Decizia nr. 24/2003

Curtea Constituțională a fost sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, la data de 13 decembrie 2002, de 54 de deputați, în vederea declanșării controlului de constituționalitate asupra Codului muncii.

Potrivit tabelului cuprinzând semnăturile autorilor sesizării de neconstituționalitate, cei 54 de deputați sunt următorii: Marin Anton, George Crin Laurentiu Antonescu, Andrei Ioan Chiliman, Viorel-Gheorghe Coifan, Victor Paul Dobre, Ovidiu-Virgil Draganescu, Liviu Iuliu Dragos, Valeriu Gheorghe, Titu-Niculae Gheorghiof, Puiu Hasotti, Anton Ionescu, Ion Luchian, Catalin Micula, Monica Octavia Musca, Gheorghe-Eugen Nicolaescu, Dinu Patriciu, Napoleon Pop, Cornel Popa, Grigore Dorin Popescu, Calin Popescu Tariceanu, Vasile Predica, Dan Radu Rusanu, Nini Sapunaru, Dan Coriolan Simedru, Cornel Stirbet, Valeriu Stoica, Radu Stroe, Gheorghe Albu, Mihai Baciu, Gheorghe Barbu, Radu Mircea Berceanu, Anca Daniela Boagiu, Emil Boc, Vasile Bran, Costica Canacheu, Ion Cirstoiu, Teodor Cladovan, Sorin Frunzaverde, Paula Maria Ivanescu, Victor Sorin Lepsa, Mircea Man, Alexandru-Liviu Mera, Nicolae Nan, Gheorghe-Liviu Negoita, Vasile Nistor, Ioan Oltean, Ioan Onisei, Alexandru Peres, Ștefan-Marian Popescu-Bejat, Romeo-Marius Raicu, Alexandru Sassu, Mihai Stanisoara, Mircea Nicu Toader și Adriean Videanu.

Sesizarea a fost trimisa Curții Constituționale prin Adresa nr. 51/635 din 13 decembrie 2002 și formează obiectul Dosarului nr. 529A/2002.

Prin sesizare se solicita Curții Constituționale să se pronunțe asupra constituționalității următoarelor prevederi din Codul muncii: art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, art. 164 alin. (2) și art. 223.

În sesizare sunt formulate următoarele critici de neconstituționalitate a dispozițiilor legale menționate mai sus:

1. Prevederile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii, potrivit cărora angajatorului îi revine obligația sa comunice periodic salariaților situația economică și financiară a unității, contravin dispozițiilor art. 41 alin. (1) și ale art. 135 alin. (1) și (6) din Constituție, care consacra ocrotirea proprietății și caracterul inviolabil al acesteia. Aceasta obligație legală a angajatorului este contrară dreptului sau de a-și conduce propriile afaceri, iar divulgarea anumitor informații financiare privind compania "ar putea prejudicia afacerea" prin încălcarea secretului unor date financiare, precum și a principiului concurentei loiale, prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție.

2. Se afirma ca sunt neconstituționale și dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului, dacă acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau dacă salariatul a fost trimis în judecata pentru fapte penale care nu sunt compatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești. Aceste prevederi sunt contrare dispozițiilor art. 23 alin. (8) din Constituție, care consacra prezumția de nevinovatie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare. Se susține ca este incalcata prezumția de nevinovatie și se restrictioneaza dreptul la munca, chiar dacă alin. (2) al art. 52 din legea criticata prevede acordarea unor despăgubiri în cazul în care se stabilește ca persoana în cauza este nevinovată.

3. Prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii sunt considerate contrare art. 134 alin. (2) din Constituție, întrucât restrang dreptul angajatorului ca, în scopul protejării propriei afaceri, sa decidă asupra măsurilor manageriale. Prevederile criticate nu precizează o limita a perioadei în care angajatorul este obligat de lege sa dea angajatului o indemnizație de 75% din salariu. Se susține ca, în situația în care angajatorul și-a întrerupt activitatea temporar, acesta se afla deja în dificultate financiară. Astfel se considera ca se încalcă principiile economiei de piața.

