Decizia nr. 291/2001

Costica Bulai - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ioan Vida - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Laurentiu Cristescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) și b) și ale

art. 17-22 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , excepție ridicată de Othman Salah Ahmed în Dosarul nr. 6.274/2001 al Judecătoriei Sectorului 6 București.

La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Curtea dispune să se facă apelul și în Dosarul nr. 259C/2001, având ca obiect aceeași excepție, ridicată de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai în Dosarul nr. 6.275/2001 al Judecătoriei Sectorului 6 București. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. De asemenea, Curtea dispune să se facă apelul și în dosarele nr. 260C/2001, nr. 261C/2001 și nr. 262C/2001, al căror obiect îl constituie tot excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) și b) și ale

art. 17-22 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, excepție ridicată de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem și de Scala Abdulrahman Hamad în dosarele nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 și nr. 6.278/2001 ale Judecătoriei Sectorului 6 București. La apelul nominal și în aceste dosare lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Curtea, din oficiu, pune în discuție conexarea acestor dosare. Reprezentantul Ministerului Public se opune conexarii, arătând că nu sunt întrunite cele 3 condiții cerute de art. 164 din Codul de procedură civilă, și anume identitatea de părți, obiect și cauza.

Curtea, în virtutea practicii sale, considera ca sunt întrunite condițiile prevăzute de lege și dispune conexarea dosarelor menționate.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arata ca normele legale care fac obiectul excepției de neconstituționalitate ridicate în cauza de fața au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea respingandu-le ca neintemeiate. Considera ca, întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea practicii Curții, aceeași soluție se impune și în cauza de fața.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin încheierile din 8 iunie 2001, pronunțate în dosarele nr. 6.274/2001, nr. 6.275/2001, nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 și nr. 6.278/2001, Judecătoria Sectorului 6 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) și b) și ale

art. 17-22 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , excepții ridicate de Othman Salah Ahmed, de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai, de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem și de Scala Abdulrahman Hamad, cetățeni irakieni, în dosarele acelei instanțe.

În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate, în esenta, se arata ca dispozițiile invocate sunt neconstituționale deoarece:

- art. 9 alin. (5) restrânge dreptul la libera alegere a domiciliului, precum și libertatea persoanei, contravenind astfel dispozițiilor art. 23, 25 și 49 din Constituția României, precum și ale art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- art. 13 alin. (1) lit. a) conține, în teza finala, o dispoziție discriminatorie, de natura să facă ineficient dreptul de recurs reglementat prin art. 20 alin. (6) și art. 21 din ordonanța, prin aceasta fiind contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituție;

- art. 13 alin. 1 lit. b) este contrar prevederilor art. 24 din Constituție în măsura în care este interpretat restrictiv, în sensul că se asigura interpret doar în cadrul procedurii orale, iar nu și pentru traducerea actelor procedurale ce se comunică persoanei în cauza;

- art. 18 alin. (2) lit. a), b), c) și f) este contrar art. 11, 20 și 49 din Constituție, precum și Convenției de la Geneva din anul 1951 și Protocolului din 1967 privind statutul refugiatilor, ratificate de România prin

Legea nr. 46/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991, datorită impreciziei termenilor folosiți în definirea cazurilor de respingere, ca evident nefondata, a cererii pentru acordarea statutului de refugiat, precum și prin introducerea unor elemente cu caracter subiectiv sau neprevăzute de convențiile internaționale, în aprecierea temeiniciei cererii;

- art. 21 alin. (5) lit. b) este contrar prevederilor art. 21 și 125 din Constituție, deoarece instanța care soluționează plângerea împotriva hotărârii de respingere a cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat este lipsită de plenitudine de jurisdicție, neavând competența să soluționeze în fond plângerile introduse, ci doar posibilitatea de a le admite și de a dispune Oficiului Național pentru Refugiati sa analizeze cererile în procedura ordinară;

- art. 21 alin. (5) contravine, de asemenea, art. 16 și 24 din Constituție, precum și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin stabilirea în mod discriminatoriu a unui termen de numai 5 zile pentru soluționarea plângerii împotriva hotărârii de respingere a cererii, în raport cu termenul de 30 de zile, stabilit potrivit art. 15 alin. (5) în cadrul procedurii ordinare, și de 10 zile, stabilit prin art. 20 alin. (4) în cadrul procedurii accelerate, termen insuficient pentru exercitarea dreptului la apărare al persoanei în cauza;

