Decizia nr. 271/2000

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent șef

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 și nr. 4.597/1999 ale Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 19 decembrie 2000, în prezenta aparatorului autorului excepției și a reprezentantului Ministerului Public, când s-a dispus măsura conexarii Dosarului nr. 226C/2000 la Dosarul nr. 212C/2000, avându-se în vedere ca are ca obiect aceeași excepție de neconstituționalitate, ridicată de același autor. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 20 decembrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin încheierile din 26 iunie 2000 și 4 iulie 2000, pronunțate în dosarele nr. 4.596/1999 și, respectiv, nr. 4.597/1999, Curtea Suprema de Justiție - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor, inculpat în procese de calomnie.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia arata ca dispozițiile art. 207 din Codul penal privitoare la proba verității în cazul infracțiunilor de insulta și calomnie sunt contrare prevederilor art. 29, 30, 31 și 24 din Constituție.

1. În raport cu prevederile art. 29 și 30 din Constituție se susține ca dispozițiile de lege criticate sunt neconstituționale, deoarece proba verității este prevăzută nu numai pentru fapte, ci și pentru judecatile de valoare, care nu pot fi dovedite. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa jurisdicțională, a statuat ca trebuie să se facă deosebire între fapte și judecati de valoare, deoarece faptele pot fi dovedite, spre deosebire de judecatile de valoare. Din aceasta perspectiva autorul excepției susține ca este imposibila proba verității în cazul judecaților de valoare, iar cererea administrării ei afectează conținutul libertății de opinie, care reprezintă un element al libertății garantate la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la art. 29 din Constituție. Se mai susține ca prevederile art. 207 din Codul penal îngăduie proba verității numai în cazul în care este vorba despre apărarea unui interes legitim, iar atunci când este vorba despre apărarea unui alt tip de interes proba nu este admisibilă. Nici conceptul de "interes legitim" și nici cel de "interes public" nu sunt definite de legiuitor, ceea ce "atrage, în mod firesc, o putere discretionara a celui care are aptitudinea de a evalua dacă se administrează sau nu proba verității, putând fi vorba despre organul de urmărire penală sau cercetare penală sau despre instanța judecătorească". Inexistenta acestei precizări determina aplicarea unui tratament inegal pentru situații identice, în sensul că în unele situații este admisibilă proba verității, iar în altele nu, ceea ce contravine principiilor statului de drept. Proba verității, atunci când se referă la infracțiunea de insulta sau de calomnie, reprezintă o măsura restrictiva a libertății de exprimare, a libertății opiniilor și a conștiinței. Cu privire la rolul proeminent al presei într-un stat de drept Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat ca sunt necesare privilegii sporite pentru presa, pentru ca aceasta să își poată îndeplini dublul sau rol de "difuzor de informații" și de "caine de paza publică" (cazul "Sunday Times împotriva Marii Britanii", 1979), iar cu privire la limitele criticii acceptabile a statuat ca acestea sunt mai largi în privinta unui politician decât în privinta unei persoane particulare (cazul "Castells împotriva Spaniei", 1992).

2. Prin raportare la dispozițiile art. 31 din Constituție, care recunoaște dreptul la acces atât la informațiile de interes public - alin. (1), cat și la cele de interes personal alin. (2), prevederile art. 207 din Codul penal se referă numai la interesul legitim, concept care nu se confunda nici cu cel de interes public și nici cu cel de interes privat. Autorul excepției mai constata ca dispoziția din Codul penal care ocrotește numai interesul legitim contrazice textul constituțional, care se referă, în egala măsura, atât la interesul public, cat și la cel privat. Se afirma ca înlăturarea caracterului penal al faptei de calomnie numai în cazurile în care se administrează proba verității și se dovedește caracterul veridic al afirmațiilor împiedica într-un mod fundamental exercitarea dreptului la informație. Se mai afirma ca statul de drept nu se poate consolida decât cu o presa autentic liberala, apta să își exercite rolul de "a patra putere în stat" și de "caine de paza al opiniei publice".