4. Se susține ca dispozițiile art. 69, 70 și 71 din Codul muncii, care prevăd ca în cazul concedierilor colective sindicatele au competența sa cenzureze deciziile manageriale ale angajatorului și sa propună măsuri în scopul evitării concedierilor, contravin prevederilor constituționale ale art. 134 alin. (1), "întrucât într-o economie de piața deciziile privind conducerea întreprinderii aparțin exclusiv administrației acesteia". De asemenea, dispozițiile legale criticate contravin și alin. (2) al aceluiași articol, întrucât prin aceasta procedura se împiedica libertatea comerțului și, îndeosebi, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție. Astfel, primul efect al amânării cu minimum 45 de zile a deciziei de concediere colectivă, pe motive economice, va fi pierderea competitivitatii întreprinderii, cu riscul grav al pierderii clienților, implicit al intrării în incapacitate de plată și al falimentului.

5. Dispozițiile art. 129 din Codul muncii, potrivit cărora sindicatele trebuie să-și dea acordul asupra conținutului normelor de muncă, încalcă prevederile constituționale ale art. 40 alin. (1) și art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a). Potrivit acestor prevederi constituționale, sindicatele au competente limitate strict la protecția drepturilor angajaților, ele nu au și competența sa negocieze obligațiile profesionale ale acestora. Or, adăugarea de competente pe lângă prevederile constituționale reprezintă o încălcare a drepturilor și intereselor angajatorilor, consacrate implicit prin prevederile art. 134 din Constituție.

6. Sunt neconstituționale prevederile art. 164 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora orice datorii ale angajatului către angajator trebuie constatate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, înainte de a putea fi recuperate prin reținerea lor din salariu, deoarece încalcă dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, fiind contrare libertății contractuale.

Restrangerea dreptului angajatului de a-și asuma obligații pecuniare prin acte reprezentând titlu executoriu contravine principiului constituțional al libertății comerțului.

7. Art. 223 din Codul muncii creează o discriminare pozitiva inacceptabila, prin aceea ca acorda imunitate liderilor sindicali care "nu pot fi concediati după încheierea mandatului nici pentru motive economice și nici pentru necorespundere profesională".

În conformitate cu dispozițiile

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, sesizarea de neconstituționalitate a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, precum și Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.

În punctul de vedere al președintelui Camerei Deputaților, transmis cu Adresa nr. 51/1.245/RG din 23 decembrie 2002, se arata, în esenta, următoarele:

1. Critica de neconstituționalitate ce vizează dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii nu poate fi primită, deoarece obligația angajatorului de a comunică periodic salariaților situația economică și financiară a unității se impune să fie privită ca o obligație esențială pentru asigurarea dreptului la munca al salariatului și pentru solidarizarea acestuia cu angajatorul în scopul realizării efortului colectiv necesar valorificării capitalului. Transparenta situației economico-financiare a unității este impusa de necesitatea corelării dreptului angajatorului în ceea ce privește organizarea și funcționarea unității cu obligația ce îi incumba de a-și informa salariații, determinata de un interes legitim, acela al concentrarii efortului comun pentru rentabilizarea producției și pentru buna desfășurare a activității unității.

Critica referitoare la încălcarea secretului unor date financiare și la principiul concurentei loiale, prevăzut la art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, este nefondata, întrucât informarea salariaților privește exclusiv situația economică și financiară a unității, ce se regaseste și în datele financiare cuprinse în bilanțul contabil, care nu are caracter secret, de vreme ce el se publică în Monitorul Oficial al României.

2. Susținerea din sesizare referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii se considera ca este neîntemeiată, nefiind incalcata prezumția de nevinovatie prevăzută de art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, întrucât legiuitorul a avut în vedere o situație care privește un conflict de interese. Angajatorul nu poate fi obligat sa mențină în funcție salariatul împotriva căruia, în condiții legale, a acționat pentru a-și apara interesele legitime. Dacă legiuitorul nu ar fi reglementat aceasta situație, s-ar fi încălcat dreptul de proprietate al angajatorului, întrucât acesta ar fi constrâns sa mențină în funcție salariatul "a cărui munca ar fi putut avea efecte negative asupra activității angajatorului". De aceea este justificată opțiunea legiuitorului de a lasă la latitudinea angajatorului suspendarea contractului individual de muncă. Nu este incalcata prezumția de nevinovatie, întrucât nu angajatorul apreciază cu privire la vinovăția sau nevinovatia salariatului, ci instanța de judecată, iar suspendarea contractului de muncă se întemeiază pe conflictul de interese care determina angajatorul să-și protejeze activitatea, iar nu pe prezumția de vinovăție.

3. Critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 53 alin. (1) este nefondata, întrucât legiuitorul a stabilit perioada în care angajatorul este obligat sa dea angajatului indemnizația prevăzută, aceasta fiind "pe durata întreruperii temporare a activității". Legiuitorul a enuntat generic perioada, întrucât durata întreruperii poate fi diferita în funcție de situațiile concrete. Măsura stabilită de prevederea legală criticata este una de protecție atât pentru salariat, prin plata drepturilor salariale de cel puțin 75% din salariul de baza, cat și pentru angajator, care nu-și pierde astfel salariații, forta de muncă necesară reluării activității după înlăturarea cauzelor care au condus la încetarea temporară a acesteia. De aceea, măsura este justificată de cumpanirea intereselor aflate în conflict, precum și de principiul proportionalitatii în armonizarea acestor interese, astfel încât nu sunt incalcate dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție.

4. Susținerea din sesizare conform căreia dispozițiile cuprinse la art. 69, 70 și 71 din Codul muncii contravin art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție este nefondata, deoarece "unul din factorii de producție îl reprezintă însăși forta de muncă pe care legiuitorul a vrut sa o protejeze în vederea evitării arbitrariului în procesul de producție".

5. Critica ce vizează art. 129 din Codul muncii este, de asemenea, nefondata.

În acest sens se arata ca unul dintre elementele esențiale ale contractului individual de muncă este salariul, stabilit prin negociere, însă diferențiat în raport cu funcția sau norma îndeplinită, cu nivelul studiilor, condițiile de muncă, în funcție de sectorul de activitate, performanta individuală a salariatului, determinata prin normarea muncii și exprimată prin norme de producție, de timp, sarcini de serviciu sau atribuții concrete. Întrucât normele de muncă, ca elemente constitutive, implicite, ale contractului de muncă, țin atât de obligațiile angajatorului, cat și de cele ale salariatului, legiuitorul a stabilit prin art. 129 "o balanța între drepturile și obligațiile celor două părți ale contractului. De altfel, contractul colectiv de muncă la nivel național prevede că normele de muncă se elaborează de către patroni cu acordul organizațiilor sindicale". În situația în care normele de muncă ar putea să se stabilească numai de angajator, s-ar nega însuși caracterul consensual al contractului de muncă.

6. Sesizarea referitoare la neconstituționalitatea prevederilor art. 164 alin. (2) din Codul muncii este nefondata, întrucât retinerile "cu titlu de daune" se referă la răspunderea civilă delictuala, iar nu la răspunderea contractuală. Prevederile art. 164 alin. (2) "nu exclud înțelegerea între părți, ele apar ca o ultima varianta, și anume atunci când cele doua părți ale contractului de muncă nu se înțeleg și când caracterul cert, lichid și exigibil al daunei trebuie stabilit de către instanța de judecată". Acest text "nu exclude nici dreptul angajatorului de a asuma obligații pecuniare prin procedura somației de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid și exigibil al daunei". Referindu-se exclusiv la răspunderea civilă delictuala, dispoziția legală criticata nu este contrară prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituție.

7. Prevederile art. 223 alin. (2) din Codul muncii nu sunt contrare dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât nu creează o discriminare pozitiva, având în vedere ca textul de lege nu instituie vreun privilegiu. Reprezentanții salariaților aleși în organele de conducere ale sindicatelor se afla într-o situație diferita față de celelalte categorii de salariați, iar tratamentul juridic diferit este justificat, obiectiv și necesar, dacă este aplicabil cetățenilor care nu se afla în situații identice. Protecția specială a liderilor sindicali este impusa și de prevederile art. 1 din Convenția pentru protecția reprezentanților lucrătorilor din cadrul întreprinderilor și facilitățile de acordat acestora, aprobată de Conferința generală a Organizației Internaționale a Muncii la data de 23 iunie 1971, ratificată de România prin

Decretul nr. 83/1975 , publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975.