- art. 21 alin. (6) contravine, de asemenea, art. 24 din Constituție și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prin faptul ca recursul instituit prin textul menționat este ineficient în condițiile în care hotărârea supusă caii de atac este, potrivit aceluiași text, executorie de drept. De asemenea, se mai arata ca, în ansamblul sau, art. 21 este contrar art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 13, raportat la art. 3 din Convenție, întrucât, datorită procedurii sumare, a termenului scurt de depunere a plângerii și ineficientei căilor de atac prevăzute în ordonanța, strainul care solicită acordarea regimului de refugiat risca să fie expulzat în țara de origine, unde urmează să fie supus torturii sau persecutiei;

- art. 22 este contrar art. 11, 20, 23 și 49 din Constituție, precum și art. 3 și art. 5 pct. 1 și 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu reglementează cu claritate condițiile restrângerii libertății individuale a persoanei care solicită acordarea statutului de refugiat și nici competența și procedurile urmate de autoritățile publice însărcinate să aplice ordonanța, lăsând loc arbitrarului și supunerii azilantilor unui tratament degradant.

Judecătoria Sectorului 6 București, exprimandu-și opinia, apreciază ca dispozițiile

art. 9 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

nu sunt contrare dispozițiilor art. 49 din Constituție, deoarece stabilirea reședinței unui solicitant și transportarea lui în acel loc sunt cazuri excepționale avute în vedere limitativ de art. 49 din Legea fundamentală. Același text nu încalcă nici dispozițiile art. 23 din Constituție, în aceste cazuri nefiind vorba de o reținere sau de o arestare, ci de restrangerea pe o perioadă limitată a libertății de mișcare.

În ceea ce privește art. 13 alin. (1) lit. a), teza finala, din același act normativ, instanța considera ca dreptul azilantului de a i se asigura un interpret nu poate fi extins până acolo încât acestuia sa i se asigure traducerea tuturor actelor de procedura într-o limbă pe care o cunoaște. Faptul că nu s-a prevăzut pentru azilanti asigurarea aparatorului din oficiu nu încalcă nici una dintre dispozițiile constituționale, întrucât art. 24 din Constituție prevede dreptul la apărare, iar nu și obligarea statului de a asigura apărător din oficiu oricărei persoane.

Referitor la dispozițiile art. 22 din ordonanța, în ansamblul lui, nu se poate retine ca instituie o restrangere a unor drepturi și libertăți individuale.

Cu privire la dispozițiile

art. 18 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

se apreciază ca prevederile criticate nu încalcă nici dispozițiile constituționale invocate și nici pe cele din convențiile internaționale menționate, deoarece dispoziții referitoare la trierea cererilor de acordare a statutului de refugiat exista și în legislația altor state europene.

În ceea ce privește art. 21 din aceeași ordonanța instanța arata ca, excepție făcând alin. (6), în ansamblul sau, nici acest text nu contravine dispozițiilor constituționale, deoarece, potrivit reglementării ce o conține, în prima faza instanța de judecată exercita un control efectiv asupra actelor efectuate de Oficiul Național pentru Refugiati, iar în a doua faza, în cazul unei hotărâri de respingere, pronunțată de oficiul menționat, instanța poate analiza toate aspectele fondului cauzei. Timpul relativ scurt în care trebuie rezolvată cererea de acordare a statutului de refugiat potrivit alin. (4) al art. 21 din ordonanța este considerat de instanța ca fiind în favoarea solicitantului, pentru ca limitează, pe cat posibil, perioada în care acestuia nu îi este permis accesul pe teritoriul tarii. Prevederi asemănătoare au și legislatiile altor state europene. În ceea ce privește "dispozițiile art. 21 alin. (6) care prevede dispoziții referitoare la caracterul executoriu de drept al hotărârilor pronunțate de instanța de fond împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de acordare a statutului de refugiat, instanța apreciază ca aceste prevederi nu sunt conforme cu art. 24 din Constituția României, care reglementează dreptul la apărare, deoarece exista posibilitatea ca strainul care a formulat recurs împotriva unei astfel de hotărâri să fie returnat în țara sa de origine ca urmare a punerii în executare a hotărârii judecătorești și sa nu se mai afle pe teritoriul României la data soluționării recursului".

