Decizia nr. 136/2001

Lucian Mihai - președinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, excepție ridicată de primarul municipiului Onesti și de Consiliul Local al Municipiului Onesti în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secția comercială și contencios administrativ.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 24 aprilie 2001 și au fost consemnate în încheierea din aceeași dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la 3 mai 2001.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 27 septembrie 2000, pronunțată în Dosarul nr. 4.422/2000, Tribunalul Bacau - Secția comercială și contencios administrativ a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 40 din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor. Excepția a fost ridicată de primarul municipiului Onesti și de Consiliul Local al Municipiului Onesti în cadrul litigiului comercial în contradictoriu cu Societatea Comercială "Onedil" - S.A. Onesti.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) care consacra principiul egalității cetățenilor în fața legii, ale art. 119 privind principiile de baza ale organizării și funcționarii administrației publice locale, precum și ale art. 120 alin. (2) referitoare la autoritățile locale.

Instanța de judecată, exprimandu-și opinia, apreciază ca excepția este neîntemeiată. Se considera ca dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor constituționale invocate, deoarece prin acestea "s-a urmărit armonizarea intereselor locale cu cele naționale, neaducandu-se nici o atingere autonomiei locale".

Potrivit

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se considera ca în speta nu este vorba de o problemă de constituționalitate, ci de o problemă de aplicare a legii, de competența exclusiva a instanței judecătorești.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, susținerile autorilor excepției și ale părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 40 din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 2000, care are următorul cuprins: "(1) Bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, precum și activitățile și serviciile publice de interes național sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, societăților comerciale sau companiilor naționale ori societăților naționale, înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități ori servicii. Contractul de concesiune se încheie cu autoritatea concedenta competența pe o durată care se stabilește prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului județean ori local de înființare a societății comerciale respective.

(2) Contractele de concesiune încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi își păstrează valabilitatea.

(3) În cazul privatizării companiilor naționale ori a societăților naționale sau societăților comerciale, înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut încheiat contract de concesiune în condițiile alin. (1), concedentul poate cere renegocierea acestuia."

Autorii excepției susțin ca aceste dispoziții legale, prin faptul ca atribuie activitățile și serviciile publice de interes național și local direct, prin concesiune, societăților comerciale sau companiilor naționale înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități sau servicii, încalcă următoarele prevederi constituționale:

- Art. 16 alin. (1): "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.";

- Art. 119: "Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice.";

- Art. 120 alin. (2): "Consiliile locale și primării funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolva treburile publice din comune și din orașe."

Curtea retine ca excepția a fost ridicată într-un litigiu comercial în care se solicita obligarea autorităților locale, în temeiul

art. 40 din Legea nr. 219/1998 , la încheierea unui contract având ca obiect concesionarea către Societatea Comercială "Onedil" - S.A. Onesti a rețelelor de transport și distribuție a apei în municipiul Onesti, precum și a construcțiilor și instalațiilor aferente acestei activități.

Analizând excepția astfel cum a fost formulată, Curtea constata ca art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacra principiul egalității în drepturi, nu este aplicabil în vederea soluționării acesteia, întrucât textul constituțional menționat impune un tratament egal în fața legii și a autorităților publice numai în privinta cetățenilor aflați în situații identice, iar nu și în privinta persoanelor juridice, asa cum se intampla în speta.

În legătură cu celelalte sustineri, potrivit cărora dispozițiile legale criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 119 și art. 120 alin. (2), Curtea constata ca acestea din urma se referă la principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existenta unei autonomii de decizie în afară cadrului legal, care este general obligatoriu.

Pe de altă parte însă, Curtea observa ca potrivit prevederilor art. 134 alin. (1) din Constituție "Economia României este economie de piața", iar alin. (2) lit. a) din același text constituțional dispune: "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție". Asa fiind, se impune și stabilirea unui cadru concurential ce exclude orice formă de privilegiu de natura sa împiedice concurenta loiala pe piața.