În punctul de vedere al Guvernului, transmis cu Adresa nr. 5/14.424/A.N. din 9 ianuarie 2003, se arata următoarele:

1. Critica de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. d) din Codul muncii este nefondata. La formularea acestor prevederi legiuitorul a avut în vedere "cerințele economiei de piața, care au creat responsabilități atât în sarcina salariatului, cat și a angajatorului, în raport cu situația economică și financiară a unității." Astfel, obligația angajatorului de a informa salariații în legătură cu starea economică și financiară a unității nu aduce atingere proprietății private. Nici susținerea referitoare la încălcarea secretului unor date financiare și a principiului concurentei loiale nu este fondată, deoarece informarea se referă strict la situația economică și financiară a unității, care se reflecta în rezultatele financiare prevăzute în bilanțul contabil, iar acesta se publică în Monitorul Oficial al României. Aceste date trebuie să fie puse la dispoziția salariaților, aceștia fiind interesați, alături de angajator, de bunul mers al activității unității. Dispozițiile legale criticate sunt în concordanta și cu art. 21 din Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin

Legea nr. 74/1999 , iar potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, documentele organizațiilor internaționale, ratificate de România, fac parte din dreptul intern.

2. Sesizarea vizând prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii este neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, suspendarea din funcție a salariatului nu are semnificatia unei sancțiuni, ci reprezintă o măsura cu caracter preventiv, ce poate fi luată de angajator împotriva salariatului banuit ca a săvârșit o faptă penală incompatibilă cu funcția deținută. Suspendarea din funcție are caracter temporar și, ca atare, nu poate conduce la încălcarea prezumției de nevinovatie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituție. Nici critica referitoare la faptul ca prin măsura suspendării din funcție s-ar restrictiona dreptul la munca, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Constituție, nu este intemeiata, întrucât pe perioada suspendării contractului de muncă salariatul se poate angaja într-o alta funcție în cadrul aceleiași unități sau la o alta unitate, însă pe o funcție care să nu atragă incompatibilitatea în raport cu fapta penală săvârșită.

3. Se apreciază ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii nu contravin dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, deoarece "nu se restrictioneaza dreptul angajatorului de a decide în legătură cu propria afacere. Măsura stabilită de textul criticat este o formă de protecție acordată salariatului prin plata indemnizației și o formă de protecție a angajatorului care nu își pierde forta de muncă necesară reluării activității". Aceeași indemnizație este prevăzută la art. 86 din Codul muncii în vigoare, după cum este stabilită și în Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anul 2002. Se face referire la dispozițiile: art.1 din Carta socială europeană, revizuită, potrivit cărora statele semnatare se angajează sa realizeze și sa mențină cel mai ridicat și stabil nivel posibil de ocupare a forței de muncă; art. 10 alin. 2 lit. b) din Convenția internationala a muncii nr. 168/1988 privind promovarea angajării și protecția contra somajului, ratificată de România prin

Legea nr. 112/1992 , care prevede că statele membre trebuie să extindă protecția convenției în eventualitatea suspendării sau reducerii câștigului, datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă.

4. Cu privire la dispozițiile art. 69, 70 și 71 din Codul muncii se arata ca acestea sunt în concordanta cu dispozițiile art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție și cu prevederile art. 29 din Carta socială europeană, revizuită, precum și cu dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 59/1998 privind armonizarea legislației statelor membre referitoare la concedierile colective.

5. Critica de neconstituționalitate privind prevederile art. 129 din Codul muncii este neîntemeiată, întrucât nici aceste prevederi nu sunt contrare dispozițiilor art. 134 din Constituție, ele întemeindu-se pe prevederile art. 38 alin. (5) din Legea fundamentală. În opinia Guvernului "normele de muncă sunt elemente constitutive implicite ale contractului de muncă, ele ținând atât de obligațiile angajatorului, cat și ale salariatului," ceea ce a determinat legiuitorul sa stabilească, prin prevederile art. 129 din legea criticata, un echilibru între drepturile și obligațiile celor două părți ale contractului. În același sens sunt și prevederile: art. 20 alin. (2) și art. 21 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anul 2002; art. 4 din Directiva Consiliului și Parlamentului European privind stabilirea unui cadru general pentru informarea și consultarea salariaților din cadrul Comunității Europene; Avizului Comitetului Economic și Social al Uniunii Europene asupra directivei anterior menționate. Se apreciază ca stabilirea normelor de muncă doar de către angajator ar insemna nesocotirea caracterului consensual al contractului de muncă.

