este stabilit, de asemenea, ca în speta copiii au declarat în mod categoric ca prefera sa locuiască cu tatăl lor; aceasta preferinta trebuie să fie și ea luată în considerare. Regret mult ca acest element a fost neglijat atât în procedurile interne, cat și în cele externe. Din punctul meu de vedere, punerea în executare a unei vechi hotărâri judecătorești, împotriva voinței celor care faceau obiectul hotărârii, nu se justifica.
De altfel, apreciez ca lipsurile și întârzierile care au ingreunat procedura trebuie analizate mai degraba din punctul de vedere al art. 6 din convenție, și nu al art. 8.
OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ
a doamnei judecător Diculescu-Sova
Ținând seama de circumstanțele cauzei, imi exprim dezacordul cu privire la modul în care Curtea a aplicat art. 41 din convenție.
Reclamanta a solicitat o despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din imposibilitatea de a-și exercită drepturile părintești, imposibilitate în care s-ar fi găsit timp de 9 ani.
Nu poate fi totuși contestat de reclamanta faptul ca în anul 1989 ea a renunțat la drepturile sale părintești (alin. 10 din hotărâre) din ratiuni financiare și fiscale.
De asemenea, este sigur ca din anul 1989 și până la sfârșitul anului 1994 nu a existat o viața de familie împreună cu fiicele sale datorită faptului ca între ele nu a existat nici un fel de raporturi.
Deoarece neacceptarea și respingerea manifestate de adolescente față de mama lor s-au accentuat o dată cu trecerea timpului, a devenit foarte dificil pentru autoritățile române să respecte ad litteram art. 8 din convenție.
Curtea a apreciat ca obligațiile pozitive prevăzute la articolul menționat în materie de reincredintare a minorilor către un părinte trebuie interpretate în lumina convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale rapirii internaționale de copii.
Or, statul pârât a respectat Convenția de la Haga și, prin urmare, interesul minorelor, evitand astfel traumatizarea acestora.
În aceste condiții și ținând seama, în primul rând, de faptul ca originea conflictului și a pretinsului prejudiciu moral se afla în atitudinea adoptată de mama începând cu anul 1989, în al doilea rând, ca timp de 5 ani fetele s-au aflat în afară teritoriului și a jurisdicției statului pârât, iar suma reclamata cu titlu de prejudiciu moral acoperă și această perioadă, și, în al treilea rând, de situația statului pârât în acest stadiu și în acest conflict, consider ca, în speta, o despăgubire suficienta a prejudiciului moral suferit o constituie constatarea încălcării art. 8 din convenție.
În ceea ce privește cheltuielile, consider ca suma de 40.000 FRF acordată de Curte pentru onorariile cerute de avocatul francez care a aparat-o pe reclamanta la Strasbourg este mult prea ridicată în raport cu munca efectuată (memoriu și pledoarie), cu atât mai mult cu cat la Curte nu s-a făcut dovada achitării acestei sume.
Textul este prelucrat automat din sursa indicată; numerotarea și legăturile pot conține erori. Referințele subliniate duc la actele citate, așa cum au fost identificate de noi.