Decizia nr. 5/2001

Sub președinția președintelui Curții Supreme de Justiție, Paul Florea, s-a luat în examinare recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din Codul de procedură civilă, referitoare la desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.

Ministerul Public a fost reprezentat de Traian Gherasim, adjunct al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

Adjunctul procurorului general a susținut recursul în interesul legii astfel cum este formulat, cerând să se decidă în sensul că acțiunea în anulare, prevăzută la art. 364 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerată cale de atac împotriva unui act jurisdicțional și ca trebuie soluționată potrivit procedurii de judecată în prima instanța, în complet format dintr-un judecător, pronunțându-se sentinta susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

SECȚIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:

În aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din Codul de procedură civilă s-a constatat că nu exista un punct de vedere unitar în legătură cu desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare.

Astfel unele instanțe au considerat ca acțiunile în anulare a hotărârilor arbitrale sunt acțiuni principale și au procedat la judecarea acestora în prima instanța, în compunerea prevăzută la

art. 17 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 , republicată, pronunțând sentințe.

Alte instanțe au soluționat, de asemenea, în prima instanța astfel de acțiuni, dar au pronunțat decizii.

Au fost și instanțe care, considerând ca acțiunile în anulare îndreptate împotriva hotărârilor arbitrale sunt cai de atac, au procedat la judecarea acestora ca instanțe de apel, pronunțând decizii.

În fine, au fost și instanțe care au considerat ca acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale constituie o cale de atac ce trebuie soluționată de instanța judecătorească imediat superioară celei prevăzute la art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripția în care a avut loc arbitrajul, în complet prevăzut pentru judecarea recursului.

Aceste din urma instanțe au procedat corect.

Potrivit art. 364 din Codul de procedură civilă "hotărârea arbitrală poate fi desfiintata numai prin acțiune în anulare, pentru unul din următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără sa existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenția arbitrală;

d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 ;

f) tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și motivele, nu arata data și locul pronunțării, nu este semnată de arbitri;

h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziții care nu se pot aduce la îndeplinire;

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii".

Din aceasta dispoziție a legii rezultă similitudinea majorității motivelor pentru care hotărârea arbitrală poate fi desfiintata pe calea acțiunii în anulare cu cazurile de casare ce pot fi invocate în cadrul caii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătorești, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 304 din Codul de procedură civilă.

De aceea se impune să se considere ca acțiunea în anulare constituie calea unica de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii arbitrale, având conținut și efecte similare caii de atac a recursului împotriva hotărârilor judecătorești.

Natura juridică a acestei cai de atac este determinata tocmai de caracterul definitiv al hotărârii arbitrale, care nu este susceptibilă de a fi atacată cu apel și poate fi pusă în executare silită. Cum în procedura de drept comun o astfel de hotărâre poate fi atacată numai cu recurs, este evident ca și acțiunea în anulare constituie o cale de atac având caracteristici asemănătoare recursului, dar cu unele particularități ce decurg din motivele ce pot fi invocate în sprijinul acesteia, care, cu toată similitudinea de reglementare, nu sunt identice totuși cu cazurile de casare din materia recursului.

De altfel, din moment ce prin art. 367-368 din Codul de procedură civilă, referitoare la executarea hotărârii arbitrale, se prevede că hotărârea arbitrală este obligatorie și ca, la cererea părții, poate fi investită cu formula executorie și executată silit, întocmai ca și o hotărâre judecătorească, iar prin art. 370-370^3 din același cod se mai prevede că, în condițiile aplicării dispozițiilor

Legii nr. 105/1992

cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, pot fi recunoscute și executate în România și hotărârile arbitrale străine, ar fi de neinteles să se ajungă, pe calea acțiunii în anulare, la judecarea din nou a litigiului care a fost soluționat de tribunalul arbitral.

O atare interpretare se impune și pentru ca prin art. 364 din Codul de procedură civilă sunt prevăzute restrictiv cazurile în care poate fi desfiintata o hotărâre arbitrală pe calea acțiunii în anulare, asa cum, în întreg sistemul instituit prin Codul de procedură civilă, instanța de control judiciar poate reforma hotărârile atacate numai în cazul constatării unor motive prevăzute limitativ de lege, relevandu-se în aceasta privinta dispozițiile din art. 304, art. 317-318, art. 322 și art. 330 din codul menționat.

Or, este de principiu ca o judecata în fond presupune o examinare devolutiva a cauzei, care nu s-ar putea realiza în cazul în care soluționarea pricinii ar urma să se facă în anumite limite prestabilite, cum sunt cele instituite prin art. 364 lit. a)-i) din Codul de procedură civilă.

Mai mult, prevederea de la art. 365 alin. 1, cu referire la art. 342 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia competența de a soluționa acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei care ar fi fost competența sa judece fondul pricinii dacă nu ar fi existat o convenție arbitrală, este conformă principiilor ce guvernează căile de atac menționate la art. 2 pct. 2 și 3, la art. 3 pct. 2 și 3 și la art. 4 pct. 1 din același cod.

Reiese deci ca în accepțiunea legiuitorului soluționarea litigiului la tribunalul arbitral constituie o judecata în fond, iar acțiunea în anulare, fiind o cale de atac, nu poate determina o reexaminare cu caracter devolutiv.

Ratiunea acestei interpretări este data și de ansamblul reglementărilor care se referă la desființarea hotărârii arbitrale.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 364^1 din Codul de procedură civilă, "părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale", putând renunța la acest drept numai după pronunțarea acelei hotărâri, reglementare care este asemănătoare cu prevederea cu caracter general înscrisă la art. 267 alin. 1 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia, "după pronunțarea hotărârii, partea poate renunța în instanța la calea de atac".

De asemenea, dispozițiile de la art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitoare la procedura ce trebuie urmată de instanța care examinează acțiunea în anulare, impun aprecierea ca regulile respective de procedura sunt specifice unei cai de atac.

De altfel, o atare concluzie reiese și din dispoziția de la alineatul doi al articolului menționat, potrivit căreia "hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată numai cu recurs".

Este de remarcat ca și ratiuni de echitate, în legătură cu fixarea taxei de timbru în raport cu valoarea obiectului litigiului, cer ca acțiunea în anulare să fie considerată cale de atac, timbrata ca atare, iar nu ca o acțiune propriu-zisa, care să determine încasarea unei noi taxe integrale de timbru.

Asa fiind, în conformitate cu dispozițiile

art. 26 lit. b) din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993 , republicată, precum și ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează să se admită recursul în interesul legii și să se stabilească ca acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac, iar competența de soluționare a acestei cai de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripția în care a avut loc arbitrajul.

Pe cale de consecința, ținându-se seama de natura juridică sui generis a acestei cai de atac, care impune instanței examinarea cauzei în limitele prestabilite de dispozițiile art. 364 din Codul de procedură civilă, ce conțin motive având similitudine cu cele înscrise în art. 304 din același cod, completul de judecată pentru soluționarea unei atari cai de atac va fi constituit, în raport cu nivelul instanței competente, din numărul de judecători prevăzut pentru judecarea recursului, chiar dacă, în conformitate cu art. 366 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea instanței judecătorești cu privire la acțiunea în anulare poate fi atacată cu recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiție.

În aplicarea dispozițiilor art. 364 și următoarele din Codul de procedură civilă, stabilește ca acțiunea în anulare îndreptată împotriva hotărârii arbitrale constituie cale de atac.

Competența de soluționare a acestei cai de atac revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute în art. 342 din Codul de procedură civilă, în circumscripția în care a avut loc arbitrajul.

Pronunțată în ședința publică la data de 25 iunie 2001.