6. Critica privind dispozițiile art. 164 alin. (2) din Codul muncii este neîntemeiată, deoarece aceste dispoziții nu aduc atingere principiului libertății contractuale. Acest text se referă exclusiv la răspunderea civilă delictuala, iar nu la răspunderea civilă contractuală; prevederile sale nu exclud înțelegerea dintre părți, ci ele se referă la situația în care părțile contractuale nu se înțeleg și când caracterul cert, lichid și exigibil al creanței trebuie stabilit de către instanța de judecată. Textul nu exclude nici dreptul angajatorului de a recurge la procedura somației de plată, în cazul în care s-a stabilit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței. Aceasta soluție legislativă își găsește suport și în art. 8 alin. 1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția salariului nr. 95/1949.

7. În ceea ce privește critica dispozițiilor art. 223 alin. (2) din Codul muncii, aceasta este, de asemenea, nefondata. În aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudenta sa ca discriminarea poate fi apreciată numai prin raportare la cetățenii care au același statut profesional sau social, iar nu la toți cetățenii. Or, dispozițiile art. 223 alin. (2) din Codul muncii stabilesc un statut juridic unic pentru toți liderii sindicali și nu fac nici o discriminare între aceștia. "Protecția acordată membrilor de sindicat față de acte de discriminare constituie un aspect esențial al libertății de asociere garantată de convențiile Organizației Internaționale a Muncii: nr. 87/1948 privind libertatea sindicala și apărarea dreptului sindical, ratificată de România prin

Decretul nr. 213/1957 ; nr. 98/1949 privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și negociere colectivă, ratificată de România prin

Decretul nr. 352/1958 ; nr. 135/1971 privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora. Este garantată, de asemenea, și de dispozițiile Recomandarii nr. 143/1971 a aceleiași organizații privind protecția reprezentanților, salariaților din întreprinderi și facilitățile ce li se acordă."

În punctul de vedere al președintelui Senatului, transmis cu Adresa nr. I/984/21 ianuarie 2003, se arata, în esenta, ca sesizarea de neconstituționalitate nu este intemeiata, deoarece la elaborarea Codului muncii au fost avute în vedere prevederile Constituției, jurisprudenta Curții Constituționale și necesitatea armonizării prevederilor sale cu actele juridice internaționale în domeniul relațiilor de muncă.

CURTEA,

examinând sesizarea, punctele de vedere ale președinților celor două Camere ale Parlamentului și Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispozițiile criticate din Codul muncii, prin raportare la prevederile Constituției, precum și dispozițiile din

Legea nr. 47/1992 , retine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată și este competența să se pronunțe asupra sesizării de neconstituționalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 144 lit. a) din Constituție, precum și ale

art. 2, 12 și 17 din Legea nr. 47/1992 , republicată, Curtea Constituțională exercita controlul de constituționalitate asupra legilor înainte de promulgarea acestora, la sesizarea unor subiecte expres și limitativ determinate, printre care figurează și un număr de cel puțin 50 de deputați.

Examinând sesizarea privind neconstituționalitatea unor dispoziții din Codul muncii, formulată de grupul de 54 de deputați, Curtea Constituțională retine următoarele:

1. Prima critica de neconstituționalitate se referă la art. 40 alin. (2) lit. d), care are următorul cuprins: "(2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații:

[...]

d) sa comunice periodic salariaților situația economică și financiară a unității;"

Autorii sesizării susțin ca obligația angajatorului de a comunică situația economică și financiară a unității este, în esenta, contrară dreptului sau de a-și conduce propriile afaceri, iar divulgarea datelor respective încalcă principiul concurentei loiale, prevăzut de art. 134 alin. (2) lit. a) din Constituție, precum și secretul unor date financiare.

