Decizia nr. 350/2001

Costica Bulai - președinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Șerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Gabriela Dragomirescu - magistrat-asistent

Pe rol se afla pronunțarea asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Dinu Zamfirescu în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul București.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 11 decembrie 2001 și au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 18 decembrie 2001 și apoi pentru data de 19 decembrie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 2001, pronunțată în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul București, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 33 din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Dinu Zamfirescu într-o cauza civilă, în contradictoriu cu statul român.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține ca

art. 33 din Legea nr. 68/1992 , "care prevede că numai persoanele care au exclusiv cetățenia română și domiciliul în țara pot candida la alegerile legislative, este neconstitutional", deși este "o simpla repetare a dispozițiilor constituționale" ale art. 16 alin. (3), care impun aceeași condiție referitoare la cetățenie. În consecința, se arata ca, în temeiul art. 20 din Constituție, "urmează să se considere modificat implicit conținutul dispoziției constituționale din art. 16 alin. (3), deoarece restrangerea dreptului fundamental de a fi ales nu este în concordanta" cu art. 21 alin. 1 și 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art. 2 și art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 5 alin. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 3 din Statutul Consiliului Europei, ratificat de România prin

Legea nr. 64/1993 , pct. 12 și 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena și cu pct. 5.7, 5.9, 6 și 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferintei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. Autorul excepției mai susține ca prin ratificarea de către România a Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și a celor două pacte, și anume Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 16 alin. (3) din Constituție, care a fost adoptat "anterior" ratificării acestor documente internaționale, a fost modificat implicit, iar

art. 33 din Legea nr. 68/1992

"a devenit neconstitutional". În sfârșit, se apreciază ca o alta interpretare a dispozițiilor constituționale ar face ca art. 11 și 20 din Constituție sa devină "simple norme juridice cu aspect de reclama".

Judecătoria Sectorului 1, municipiul București, exprimandu-și opinia, apreciază ca textul de lege criticat este "conform art. 16 alin. (3) din Constituție" și "constituționalitatea dispozițiilor legale nu privește concordanta dintre normele juridice și actele internaționale chiar ratificate de către statul român".

Potrivit prevederilor

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca "dispozițiile potrivit cărora persoanele care candidează pentru funcții și demnitati publice trebuie să aibă numai cetățenia română și domiciliul în țara nu reprezintă decât preluarea prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituție" și "însuși reclamantul nu contesta faptul ca aceste dispoziții sunt impuse de prevederile constituționale și sunt identice cu acestea din urma".

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții și concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și dispozițiile

Legii nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competența, potrivit dispozițiilor art. 144 lit. c) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (1), ale

art. 2, 3, 12 și 23 din Legea nr. 47/1992 , republicată, să soluționeze excepția de neconstituționalitate ridicată.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, asa cum rezultă din Încheierea de sesizare din 18 mai 2001 și din motivarea formulată în scris de autorul excepției, dispozițiile

art. 33 din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare. În esenta, în opinia autorului excepției acest text este neconstitutional, deoarece prevede că "numai persoanele care au exclusiv cetățenia română și domiciliul în țara pot candida la alegerile legislative". În realitate, o asemenea reglementare este cuprinsă în

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 , cu modificările și completările ulterioare, și, în consecința, prin prezenta decizie Curtea Constituțională urmează să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestui text de lege, potrivit căruia "Nu pot candida persoanele care, la data depunerii candidaturii, nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 35 din Constituție pentru a fi alese".

În susținerea excepției de neconstituționalitate se arata ca, deși dispozițiile din lege criticate "sunt o simpla repetare" a art. 16 alin. (3) din Constituție, care prevede că "Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetățenia română și domiciliul în țara", "normele constituționale însele și, implicit, normele legale (care trebuie să fie conforme cu Constituția), trebuie citite și interpretate în conformitate cu art. 20 din Constituție, potrivit căruia: «(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.»"

În acest sens sunt invocate următoarele reglementări din pactele și tratatele internaționale:

- Art. 21 alin. 1 și 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului: "1. Orice persoană are dreptul sa participe la conducerea treburilor publice ale tarii sale, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanți liber aleși.

2. Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale tarii sale.";

- Art. 2 și art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice:

"Articolul 2

1. Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte și sa garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor și țin de competența lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără nici o discriminare, în special de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine naționala sau socială, avere, naștere sau intemeiata pe orice alta împrejurare.

2. Statele părți la prezentul Pact se angajează sa garanteze ca drepturile enunțate în el vor fi exercitate fără nici o discriminare intemeiata pe rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine naționala sau socială, avere, naștere sau orice alta împrejurare.";

"Articolul 5

2. Nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice stat parte la prezentul pact în aplicarea legilor, convențiilor, regulamentelor sau cutumelor, sub pretextul ca prezentul Pact nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o măsura mai mica.";

- Art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale: "Nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în orice țara în virtutea unor legi, convenții, regulamente sau cutume, sub pretextul ca prezentul Pact nu recunoaște aceste drepturi sau le recunoaște într-o măsura mai mica.";

- Art. 3 din Statutul Consiliului Europei, ratificat de România prin

Legea nr. 64/1993 : "Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoana aflată sub jurisdicția sa trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

Fiecare membru se angajează sa colaboreze, în mod sincer și efectiv, la realizarea scopului consiliului conform definitiei acestuia din cap. I.";

- Pct. 12 și 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena și pct. 5.7, 5.9, 6 și 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferintei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E., texte al căror conținut nu este publicat în traduceri oficiale.