Prin urmare, Curtea constata ca, în măsura în care sunt aplicate dispozițiile

art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție.

Asa fiind, excepția de neconstituționalitate urmează să fie admisă în parte, cu referire la dispozițiile

art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998 , celelalte dispoziții ale art. 40 fiind constituționale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Admite în parte excepția de neconstituționalitate ridicată de primarul municipiului Onesti și de Consiliul Local al Municipiului Onesti în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secția comercială și contencios administrativ și, în consecința, constata ca dispozițiile

art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor sunt neconstituționale în măsura în care autoritățile publice locale sunt obligate sa atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publică sau activitățile și serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate.

2. Respinge excepția de neconstituționalitate ridicată de aceiași autori în același dosar, cu privire la celelalte dispoziții ale

art. 40 din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 3 mai 2001.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

Sunt de acord cu majoritatea colegilor mei judecători cu privire la respingerea excepției de neconstituționalitate ridicate referitor la dispozițiile alin. (2) și (3) ale

Legii nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, precum și cu motivarea conform căreia, în legătură cu neconstituționalitatea dispozițiilor art. 40 alin. (1) din aceeași lege, se apreciază ca dispozițiile constituționale ale art. 119 și art. 120 alin. (2) se referă la "principiul autonomiei locale în cadrul organizării administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, iar nu la existenta unei autonomii de decizie în afară cadrului legal, care este general obligatoriu".

Sunt în dezacord însă cu opinia majorității cu privire la constatarea neconstitutionalitatii "dispozițiilor

art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor în măsura în care contribuțiile publice locale sunt obligate sa atribuie direct, printr-un contract de concesiune, bunurile proprietate publică sau activitățile și serviciile publice de interes local unor persoane juridice nominalizate".

1. În motivarea acestei soluții pronunțate de Curtea Constituțională cu majoritate de voturi se retine, în esenta, prin decizia adoptată, ca "în măsura în care sunt aplicate dispozițiile

art. 40 alin. (1) fraza întâi din Legea nr. 219/1998

privind regimul concesiunilor, se contravine prevederilor art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție", potrivit cărora "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție". În considerentele deciziei se mai retine ca potrivit acestei dispoziții constituționale "[...] se impune și stabilirea unui cadru concurential ce exclude orice formă de privilegiu de natura sa împiedice concurenta loiala pe piața".

Un prim temei al dezacordului față de aceasta soluție îl constituie faptul ca autorul excepției nu a invocat în motivarea excepției de neconstituționalitate pe care a ridicat-o în Dosarul nr. 4.422/2000 al Tribunalului Bacau - Secția comercială și contencios administrativ încălcarea dispozițiilor art. 134 din Constituție privind economia. Motivele invocate de autorul excepției în înscrisul depus la Tribunalul Bacau la data de 27 septembrie 2000 și susținute în fața acestei instanțe, asa cum rezultă din încheierea tribunalului din data de 27 septembrie 2000, prin care Curtea Constituțională a fost sesizată, le constituie încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1), art. 119 și art. 120 alin. (2) din Constituție.

În aceste condiții Curtea Constituțională nu putea sa retina un alt temei de neconstituționalitate în afară motivelor invocate de autorul excepției cu care Curtea fusese sesizată prin încheierea din 27 septembrie 2000 a Tribunalului Bacau - Secția comercială și contencios administrativ, întrucât conform art. 144 lit. c) din Constituție Curtea "hotărăște asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor", iar potrivit

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizările trebuie făcute în forma scrisă și motivate.

În jurisprudenta Curții s-a stabilit ca încălcarea dispozițiilor imperative ale

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 , republicată, potrivit cărora orice sesizare adresată Curții Constituționale trebuie motivată, are drept consecința imposibilitatea exercitării controlului de constituționalitate, Curtea neputându-se substitui autorului sesizării în ceea ce privește invocarea unui motiv de neconstituționalitate. În acest sens sunt, de exemplu: Decizia nr. 36 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 10 aprilie 1998; Decizia nr. 96 din 29 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 18 octombrie 1999.

