Decizia nr. 70/2001

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992

privind vânzarea de locuințe și spații cu alta destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, excepție ridicată de Nicoleta Acasandrei în Dosarul nr. 2.846/2000 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 6 februarie 2001 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 20 februarie 2001 și apoi la 27 februarie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 21 septembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 2.846/2000, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992

privind vânzarea de locuințe și spații cu alta destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, excepție ridicată de Nicoleta Acasandrei într-o cauza civilă având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a unei locuințe, încheiat de autorul excepției cu Societatea Comercială "Orizont" - S.A. din București.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca prevederile

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 , republicată, contravin prevederilor art. 16 alin. (1) și (2), ale art. 41 alin. (1) și (2) și ale art. 135 alin. (1), (2) și (3) din Constituție. În acest sens se arata ca dispoziția legală criticata "încalcă flagrant dispozițiile constituționale referitoare la egalitatea în drepturi în fața legii, protecția proprietății private și dispozițiile referitoare la proprietate", întrucât pentru culpa civilă a uneia dintre părțile contractante prevede o sancțiune drastica și față de cealaltă parte, chiar dacă aceasta nu are nici o culpa. Se susține totodată ca orice sancțiune civilă are la baza ideea de vinovăție a părților raportului juridic, în sensul că partea vinovata este pasibila de sancțiunea prevăzută de lege; nici o lege nu stabilește însă ca pentru culpa uneia dintre părți trebuie să răspundă cealaltă parte.

Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția de neconstituționalitate ridicată este intemeiata.

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 , republicată, nu este intemeiata, întrucât dispoziția legală criticata nu încalcă prevederile constituționale invocate. În motivarea acestui punct de vedere se considera ca, "În temeiul principiului retroactivitatii efectelor nulității și al principiului restitutio în integrum, părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care contractul nu s-ar fi încheiat, consacrandu-se regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit". Se mai arata ca în cazul nulității "contractul nu este valabil din momentul încheierii lui", deci trebuie restabilita situația din acel moment.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Critica de neconstituționalitate are ca obiect prevederile

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992

privind vânzarea de locuințe și spații cu alta destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 15 iulie 1998. Prin art. 19 din această lege sunt sancționate cu nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare de locuințe sau de spații cu alta destinație, încheiate cu încălcarea dispozițiilor

Decretului-lege nr. 61/1990

privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale

Legii nr. 85/1992 . În alin. 3 al aceluiași articol se reglementează sesizarea instanțelor judecătorești pentru constatarea nulității, precum și restabilirea situației anterioare prin restituirea prețului de vânzare, dar cu reținerea chiriei aferente perioadei de la contractare și până la restituire. În sfârșit, teza finala a acestui alineat, considerată de autorul excepției ca fiind neconstitutionala, prevede că "Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi și nici nu se actualizează".

Dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției ca fiind incalcate prin textul de lege criticat sunt următoarele:

- Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.

(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";

- Art. 41 alin. (1) și (2): "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";

- Art. 135 alin. (1), (2) și (3): "(1) Statul ocrotește proprietatea.

(2) Proprietatea este publică sau privată.

(3) Proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale".

Analizând susținerea autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile legale criticate contravin principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților publice, Curtea constata ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție nu pot fi aplicate în mod direct în prezenta cauza, întrucât ele statuează egalitatea în fața legii și a autorităților publice a "cetățenilor", fără a se referi însă la relațiile dintre cetățeni și persoane juridice, precum în speta.

Nu sunt incidente în cauza nici prevederile alin. (2) și (3) ale art. 135 din Constituție, care se referă la clasificarea proprietății în "publică sau privată", precum și la categoriile de titulari ai proprietății publice.

Asa fiind, excepția de neconstituționalitate urmează să fie examinata prin raportare la dispozițiile constituționale ale art. 41 alin. (1) și (2), referitoare la garantarea dreptului de proprietate și la ocrotirea "în mod egal de lege" a proprietății private "indiferent de titular".