Din analiza argumentelor formulate în susținerea excepției Curtea retine ca, recunoscând concordanta deplina a dispozițiilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, cu prevederile constituționale ale art. 16 alin. (3), autorul acesteia solicita exercitarea unui control de constituționalitate întemeiat pe art. 20 din Constituție, relativ la preeminenta reglementărilor internaționale referitoare la drepturile omului, în caz de conflict cu dreptul intern și "să se considere modificat implicit conținutul dispoziției constituționale din art. 16 alin. (3)".

Examinând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea Constituțională constata ca aceasta este neîntemeiată și, în consecința, urmează să fie respinsă.

O prima critica a dispozițiilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 , cu modificările și completările ulterioare, consta în aceea ca acestea sunt neconstituționale, deoarece prevăd ca "numai persoanele care au exclusiv cetățenia română și domiciliul în țara pot candida la alegerile legislative", deși ele sunt "o simpla repetare" a prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituție.

Sub acest aspect Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 septembrie 2001, într-o cauza în care se invoca neconstituționalitatea dispozițiilor

art. 6 lit. a) din Legea nr. 188/1999

privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, dispoziții care, ca și în speta, se regăsesc în prevederile art. 16 alin. (3) din Constituție. Cu acel prilej Curtea a statuat ca prevederile constituționale ale art. 16 alin. (3) "[...] urmează a fi interpretate în corelatie cu cele cuprinse în art. 50 din Constituție, potrivit cu care «(1) Fidelitatea față de țara este sacră. (2) Cetățenii cărora le sunt încredințate funcții publice, precum și militarii, răspund de îndeplinirea cu credința a obligațiilor ce le revin [...]». În aceasta lumina, fidelitatea față de țara apare ca o obligație esențială ce rezultă din raportul de cetățenie, raport definitoriu în condiționarea de către legiuitor a accesului la anumite funcții sau demnitati publice". Prin aceeași decizie s-a reținut ca "accesul persoanei la o funcție sau demnitate publică, în raport cu o asemenea condiție, se regaseste și în norme și prevederi din documente internaționale", arătându-se, de exemplu, ca art. 21 alin. (2) din Declarația Universala a Drepturilor Omului, invocat ca fiind încălcat și în prezenta cauza, "statuează ca «Orice persoană are dreptul de acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale tarii sale»". Tot în legătură cu invocarea încălcării art. 21 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, în decizia menționată Curtea a observat "ca reglementarea are în vedere accesul la funcții publice eligibile, câtă vreme sunt evocate, ca valori supreme aparate, exprimarea voinței populare prin alegeri nefalsificate, voința poporului constituind baza puterii de stat, iar alegerile întemeindu-se pe proceduri care să asigure libertatea votului".

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 226 din 3 iulie 2001 s-a constatat ca unele dispoziții din reglementările internaționale nu se opun unor circumstantieri și chiar unor restrictii în exercitarea libertăților. Astfel, s-a reținut ca, în virtutea prevederilor art. 19 pct. 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, "exercitarea libertăților poate fi supusă anumitor limitări, ce trebuie însă stabilite în mod expres prin lege și care sunt necesare, printre altele, apărării securității naționale sau ordinii publice". De asemenea, s-a reținut ca art. 2 alin. 2 din același pact precizează ca drepturile să fie "exercitate fără restrictii nerezonabile, ceea ce implica posibilitatea existenței unor condiționari în exercițiul acestor drepturi. În aceste condiții, interdicția oricărei discriminări nu mai apare ca fiind nelimitată, pretandu-se, în cazul reglementării ei prin lege, la o fireasca cercetare a condiției de rezonabilitate". S-a mai reținut ca "pct. 5.9 și pct. 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, care interzic orice discriminare în exercitarea drepturilor cetățenilor, inclusiv cele de a solicita funcții politice sau publice", precum și textele menționate din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice "nu își găsesc aplicație".

Cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001 își mențin valabilitatea și în prezenta cauza, deoarece nu au intervenit elemente noi care să justifice modificarea acestei jurisprudente, astfel încât criticile potrivit cărora

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 , cu modificările și completările ulterioare, contravine art. 21 alin. 2 din Declarația Universala a Drepturilor Omului, precum și pct. 5.9 și 7.5 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990, prin raportare la art. 20 din Constituție, urmează să fie respinse.