De asemenea, în jurisprudenta sa Curtea Constituțională a stabilit ca o excepție de neconstituționalitate nu poate fi ridicată direct în fața Curții prin indicarea unui alt motiv de neconstituționalitate decât cele pe baza cărora excepția a fost ridicată inițial în fața instanței judecătorești care a sesizat Curtea, fiindca în cazul în care Curtea ar putea modifica limitele sesizării controlul nu ar mai fi exercitat la sesizare, ci din oficiu, ceea ce ar contraveni principiului de organizare a controlului de constituționalitate instituit de Constituția României. În acest sens citam, de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 337 din 15 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 30 octombrie 1997.

Ratiunile care au stat la baza acestor soluții de principiu din jurisprudenta Curții Constituționale cu privire la respectarea limitelor sesizării Curții și a obligației de motivare a sesizării de neconstituționalitate se opun și în cazul de fața procedeului folosit prin decizia Curții Constituționale la care facem opinie separată, decizie prin care excepția de neconstituționalitate a fost admisă în parte, constatandu-se neconstituționalitatea unui text al

Legii nr. 219/1998

pentru un motiv care nu a fost invocat de autorul excepției, nu a fost înscris în încheierea instanței de judecată prin care a fost sesizată Curtea Constituțională și nici nu are cel puțin legătură cu cele doua motive de neconstituționalitate invocate de autorul sesizării și cuprinse în încheierea instanței - încălcarea principiului egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituție, și a principiului autonomiei locale, prevăzut la art. 119 și 120 din Constituție.

2. Un al doilea motiv al dezacordului cu soluția pronunțată în cauza cu majoritate de voturi îl constituie lipsa de temeinicie a acesteia.

Soluția pronunțată prin decizie se bazează pe ideea ca textul de lege constatat ca fiind neconstitutional încalcă dispozițiile art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Constituție, care stabilesc ca "Economia României este economie de piața", iar "Statul trebuie să asigure: a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție".

În realitate, aceasta soluție omite faptul important ca dispoziția cuprinsă în textul

art. 40 alin. (1) fraza întâi al Legii nr. 219/1998

stabilește ca bunurile proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, precum și activitățile și serviciile publice de interes național sau local se atribuie direct, printr-un contract de concesiune, nu oricărui agent economic, ci anume societăților comerciale sau companiilor naționale ori societăților naționale înființate prin reorganizarea regiilor autonome care au avut în administrare aceste bunuri, activități ori servicii. În acest context atribuirea directa apare ca fiind pe deplin justificată de necesitatea reorganizării regiilor autonome și se încadrează în ansamblul măsurilor cu aceasta finalitate. Aceste măsuri se înscriu, în opinia noastră, pe deplin în obligația statului de a asigura "protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară", prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. b) din Constituție. În același timp, dacă se are în vedere importanța activităților și serviciilor publice din domeniul gospodăriei comunale pentru viața locuitorilor, nu este exagerat sa consideram ca măsurile în discuție se încadrează și în prerogativa statului de creare a "condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții", prevăzută la art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție.

În opinia pe care o sustinem dispozițiile art. 134 din Constituție privind "Economia" trebuie interpretate sistematic și prin luarea în considerare a finalitatii lor, fără a se absolutiza una dintre obligațiile ce revin statului conform alin. (2) din acest articol, până la înlăturarea celorlalte obligații la fel de importante.

De altfel, contrar opiniei majorității și cu tot respectul pentru aceasta, consideram ca textul criticat pentru neconstituționalitate nici nu contravine obligației statului prevăzute la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, întrucât măsura prevăzută poate fi considerată ca fiind menita să asigure "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție" în domeniul gospodăriei comunale.