Decizia nr. 359/2024

Marian Enache

- președinte

Mihaela Ciochină

- judecător

Dimitrie-Bogdan Licu

- judecător

Laura-Iuliana Scântei

- judecător

Gheorghe Stan

- judecător

Livia Doina Stanciu

- judecător

Elena-Simina Tănăsescu

- judecător

Varga Attila

- judecător

Ionița Cochințu

- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.

1.

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Cristian Milos în Dosarul nr. 3.587/3/2020 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.442D/2020.

2.

La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.

3.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie, prin care s-a statuat că legiuitorul, dând expresie politicii fiscale și bugetare, are deplina libertate de a stabili impozite și taxe, precum și cuantumul acestora, cu condiția ca acestea să fie rezonabile și echitabile și să nu diferențieze pe categorii sau grupe de cetățeni, cerințe pe care normele criticate le îndeplinesc.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.

Prin Sentința civilă nr. 3.471 din 31 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 3.587/3/2020, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , excepție ridicată de Cristian Milos într-o cauză având ca obiect soluționarea unei cereri prin care se solicită anularea deciziilor de impunere care au fost emise de către organele fiscale în temeiul dispozițiilor antereferite cuprinse în

Legea nr. 227/2015 .

5.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015

reprezintă, prin consecințele pe care le creează, o veritabilă normă sancționatorie ascunsă sub aparența stabilirii unui impozit și suprimă egalitatea de tratament în privința calculării impozitului pe clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, întrucât, în cazul prevăzut la alin. (1) al aceluiași articol, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% și 1,3% asupra valorii rezultate dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat, iar, în cazul prevăzut la alin. (4), același impozit se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform

art. 457 din Codul fiscal , respectiv valoarea impozabilă a clădirii, care poate fi mai mare decât valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare. Or, contribuabilul trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia, într-o măsură rezonabilă, consecințele asupra patrimoniului care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și putând astfel să își corecteze conduita, însă, prin modul în care sunt redactate prevederile criticate, acestea nu permit contribuabilului să aprecieze ca, în cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), impozitul ce urmează să fie stabilit va fi mult mai mare decât în cazul în care este avută în vedere valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință.

6.

Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât normele criticate sunt o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în

art. 139 alin. (1) , care constituie regula generală în materia impozitelor și taxelor și în virtutea cărora stabilirea impozitelor și a taxelor datorate bugetului de stat constituie prerogativa legiuitorului, acesta având dreptul exclusiv de a stabili cuantumul impozitelor și taxelor. Într-adevăr, așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice, însă principiul general al egalității se referă la o egalitate juridică formală, și nu la o egalitate de condiții. Cu toate acestea, egalitatea în fața legii și a autorităților publice nu poate implica ideea de uniformizare, astfel că principiul egalității presupune ca în situații egale să se aplice un tratament juridic egal; în același timp, presupune și dreptul la diferențiere în tratament juridic, dacă situațiile în care se află cetățenii sunt diferite. Or, dispozițiile legale în raport de care a fost invocată excepția de neconstituționalitate prevăd un tratament fiscal diferit tocmai în virtutea unei ipoteze diferite, aceea a nedepunerii evaluării în termenele prevăzute de lege. De asemenea, consideră că textul de lege îndeplinește condiția de previzibilitate, permițând contribuabilului să aprecieze consecințele opțiunii sale de a depune, respectiv de a nu depune în termenele prevăzute de lege raportul de evaluare în vederea calculării impozitului pe clădiri, fiind stipulate în mod expres elementele în raport cu care urmează să fie determinat cuantumul acestui impozit în ipoteza nerespectării de către contribuabil a acestor termene.

7.

Potrivit dispozițiilor

art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 , actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile

Constituției , precum și

Legea nr. 47/1992 , reține următoarele:

9.

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor

art. 146 lit. d) din Constituție , precum și ale

art. 1 alin. (2) , ale

art. 2 ,

3 ,

10

și

29 din Legea nr. 47/1992 , să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

10.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015. Ulterior încheierii de sesizare, dispozițiile

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015

au fost modificate prin

art. I pct. 1 din Legea nr. 252/2022

pentru modificarea

Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal

și pentru completarea

art. 47 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală , în prezent având o altă redactare legislativă. Prin urmare, având în vedere

Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să analizeze dispozițiile legale în redactarea criticată, având următorul cuprins: „(4) În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform prevederilor alin. (1), impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform art. 457.“

11.