Guvernul, în punctele de vedere exprimate, apreciază ca excepțiile de neconstituționalitate sunt neintemeiate. În esenta, se arata ca prin dispozițiile art. 24 și ale art. 127 alin. (2) "Constituția limitează exercitarea dreptului la interpret (...) și, în plus, nu impune asigurarea gratuita a interpretului decât pentru procesele penale". Se mai arata ca "termenul în care solicitantul de azil este reținut în zona de tranzit nu este foarte mare - 20 de zile -, iar (...) la expirarea acestuia se permite solicitantului intrarea în țara, chiar dacă în cauza nu a fost încă pronunțată o hotărâre definitivă și irevocabilă". În fine, se arata ca afirmatia potrivit căreia prin normele legale criticate ar fi incalcata o serie de reglementări cuprinse în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în alte pacte sau tratate internaționale nu este adevarata, deoarece aceste norme "nu constituie o noutate în domeniu, ele fiind cuprinse într-o serie de reglementări ale statelor membre ale Uniunii Europene".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, susținerile autorilor excepțiilor, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluționeze excepțiile de neconstituționalitate ridicate.

Obiectul excepțiilor de neconstituționalitate îl constituie următoarele dispoziții din

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 436 din 3 septembrie 2000, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 27 iunie 2001:

- Art. 9 alin. (5) și art. 13 alin. (1) lit. a) și b), privind procedura ordinară a acordării statutului de refugiat;

- Art. 17-20 referitoare la procedura accelerata a soluționării cererilor privind acordarea statutului de refugiat;

- Art. 21 și 22, privind procedura în cazul cererilor pentru acordarea statutului de refugiat depuse în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.

În motivarea excepțiilor de neconstituționalitate se susține ca prevederile legale criticate sunt contrare următoarelor dispoziții contitutionale:

- Art. 11 privind tratatele internaționale ratificate de Parlament;

- Art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor;

- Art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului;

- Art. 21 referitor la accesul liber la justiție;

- Art. 23 referitor la libertatea individuală;

- Art. 24 referitor la dreptul la apărare;

- Art. 25 referitor la libera circulație;

- Art. 49 referitor la restrangerea unor drepturi sau a unor libertăți;

- Art. 125 privind instanțele judecătorești.

De asemenea, autorii excepțiilor de neconstituționalitate invoca și încălcarea dispozițiilor art. 3, 5, 6, 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și ale art. 2 din Protocolul nr. 4 și art. 1 din Protocolul nr. 7 la aceasta convenție.

Textele din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sunt următoarele:

- Art. 3: "Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.";

- Art. 5: "(1) Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranța. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestari sau al unei detineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantarii executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau sa fuga după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile sa transmită o boala contagioasa, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica sa pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestata trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzatii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestata sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecata într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonata unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauza la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul sa introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și sa dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegala.

5. Orice persoană care este victima unei arestari sau a unei detineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.";

- Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședința poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanța atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzata de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzatiei aduse împotriva sa;

b) sa dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) sa intrebe sau să solicite audierea martorilor acuzarii și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzarii;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.";

- Art. 13: "Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcare, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.";

- Art. 14: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naționala sau socială, apartenența la o minoritate naționala, avere, naștere sau orice alta situație."

Textele din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate de autorii excepțiilor de neconstituționalitate, au următorul conținut:

- Art. 2: "1. Oricine se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul sa circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa.

2. Orice persoană este libera sa părăsească orice țara, inclusiv pe a sa.

3. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrangeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea naționala, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

4. Drepturile recunoscute în paragraful 1 pot, de asemenea, în anumite zone determinate, să facă obiectul unor restrangeri care, prevăzute de lege, sunt justificate de interesul public într-o societate democratica."

Textele din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocate în motivarea excepțiilor, au următorul conținut:

- Art. 1: "1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

a) să prezinte motivele care pledeaza împotriva expulzării sale;

b) sa ceara examinarea cazului sau; și

c) sa ceara să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceasta autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în paragraful 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naționala."