3. Tot în opinia autorului excepției prevederile legale criticate sunt neconstituționale și prin raportare la dispozițiile art. 24 din Constituție privitoare la dreptul fundamental la apărare, care, în accepțiunea sa lato sensu, reprezintă totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce oferă persoanei posibilitatea de a se apara împotriva acuzatiilor ce i se aduc, sa conteste învinuirea și să își dovedească nevinovatia. Astfel, prevederile art. 207 din Codul penal contravin, prin natura lor, dreptului la apărare. El oferă posibilitatea, pe de o parte, ca o anumită persoana să se poată apara de acuzarile ce i se aduc, dar pe de altă parte o astfel de posibilitate este redusă la situația în care este vorba exclusiv despre fapta care a fost săvârșită pentru apărarea unui interes public. Per a contrario, dacă nu este vorba de un asemenea interes, proba verității nu este admisă. Interpretarea care se da în practica conceptului de "interes legitim" este considerată aleatorie și discretionara. În acest mod se creează premisele unui tratament diferit pentru situații identice. De vreme ce fapta este aceeași, nu se poate justifica diferentierea în admiterea sau neadmiterea probei verității, după cum este vorba sau nu despre un interes legitim.

Curtea Suprema de Justiție - Secția penală, exprimandu-și opinia asupra excepției de neconstituționalitate, apreciază ca dispozițiile art. 207 din Codul penal sunt constituționale și nu contravin dispozițiilor art. 29 și 30 din Constituție.

În conformitate cu dispozițiile

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierile de sesizare a Curții Constituționale au fost comunicate președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca este nefondata critica potrivit căreia dispozițiile art. 207 din Codul penal contravin art. 24 din Constituție, deoarece și în cazul unui proces de calomnie inculpatul beneficiază de toate drepturile și garanțiile pe care le implica dreptul constituțional la apărare. Susținerea potrivit căreia art. 207 din Codul penal contravine art. 29, 30 și 31 din Constituție este, de asemenea, nefondata, deoarece libertatea conștiinței, conform art. 29 alin. (2), trebuie să se manifeste în spirit de toleranta și respect reciproc, iar libertatea de exprimare, după cum se prevede la art. 30 alin. (6) din Constituție, nu poate prejudicia demnitatea, viața particulară sau dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 54 din Legea fundamentală, drepturile și libertățile trebuie să fie exercitate cu buna-credința, fără a fi incalcate drepturile și libertățile celorlalți. Se precizează însă ca exercitarea cu buna-credința a acestor drepturi și libertăți poate reprezenta un interes legitim, în sensul art. 207 din Codul penal.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins: "Proba verității celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârșită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verității nu constituie infracțiunea de insulta sau calomnie."

Autorul excepției de neconstituționalitate susține ca textul de lege criticat este contrar: libertății gandirii și a opiniilor, care, potrivit art. 29 alin. (1) din Constituție, nu pot fi îngrădite; libertății de exprimare și libertății presei, garantate de art. 30 din Constituție; dreptului la informație, a cărui ingradire este interzisă de art. 31 alin. (1) din Constituție; dreptului fundamental la apărare, prevăzut în art. 24 din Constituție.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea retine ca insulta și calomnia sunt infracțiuni contra demnității, iar demnitatea omului este nominalizată, în art. 1 alin. (3) din Constituție printre valorile supreme garantate de Legea fundamentală. Potrivit acestor prevederi constituționale, "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme și sunt garantate". Incriminarea și sancționarea insultei și a calomniei nu au caracter absolut și necondiționat. Dreptul persoanei la apărarea demnității sale prin mijloace de drept penal este limitat de existenta drepturilor și de interesele legitime ale altora. De aceea, s-a prevăzut ca afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate, la adresa unei persoane, chiar dacă are un caracter obiectiv insultator sau calomnios, nu constituie totuși infracțiunea de insulta sau de calomnie, dacă făptuitorul dovedește ca a săvârșit fapta în vederea apărării unui "interes legitim", de ordin public sau privat. Aceasta dovada este asa-numita "proba a verității", care constituie un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei. Proba verității este însă admisibilă numai dacă fapta s-a săvârșit în apărarea unui interes legitim, public sau privat, altfel ar insemna ca afirmarea sau imputarea a fost facuta în scopul de a aduce atingere demnității persoanei, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 54 din Constituție, conform cărora: "Cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu buna-credința, fără sa încalce drepturile și libertățile celorlalți." Atingerea adusă demnității fără existenta unui astfel de interes, chiar prin afirmații sau imputari adevărate, nu este ingaduita de lege. Legea se referă la fapte, iar nu la judecati de valoare, asa cum susține autorul excepției. De aceea, critica referitoare la proba judecaților de valoare și la imposibilitatea acestei probe este lipsită de conținut.