În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale

art. 16 alin. (1)

cu privire la egalitatea în drepturi a cetățenilor, în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, și ale

art. 44 alin. (2)

privind garantarea și ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular. Având în vedere conținutul motivării excepției de neconstituționalitate, precum și

Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, Curtea reține și dispozițiile constituționale ale

art. 1 alin. (5)

în componenta privind calitatea legii.

12.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că prevederile art. 458 din Legea nr. 227/2015 fac parte din capitolul II - Impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri al titlului IX - Impozite și taxe locale și stabilesc modalitatea de calcul al impozitului pe clădiri datorat de persoanele fizice, în funcție de destinația clădirilor, în mod concret pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice. Astfel, potrivit

art. 458 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 , la care face trimitere norma criticată, pentru clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% și 1,3% asupra uneia dintre următoarele valori: (i) valoarea rezultată dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință; (ii) valoarea finală a lucrărilor de construcții, în cazul clădirilor noi, construite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință; (iii) valoarea clădirilor care rezultă din actul prin care se transferă dreptul de proprietate, în cazul clădirilor dobândite în ultimii 5 ani anteriori anului de referință (în situația în care nu este precizată valoarea, se utilizează ultima valoare înregistrată în baza de date a organului fiscal). În cazul în care valoarea clădirii nu poate fi calculată conform acestor dispoziții,

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015

dispune că impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 2% asupra valorii impozabile determinate conform

art. 457 din Legea nr. 227/2015 , care prevede atât calculul impozitului pe clădirile rezidențiale și clădirile-anexă aflate în proprietatea persoanelor fizice, cât și modul de determinare a valorii impozabile a clădirii.

13.

Așadar, pentru calculul impozitului pe clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice este necesar ca proprietarii unor astfel de bunuri imobile să efectueze rapoarte de evaluare întocmite de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință și să le depună la organul fiscal până la primul termen de plată din anul de referință. Dacă aceste rapoarte nu sunt realizate sau depuse în temenele prevăzute de lege, impozitul pe clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice se calculează prin aplicarea unei cote de 2% asupra valorii impozabile a clădirii care este determinată prin modalitatea de calcul prevăzută în mod concret la

art. 457 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 .

14.

Având în vedere cadrul legislativ mai sus menționat, nemulțumirea autorului excepției de neconstituționalitate, constă, în esență, în faptul că

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 , prin modalitatea de calcul al impozitului în discuție, (i) duce în eroare contribuabilul, care nu poate aprecia în mod concret și previzibil care sunt sumele aferente impozitului datorat pentru clădirile nerezidențiale dacă nu s-a conformat dispozițiilor

art. 458 alin. (1) lit. a) din aceeași lege

și nu a depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință raportul de evaluare, (ii) creează o discriminare între contribuabilii cărora li se aplică cele două prevederi legale cuprinse în alin. (4) și (1) și (iii) afectează patrimoniul acestora prin încasarea de la contribuabili a unor sume mult mai mari, sub cupola unor taxe.

15.

În ceea ce privește dispozițiile

art. 1 alin. (5) din Constituție , potrivit cărora „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie“, Curtea, având în vedere dezvoltarea jurisprudențială cu privire la acest articol, constată că acesta cuprinde anumite exigențe ce țin de principiul legalității, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea și accesibilitatea legii) ( Decizia nr. 141 din 12 martie 2020 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1096 din 18 noiembrie 2020, paragraful 19). Având în vedere principiul generalității legilor, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului au arătat că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii ( Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011; Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Leempoel & S.A. ED. Ciné Revue împotriva Belgiei, paragraful 59). Astfel, cerința de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluției legislative alese și a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii privește scopul și consecințele pe care le antrenează, respectiv se referă la faptul că actul normativ trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat, iar accesibilitatea, din punct de vedere formal, are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative de rang infraconstituțional și intrarea în vigoare a acestora, care se realizează prin publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I a legii ( Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20 și 26).