Examinând excepțiile de neconstituționalitate, Curtea constata ca prin articolul unic al

Legii nr. 323/2001

pentru aprobarea

Ordonanței Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România au fost modificate alin. (5) al articolului 20, precum și alin. (6) al articolului 21, având acum următorul conținut:

- Art. 20 alin. (5): "Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.";

- Art. 21 alin. (6): "În cazul prevăzut la alin. (5) lit. a) hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă."

Se mai constata ca prin actul normativ menționat, publicat între data sesizării Curții și data fixată pentru soluționarea excepției de neconstituționalitate, alin. (6) al articolului 20 a fost abrogat.

Curtea, având în vedere dispozițiile alin. (1) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, conform cărora: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanța în vigoare (...)", constata ca, în urma modificării sau abrogării textelor menționate, în condițiile arătate, excepțiile de neconstituționalitate a acestora au devenit inadmisibile și urmează să fie respinse ca atare.

Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 9 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , raportate la art. 23, 25 și 49 din Constituție, prin care se susține ca aceste norme încalcă drepturile constituționale la alegerea domiciliului și la libera circulație, Curtea constata ca aceasta critica nu este intemeiata, deoarece restrangerea drepturilor acordate refugiatilor se face în limitele și cazurile prevăzute în Constituție. În ceea ce privește afirmatiile autorilor excepțiilor ca norma legală în discuție ar încalcă dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea constata ca acestea nu au incidența în cauza, deoarece textele invocate se referă la persoanele care se găsesc în mod legal pe teritoriul unui stat, iar nu la persoanele care patrund sau rămân pe teritoriul unui stat fără aprobarea autorităților publice competente, în scopul obținerii statutului de refugiat.

Referitor la art. 13 alin. (1) lit. b), excepția de neconstituționalitate, prin raportare la art. 24 din Legea fundamentală, nu poate fi primită dat fiind ca în textul constituțional invocat nu se prevede dreptul persoanelor care nu cunosc limba română de a li se comunică actele procedurale în limba vorbita de acestea. Dreptul la apărare al persoanelor care solicită acordarea statutului de refugiat este pe deplin asigurat prin faptul ca în aplicarea textului criticat de autorul excepției acestea beneficiază gratuit de serviciile unui interpret pe întreaga durata a procedurii de acordare a statutului de refugiat, interpretul având, în virtutea statutului sau profesional, și obligația de a le traduce, la cerere, și actele de procedura.

Excepția de neconstituționalitate nu poate fi primită nici în ceea ce privește art. 18 alin. (2) lit. a), b), c) și f), care defineste noțiunea de fundament a invocarii unui temei de persecutie în țara de origine, textele amintite fiind compatibile atât cu dispozițiile constituționale, cat și cu actele normative internaționale la care se referă autorii excepției. De altfel, în motivarea excepției raportarea la dispozițiile Convenției de la Geneva și Protocolului din 1967 privind statutul refugiatilor - ratificate de România prin

Legea nr. 46/1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 17 iulie 1991 - se face generic, fără să se precizeze care anume texte dintre aceste acte normative au fost incalcate.

Curtea constata, în același sens, ca aprecierea conținutului și a intelesului termenilor dintr-un text de lege, precum și a gradului de obiectivitate a criteriilor stabilite de legiuitor pentru adoptarea unor acte de decizie de către autoritățile chemate să aplice legea, cu alte cuvinte, interpretarea legii, nu intră în competența justiției constituționale, ci în competența instanțelor de drept comun.

Referitor la critica de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 21 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000 , Curtea constata ca acest text conține dispoziții de competența și de procedura de judecată care, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituție, se stabilesc prin lege.

În consecința, nu se poate primi susținerea ca, întrucât prin textul de lege menționat nu s-a prevăzut competența instanței de judecată de a dispune ea însăși acordarea statutului de refugiat, se încalcă plenitudinea de jurisdicție a instanței și, prin aceasta, dispozițiile art. 21 și 125 din Legea fundamentală.

