Decizia nr. 300/2025

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Cristian Deliorga

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Daniela Ramona Marițiu

- magistrat-asistent

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Perusha H. Edison și Roman M. Dragoș-Mihai în Dosarul nr. 7/199/2018/a25.1 al Tribunalului Bacău - Secția penală. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 56D/2021.

2.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 9 iulie 2024, cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință din acea dată, când Curtea, în temeiul prevederilor

art. 57

și ale

art. 58 alin. (1)

și

(3) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a amânat succesiv pronunțarea, iar la data de 29 mai 2025 a pronunțat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:

3.

Prin Încheierea din 30 decembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 7/199/2018/a25.1, Tribunalul Bacău - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală , excepție ridicată de Perusha H. Edison și Roman M. Dragoș-Mihai într-o cauză având ca obiect soluționarea contestațiilor formulate împotriva încheierii prin care judecătorul fondului, care a pronunțat hotărârea de condamnare a inculpaților, a dispus menținerea măsurii controlului judiciar dispuse față de aceștia.

4.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorii acesteia apreciază că dispozițiile criticate sunt incompatibile cu dreptul la un proces echitabil, potrivit dispozițiilor

art. 20 din Constituție

raportat la dispozițiile

art. 6 paragraful 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care garantează dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil, de către o instanță imparțială. Susține că, din momentul pronunțării hotărârii, judecătorul fondului își pierde obiectivitatea și imparțialitatea în raport cu inculpații din cauză, ceea ce face să nu mai fie în măsură să se mai pronunțe cu privire la măsurile preventive ce îi vizează pe aceștia. Arată că dispozițiile criticate nu se corelează cu alte dispoziții ale Codului de procedură penală, precum

art. 399 alin. (1)

și

art. 406 alin. (1) . Susține că, în cazul măsurilor preventive care pot fi luate față de inculpat în cadrul procesului penal, trebuie reglementat un cadru normativ care să garanteze imparțialitatea organului judiciar care se pronunță cu privire la menținerea măsurii preventive, deziderat care nu este însă atins de reglementarea criticată.

5.

Tribunalul Bacău - Secția penală apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Arată că instanța de fond este obligată ca, până la sesizarea instanței de apel, la cerere sau din oficiu, să se pronunțe cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat. Simpla pronunțare a unei soluții de condamnare nu atrage în mod automat o lipsă de imparțialitate a instanței de fond, în condițiile în care aceasta nu urmează să dea o nouă soluție pe fondul cauzei, ci se pronunță strict cu privire la legalitatea și temeinicia măsurii preventive, în cadrul unui dosar asociat. De asemenea, instanța judecătorească apreciază că autorii excepției nu au arătat în ce mod ar fi afectată imparțialitatea instanței de fond ce are obligația să se pronunțe asupra legalității și temeiniciei unei măsuri preventive, prin simpla depășire a termenului de recomandare de 30 zile de la pronunțare, privind redactarea hotărârii.

6.

Potrivit prevederilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

7.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

8.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

9.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală , cu următorul conținut: „După pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii.“

10.

Autorii excepției susțin că textul criticat contravine prevederilor constituționale cuprinse în

art. 20

referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului. De asemenea, au fost invocate prevederile

art. 6 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea va reține ca normă de referință și normele constituționale ale

art. 21 alin. (3)

referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acestea se interpretează, potrivit

art. 20 alin. (1) din Constituție , și prin prisma exigențelor ce decurg din dispozițiile

art. 6 din Convenție .

11.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că, potrivit

art. 202 alin. (4) din Codul de procedură penală , măsurile preventive sunt reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă. Curtea a reținut că scopul și condițiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în

art. 202 din Codul de procedură penală

și sunt aplicabile indiferent de măsura preventivă care se instituie, condițiile specifice de luare a fiecărei măsuri și procedura de urmat, conținutul și efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în

secțiunile a 2-a

(Reținerea),

a 3-a

(Controlul judiciar),

a 4-a

(Controlul judiciar pe cauțiune),

a 5-a

(Arestul la domiciliu) și

a 6-a

(Arestarea preventivă) ale capitolului privind măsurile preventive. Totodată, Codul de procedură penală stabilește obligația organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiții generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune [ art. 202 alin. (1)] , măsura aleasă să fie proporțională cu gravitatea acuzației [ art. 202 alin. (3)] , măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [ art. 202 alin. (3)]

- condiția necesității măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată prin caracterul excepțional al acestora [ art. 9 alin. (2)]

- și să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menținerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

12.