Prin decizia menționată Curtea Constituțională a mai reținut ca, în considerarea reglementărilor internaționale evocate, "dispozițiile legale criticate trebuie raportate la limitele exercițiului unor drepturi, prevăzute în art. 49 al Constituției". Asa fiind, și în prezentul dosar, examinând dispozițiile

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992 , cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 49 din Constituție, referitoare la "Restrangerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți", Curtea constata ca aceste cerințe constituționale sunt întrunite, întrucât condiționarea impusa de textul de lege criticat este dictata, ca și în cauza anterioară, de "considerente privind apărarea siguranței naționale, cu respectarea unei condiții de rezonabilitate" care, în speta, este îndeplinită.

În plus, în acest dosar s-a mai invocat și încălcarea următoarelor dispoziții: art. 2 și art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, dispoziții în conformitate cu care statele părți ale acestui pact se angajează să respecte și sa garanteze tuturor indivizilor care se găsesc pe teritoriul lor drepturile recunoscute de pact (art. 2), precum și inadmisibilitatea vreunei restrictii sau derogări de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare în statele părți la pact, sub pretextul ca pactul nu recunoaște sau recunoaște într-o măsura mai mica aceste drepturi (art. 5 pct. 2); art. 5 pct. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, al cărui conținut este identic cu cel redat anterior; art. 3 din Statutul Consiliului Europei, la care România a aderat prin

Legea nr. 64/1993 , articol potrivit căruia statele membre ale Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statului de drept și principiul în virtutea căruia fiecare persoana aflată sub jurisdicția lor trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale ale omului; pct. 5.7 și 6 din Documentul Reuniunii de la Copenhaga al Conferintei asupra dimensiunii umane a C.S.C.E. și pct. 12 și 13 din Documentul final al Reuniunii de la Viena, texte care interzic orice discriminare în exercitarea drepturilor cetățenilor, inclusiv a celor de a solicita funcții politice sau publice.

Examinând susținerile referitoare la încălcarea dispozițiilor menționate din pactele privitoare la drepturile omului și din Statutul Consiliului Europei, Curtea constata ca acele dispoziții din documentele internaționale nu se referă la exercitarea dreptului de a fi ales de către persoanele care au dubla cetățenie și, în consecința, nu sunt incidente în cauza. Documentul final al Reuniunii de la Viena și Documentul Reuniunii de la Copenhaga, invocate, de asemenea, ca fiind incalcate, sunt documente politice care nu se ratifica de către România și ca atare nu sunt relevante sub aspectul controlului de neconstituționalitate.

Autorul excepției mai susține ca prin ratificarea de către România a Declarației Universale a Drepturilor Omului, precum și a celor două pacte, și anume Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, art. 16 alin. (3) din Constituție, care a fost adoptat "anterior" ratificării acestor documente internaționale, a fost modificat "explicit, prin procedura prevăzută de art. 146 și următoarele din Constituție, dar și (în subsidiar) implicit, prin mecanismul instituit de art. 11 și art. 20 din Constituție, norme juridice care au cel puțin forta juridică a art. 146 sau art. 16 alin. (3) din Constituție".

Examinând aceste critici, Curtea constata ca Declarația Universala a Drepturilor Omului reprezintă un document al Organizației Națiunilor Unite, respectiv al Adunării Generale, adoptat la 10 decembrie 1948 și care nu este supus ratificării statelor. În România acestui document i s-a conferit forta juridică prin înscrierea sa în art. 20 alin. (1) din Constituția României.

În ceea ce privește cele doua pacte, acestea au fost ratificate de România prin

Decretul nr. 212 din 31 decembrie 1974 , publicat în Buletinul Oficial, nr. 146 din 20 noiembrie 1974. Asa fiind, Curtea observa ca ratificarea pactelor este anterioară Constituției și ca atare nu a existat o modificare a textelor constituționale și legale în virtutea succesiunii în timp a legilor.

De altfel, modificarea Constituției României nu se poate realiza decât la inițiativa, cu procedura și în limitele prevăzute de aceasta în art. 146-148 din titlul VI "Revizuirea Constituției", astfel ca ratificarea de către România a unui tratat internațional, anterioară sau posterioară intrării în vigoare a Constituției, are relevanta doar pe planul interpretării textelor interne privitoare la drepturile omului.

Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 226 din 3 iulie 2001 s-a arătat ca o asemenea sustinere ar indreptati Curtea să constate existenta unei cauze de inadmisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în temeiul faptului ca în realitate "se solicita Curții ca, pe cale de interpretare, sa declare un text din Constituție ca fiind în afară cadrului convențional internațional privind drepturile omului. Într-o atare situație, în condițiile în care Curtea ar admite excepția, ar proceda ea însăși la revizuirea Constituției. Curtea și-ar extinde, astfel, limitele propriei sale competente".

Fața de cele arătate excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, urmează să fie respinsă pe fond.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) și al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 1, al art. 2, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 34 alin. (1) din Legea nr. 68/1992

pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, cu modificările și completările ulterioare, excepție ridicată de Dinu Zamfirescu în Dosarul nr. 3.311/2001 al Judecătoriei Sectorului 1, municipiul București.

Definitivă și obligatorie.

Pronunțată în ședința publică din data de 19 decembrie 2001.