Sub acest aspect Curtea retine ca desființarea unui contract de vânzare-cumpărare prin constatarea nulității absolute a acestuia impune restabilirea situației existente la data încheierii contractului și aplicarea principiului restitutio în integrum. Aceasta presupune ca fiecărei părți a contractului sa i se restituie integral și la valoarea reală tot ceea ce a prestat în temeiul contractului desființat. Alin. 3 al

art. 19 din Legea nr. 85/1992 , republicată, respecta acest principiu numai în privinta drepturilor societății comerciale vanzatoare care reprimeste atât locuinta, cat și beneficiul nerealizat în perioada în care locuinta a fost folosită de cumpărător, și anume sub forma chiriei; pe de altă parte, cumpărătorul reprimeste numai suma de bani efectiv plătită cu titlu de preț, din care se retine chiria aferentă (al carei cuantum, prin acumulare în timp, ar putea fi chiar mai mare decât prețul plătit pentru locuinta), fără a avea dreptul la actualizarea prețului, în sensul de a se tine seama de deprecierea ca urmare a inflației a valorii reale a sumei de bani remise de el la încheierea contractului, și nici dreptul la acordarea, sub forma dobânzii, a beneficiului nerealizat în decursul perioadei în care nu a folosit acești bani. Rezultă deci ca vânzătorul se bucura de protecția deplina a proprietății sale, pe când cumpărătorul suferă o semnificativă pierdere patrimonială.

Curtea observa ca, prin ipoteza, calitatea de vânzător revine întotdeauna unei societăți comerciale cu capital integral de stat, iar aceea de cumpărător uneia sau mai multor persoane fizice. În aceste condiții Curtea constata ca teza finala a

art. 19 alin. 3 din Legea nr. 85/1992 , republicată, îi favorizează pe titularii proprietății private de stat în raport cu titularii proprietății private particulare și prin aceasta încalcă prevederile art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție, conform cărora "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".

Având în vedere dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea retine ca prevederile art. 41 alin. (1) și (2) din Constituție trebuie interpretate și aplicate în concordanta cu prevederile art. 1 alin. 1 din primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale: "Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."

Într-o asemenea interpretare Curtea constata ca principiul constituțional al ocrotirii în mod egal a proprietății private trebuie respectat în privinta oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror "bunuri".

Sub acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenta sa, a interpretat în mod extensiv notiunile de "bunuri" și "proprietate", conferindu-le acestora un sens specific dreptului internațional al drepturilor omului. Astfel Curtea Europeană a statuat ca "noțiunea de «bunuri» (în limba engleza, «possessions», în limba franceza, «biens») din prima teza a art. 1 alin. 1 are un înțeles autonom, independent de clasificarea existenta în dreptul național" (cazul "Ex-Regele și alții împotriva Greciei", 2000). Acest sens "nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. [...] anumite alte drepturi și interese patrimoniale pot, de asemenea, constitui «drept de proprietate» și deci «bunuri», în sensul acestei dispoziții" (cazul "Beyeler împotriva Italiei", 2000). De asemenea, în speta "Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei", 1996, pentru a se determina incidența prevederilor art. 1, s-a decis ca "este deci indiferent dacă dreptul societății comerciale Gasus [...] este considerat ca fiind un drept de proprietate sau ca o garanție reală". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reținut, în cazul "Van Marle și alții împotriva Olandei", 1986, ca: "[...] Într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1, text care devine aplicabil în speta". Totodată, în cazul "Iatridis împotriva Greciei", 1999, s-a arătat ca reclamantul "exploatase cinematograful timp de 11 ani, fără nici o imixtiune din partea autorităților, în baza unui contract de închiriere, valabil din punct de vedere formal; ca rezultat al acestei exploatări, el și-a creat o clientela, care constituie un «bun» [...]. Deși reclamantul deține doar un drept de folosință asupra localului, iar imixtiunea autorităților nu reprezintă nici expropriere și nici restrangere a exercițiului dreptului de proprietate, aceasta situație intra totuși sub incidența art. 1 alin. 1 teza întâi". Mai mult, în cazul "Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei", 1995, s-a decis ca "dreptul la despăgubiri se naște o dată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanta de aceasta natura constituie un «bun» și deci reprezintă un «drept de proprietate» în înțelesul avut în vedere de art. 1 alin. 1 teza întâi. În consecința, aceasta dispoziție este aplicabilă în cazul de fața".

Pe baza considerentelor expuse Curtea Constituțională constata ca dispozițiile

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 , referitoare la neacordarea dobânzilor, precum și la neactualizarea prețului restituit ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinței, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție ("Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular"), iar excepția de neconstituționalitate ridicată este intemeiata, urmând să fie admisă.

Fața de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992

privind vânzarea de locuințe și spații cu alta destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, excepție ridicată de Nicoleta Acasandrei în Dosarul nr. 2.846/2000 al Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, și constata ca dispoziția "Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi și nici nu se actualizează" este neconstitutionala.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 27 februarie 2001.