16.

Or, aplicând aceste considerente de principiu la normele deduse controlului de constituționalitate, Curtea constată că

art. 1 alin. (5) din Constituție , în componentele amintite, nu este afectat, întrucât cadrul legislativ coroborat privind calculul impozitului pe clădirile nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice este suficient de clar și previzibil pentru ca destinatarii normelor să își adapteze conduita în funcție de cerințele legii și să conștientizeze valoarea sumelor aferente impozitului în discuție, în funcție de criteriile și de condițiile stabilite de lege.

17.

În ceea ce privește principiul egalității în drepturi, Curtea, în jurisprudența sa, a arătat că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite ( Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Prin urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional ( Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 23). Principiul egalității presupune atât ca în situații egale să se aplice un tratament juridic egal, precum și dreptul la diferențiere în tratament juridic, dacă situațiile în care se află cetățenii sunt diferite, încălcarea principiului egalității și nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (a se vedea

Decizia nr. 310 din 7 mai 2019 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 9 august 2019).

18.

Având în vedere statuările de principiu mai sus enunțate și ținând seama de critica formulată, prin

Decizia nr. 877 din 16 decembrie 2021 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 24 martie 2022, paragrafele 18 și 19, Curtea a reținut că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată în raport cu dispozițiile

art. 16

și ale

art. 56 alin. (2) din Constituție , întrucât, de principiu, ca regulă generală, pentru aceeași categorie de clădiri nerezidențiale aflate în proprietatea persoanelor fizice, legiuitorul a instituit perceperea unui impozit care se calculează prin aplicarea unei cote cuprinse între 0,2% și 1,3% asupra valorii care rezultă dintr-un raport de evaluare întocmit de un evaluator autorizat în ultimii 5 ani anteriori anului de referință, depus la organul fiscal local până la primul termen de plată din anul de referință. Astfel, lipsa acestui raport de evaluare întocmit și depus în condițiile legii, care conduce la imposibilitatea aplicării regulii generale antereferite, este un motiv obiectiv și rezonabil, existând o rațiune suficientă pentru instituirea unui tratament juridic diferit. Față de această împrejurare, Curtea reține că atât soluția, cât și considerentele antereferite sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

19.

De altfel,

art. 56 din Constituție

consacră obligația fundamentală a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, principiul constituțional al așezării juste a sarcinilor fiscale implicând un complex de condiții de care legiuitorul este ținut atunci când instituie anumite obligații fiscale în sarcina contribuabililor, iar fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci și proporțională, rezonabilă, echitabilă și să nu diferențieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni. Prin urmare, așezarea justă a sarcinilor fiscale trebuie să reflecte însuși principiul egalității cetățenilor în fața legii, prin impunerea unui tratament identic pentru situații identice ( Decizia nr. 325 din 25 iunie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 16 iulie 2013). Or, contribuabili care nu au parcurs toate etapele și nu au atins cerințele legale în vederea stabilirii impozitului pe clădirile nerezidențiale nu se află în situații identice cu cei care s-au conformat normelor legale.

20.

Referitor la dispozițiile

art. 44 alin. (2) din Constituție , Curtea reține că acestea statuează cu privire la garantarea și ocrotirea proprietății private, în mod egal, indiferent de titular, context în care, pentru identitate de rațiune, sunt valabile considerentele mai sus menționate cu privire atât la principiul egalității, cât și la obligația fundamentală a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice în conformitate cu principiul așezării juste a sarcinilor fiscale. Prin urmare, și din această perspectivă, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, întrucât normele criticate sunt o reflectare la nivel infraconstituțional a dispozițiilor și principiilor constituționale antereferite.

21.

Pentru considerentele expuse, în temeiul

art. 146 lit. d)

și al

art. 147 alin. (4) din Constituție , precum și al

art. 1 - 3 , al

art. 11 alin. (1) lit. A.d)

și al

art. 29 din Legea nr. 47/1992 , cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cristian Milos în Dosarul nr. 3.587/3/2020 al Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile

art. 458 alin. (4) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal

sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 11 iulie 2024.