Pe de altă parte, în lumina principiilor statului de drept, consacrate prin Constituția României, plenitudinea de jurisdicție a instanțelor judecătorești se exercită în limitele stabilite prin lege. Prin

Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

s-au stabilit competența exclusiva a autorităților administrative de a hotărî asupra cererilor de acordare a statutului de refugiat și atributia instanței judecătorești de a cenzura hotărârea de respingere a cererii și de a da dispoziție Oficiului Național pentru Refugiati sa analizeze cererea în procedura ordinară. Numai în aceste limite poate fi apreciată plenitudinea de jurisdicție a instanței de judecată care, contrar sustinerii din motivarea excepției de neconstituționalitate, nu ar putea fi abilitata sa acorde ea însăși statutul de refugiat, substituindu-se autorității administrative, fără ca prin aceasta sa încalce unul dintre principiile statului de drept, și anume cel al separației puterilor.

Nu se poate primi, de asemenea, susținerea ca

art. 21 alin. (5) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

contravine art. 16 și 24 din Constituție și art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin faptul ca, în cazul cererilor depuse la punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, prevede un termen de numai 5 zile pentru soluționarea plângerii împotriva hotărârii de respingere a cererii, insuficient pentru exercitarea dreptului la apărare al persoanei în cauza și deosebit, în mod discriminatoriu, de termenele de 30 de zile și de 10 zile stabilite în cadrul procedurii ordinare și, respectiv, al procedurii accelerate.

Situația persoanelor cărora li se aplică textul de lege criticat este diferita de situația persoanelor cărora li se aplică procedura ordinară sau procedura accelerata de acordare a statutului de refugiat, justificandu-se astfel aplicarea unui tratament juridic diferit. Stabilirea unor termene mai scurte - între care și termenul de 5 zile prevăzut la art. 21 alin. (5) - pentru persoanele care depun cererea pentru acordarea statutului de refugiat la autoritățile dintr-un punct de trecere a frontierei de stat se justifica, ținând seama de împrejurarea ca, potrivit art. 22 alin. (1) din ordonanța, aceste persoane rămân în zona de tranzit pe întreaga durata a procedurii de soluționare a cererii, fiind în interesul lor ca aceasta procedura sa dureze cat mai puțin.

Pe de altă parte, având în vedere ca termenul amintit curge de la comunicarea hotărârii, nu poate fi primită nici susținerea ca persoana în cauza nu are suficient timp pentru exercitarea efectivă a dreptului de apărare.

Referitor la critica adusă art. 22 din ordonanța, prin raportare la art. 3, privind interzicerea torturii, din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta critica este, de asemenea, neîntemeiată, dat fiind ca din conținutul textului amintit nu rezultă nici un element din care s-ar putea desprinde concluzia ca strainul care solicită acordarea statutului de refugiat în România s-ar afla, în perioada cat rămâne în zona de tranzit, în pericol de a fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Dimpotriva, potrivit art. 22 alin. (5), pe perioada în care se afla în punctul de control pentru trecerea frontierei de stat solicitantul statutului de refugiat are dreptul la asistența juridico-socială și la ajutoare umanitare din partea organizațiilor neguvernamentale cu atribuții în materie de refugiati, precum și din partea reprezentantei din România a Inaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiati.

Curtea mai constata ca anterior a soluționat mai multe excepții de neconstituționalitate ce priveau aceleași texte legale ca în cauza de fața, dispunând respingerea acestora ca neintemeiate. De exemplu: Decizia nr. 176 din 29 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 11 iulie 2001, și Decizia nr. 209 din 28 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 25 octombrie 2001.

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea jurisprudenței Curții, cele statuate în deciziile menționate își mențin valabilitatea și în cauza de fața.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1. Respinge, ca devenite inadmisibile, excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 alin. (5) și (6) și ale

art. 21 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , excepții ridicate de Othman Salah Ahmed, de Amin Ahmed Hussein Abdi Al-Tai, de Amir Taher Thanoon Sado Al-Abadi, de Aswad Taher Karem și de Scala Abdulrahman Hamad, din Irak, în dosarele nr. 6.274/2001, nr. 6.275/2001, nr. 6.276/2001, nr. 6.277/2001 și nr. 6.278/2001 ale Judecătoriei Sectorului 6 București.

2. Respinge excepțiile de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 9 alin. (5), art. 13 alin. (1) lit. a) și b) și ale

art. 17-22 din Ordonanța Guvernului nr. 102/2000

privind statutul și regimul refugiatilor în România, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 323/2001 , excepții ridicate de aceiași autori în aceleași dosare.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 1 noiembrie 2001.