În critica de neconstituționalitate facuta în cauza autorul excepției ignora faptul ca apărarea drepturilor și a libertăților cetățenilor impune restrangerea exercițiului unor drepturi sau a unor libertăți, în condițiile art. 49 din Constituție, iar în unele situații impune sancționarea penală a afirmarilor sau a imputarilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar care nu au fost făcute pentru apărarea unui "interes legitim". Curtea observa ca necesitatea sanctionarii rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Curtea observa ca aceasta dispoziție constituțională este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit cărora "Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrangeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești". În legătură cu aplicarea acestui articol Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la libertatea exprimarii prin presa, a statuat: "Dacă presa nu trebuie să depășească anumite limite, îndeosebi în ceea ce privește reputația și drepturile celorlalți, precum și necesitatea de a împiedica divulgarea unor informații confidențiale, sarcina sa este totuși comunicarea, cu respectarea datoriilor și responsabilităților proprii, a informațiilor și ideilor referitoare la orice problema de interes general" (hotărârea pronunțată în cauza "I. Dalban împotriva României", 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000).

Examinând susținerea privind contrarietatea dispozițiilor legale criticate în raport cu prevederile art. 31 din Constituție, referitoare la dreptul la informație, text care în alin. (1) prevede că "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit", Curtea retine ca, în temeiul dispozițiilor art. 49 din Legea fundamentală, exercițiul acestui drept poate fi restrâns prin lege și numai dacă se impune, pentru apărarea, printre alte valori constituționale, a drepturilor și a libertăților cetățenilor.

Nici critica de neconstituționalitate referitoare la încălcarea dreptului la apărare prevăzut la art. 24 alin. (1) din Constituție nu este intemeiata. Astfel, persoana invinuita de săvârșirea unei infracțiuni de insulta sau de calomnie are posibilitatea sa uzeze, pentru apărarea sa, de toate mijloacele legale de proba în combaterea temeiniciei acuzarii. În acest context proba verității nu este unica modalitate de apărare a celor care ar putea fi inculpați pentru afirmarile sau imputarile făcute, ei având posibilitatea de a uza de orice alte mijloace de proba prevăzute de Codul penal. De altfel, inculpatul nemulțumit are posibilitatea exercitării căilor legale de atac.

Curtea Constituțională s-a mai pronunțat în acest sens, statuand ca dispozițiile art. 207 din Codul penal sunt constituționale (de exemplu, prin Decizia nr. 200 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 8 februarie 2000, precum și prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000).

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curții, soluția și considerentele acelei decizii rămân valabile și în cauza de fața.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al

art. 23 alin. (1), (4) și (6) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 207 din Codul penal, ridicată de Corneliu Vadim Tudor în dosarele nr. 4.596/1999 și nr. 4.597/1999 ale Curții Supreme de Justiție - Secția penală.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 20 decembrie 2000.