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea a statuat că, potrivit

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală , măsurile preventive pot fi dispuse doar în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni. Așadar, luarea măsurilor preventive este condiționată de existența cel puțin a unuia dintre scopurile enumerate anterior, prin aceasta fiind subliniat caracterul preventiv pe care aceste măsuri trebuie să îl aibă în cursul procesului penal. Totodată, existența unuia dintre scopurile menționate se impune să fie verificată atât la momentul luării măsurii preventive, cât și atunci când se dispune confirmarea, prelungirea, înlocuirea, revocarea sau, după caz, menținerea unei astfel de măsuri. Prin scopul măsurii preventive se înțelege ce pericol anume trebuie să fie preîntâmpinat sau înlăturat, organul judiciar având obligația să aleagă măsura potrivită și suficientă pentru atingerea acelui scop

(Decizia nr. 656 din 28 noiembrie 2023 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 7 iunie 2024, paragrafele 13 și 14).

13.

În continuare, Curtea observă că, potrivit

art. 203 din Codul de procedură penală , reținerea poate fi luată față de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale, iar controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror și de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată. Totodată, arestul la domiciliu și arestarea preventivă pot fi luate față de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecății, de către instanța de judecată.

14.

Curtea reține că verificarea măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății se realizează de către procuror, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în funcție de faza procesuală în care se află cauza și de natura măsurilor preventive. În acest context, Curtea observă că dispozițiile

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală

dispun în sensul că, după pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii. Dispozițiile

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală

reglementează un caz specific în care, în funcție de elementele cauzei, se poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condițiile legii.

15.

Din însuși textul de lege criticat rezultă că acesta se referă numai la situația inculpatului în privința căruia instanța de judecată, prin sentința prin care soluționează fondul, pronunță o soluție de condamnare. Or, potrivit

art. 396 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală , instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând condamnarea dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

16.

Curtea a constatat, prin

Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 617 din 31 iulie 2017, paragrafele 35-40, că dispozițiile anterior precizate sunt o reflectare a principiului independenței judecătorilor, care reprezintă garanția constituțională a „nesupunerii“ judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a „supunerii“ sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de „lege“ este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (a se vedea

Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011).

17.

Cât privește sintagma „îndoială rezonabilă“ conținută de dispozițiile

art. 396 alin. (2) ,

(3)

și

(4) din Codul de procedură penală , Curtea, prin

Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 12 februarie 2016, paragraful 42, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, paragraful 104, potrivit căreia standardul de probă „dincolo de un dubiu rezonabil“ permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

18.

De asemenea, prin

Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, paragraful 15, Curtea a reținut că standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

19.

Așadar, judecătorul trebuie convins „dincolo de orice dubiu rezonabil“ de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile

art. 100 alin. (2) din Codul de procedură penală .

20.

Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul in dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la

art. 5 din Codul de procedură penală , este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

21.

Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor

art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală

constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.

22.

Având în vedere cele anterior expuse, Curtea observă că scopul pedepsei este diferit de cel al măsurilor preventive, indiferent de natura acestora din urmă (privative sau neprivative de libertate). Astfel, în literatura juridică de specialitate s-a statuat că scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. Prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni se realizează, în ceea ce îl privește pe condamnat (prevenția specială), prin adaptarea sancțiunii periculozității faptei și persoanei condamnate. Pedeapsa are și un scop preventiv general, decurgând, pe de-o parte, din caracterul său inevitabil și, pe de altă parte, din limitele de pedeapsă alese de legiuitor, în cadrul individualizării legale, în vederea descurajării săvârșirii faptelor care aduc atingere valorilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal (Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală, Editura Hamangiu, 2016, pg. 234). În ceea ce privește scopul măsurilor preventive, acesta este prevăzut, astfel cum anterior s-a menționat, de dispozițiile

art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală

și se circumscrie asigurării bunei desfășurări a procesului penal, împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori

prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

23.

Așa fiind, luarea, revocarea, înlocuirea sau menținerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în temeiul

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală , este supusă condițiilor generale și scopului reglementate de dispozițiile

art. 202 din Codul de procedură penală . Pronunțarea unei hotărâri de condamnare nedefinitive, potrivit

art. 396 alin. (1)

și

(2) din Codul de procedură penală , nu reprezintă temeiul luării, revocării, înlocuirii sau menținerii unei măsuri preventive dispuse conform

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală .

24.

În continuare, Curtea reține că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal ( Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 15). Or, în condițiile în care scopul luării, revocării, înlocuirii sau menținerii unei măsuri preventive este diferit de cel urmărit prin dispunerea pedepsei, nu poate fi reținută o lipsă de independență și imparțialitate a instanței judecătorești care aplică dispozițiile

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală .

25.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Perusha H. Edison și Roman M. Dragoș-Mihai în Dosarul nr. 7/199/2018/a25.1 al Tribunalului Bacău - Secția penală și constată că dispozițiile

art. 399 alin. (10) din Codul de procedură penală

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Bacău - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 29 mai 2025.