Curtea constata ca aceste dispoziții legale nu obliga angajatorul la comunicarea unor informații cu caracter de secret profesional ori confidențiale, care sunt de natura sa prejudicieze activitatea unității. Obligația comunicării vizează date generale privind situația economică și financiară a unității, informații care trebuie date publicității și prin bilanțul contabil periodic ce se publică în Monitorul Oficial al României, tocmai pentru asigurarea respectării principiilor economiei de piața și a cerințelor concurentei loiale. Aceasta obligație nu aduce atingere principiilor menționate și prevederilor art. 134 alin. (2) lit. d) din Constituție și nici nu ingradeste dreptul angajatorului de a-și conduce propria afacere. Curtea mai retine ca salariații au un interes legitim pentru a cunoaște situația economică și financiară a unității în cadrul căreia lucrează, putând astfel sa aprecieze, în cunoștința de cauza, stabilitatea raporturilor de muncă, perspectivele de realizare a drepturilor lor, precum și modul cum trebuie să acționeze în vederea protejării intereselor lor comune cu cele ale angajatorului.

În acest sens Carta socială europeană revizuită, ratificată de România prin

Legea nr. 74/1999 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, prevede la art. 21 lit. a) ca: "În vederea asigurării exercitării efective a dreptului lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, părțile se angajează sa ia sau sa promoveze măsuri care să permită lucrătorilor sau reprezentanților acestora, în conformitate cu legislația și practica naționale:

a) să fie informati periodic sau la momentul oportun și de o maniera clara despre situația economică și financiară a întreprinderii în care sunt încadrați, fiind înțeles ca divulgarea anumitor informații care pot prejudicia întreprinderea va putea fi refuzată sau ca se va putea solicita ca acestea să fie confidențiale."

2. O alta critica se referă la prevederile art. 52 alin. (1) lit. c), potrivit cărora: "(1) Contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în următoarele situații:

[...]

c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecata pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești."

Prin sesizare se susține ca posibilitatea suspendării contractului individual de muncă, în condițiile prevederilor legale criticate, încalcă prezumția de nevinovatie, prevăzută de art. 23 alin. (8) din Constituție, care are următorul conținut: "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată."

Curtea observa, în primul rând, ca, luând măsura suspendării contractului individual de muncă, angajatorul nu se pronunța asupra vinovatiei sau nevinovăției angajatului și nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluționare intră în sfera de activitate a organelor judiciare. Angajatorul poate doar sa formuleze plângere penală împotriva salariatului, dacă deține date și indicii suficiente cu privire la săvârșirea de către acesta a unei fapte penale incompatibile cu funcția deținută, solicitând autorităților competente soluționarea cazului. În aceasta situație sau atunci când ia cunoștința despre trimiterea în judecata a angajatului pentru săvârșirea unei fapte de aceeași natura poate lua măsura suspendării.

Măsura suspendării durează până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, având asadar un caracter provizoriu.

Curtea retine ca prezumția de nevinovatie, în sensul art. 23 alin. (8) din Legea fundamentală, este o măsura de protecție constituțională a libertății individuale, cu aplicabilitate, deci, în dreptul penal și procesual penal. Prin dispozițiile textului constituțional menționat s-a statuat ca, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, este considerată nevinovată persoana căreia i se imputa săvârșirea unei fapte penale. Fața de acestea, facultatea de a lua măsura suspendării, acordată angajatorului, prin dispoziția legală criticata, nu încalcă prezumția de nevinovatie, consacrată de art. 23 alin. (8) din Constituție. De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 63 din 21 mai 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 13 noiembrie 1996, și prin Decizia nr. 200 din 4 iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 1 august 2002.

În plus Curtea retine ca și în situația în care fapta pentru care s-a formulat plângerea penală ori s-a dispus trimiterea în judecata nu va atrage răspunderea penală, aceasta poate constitui abatere disciplinară care poate oferi temeiul desfacerii contractului de muncă. Astfel, instituția suspendării contractului de muncă reprezintă o măsura de protecție a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Curtea mai observa ca dispozițiile examinate nu contravin nici dreptului la munca garantat de art. 38 alin. (1) din Constituție, salariatul nefiind împiedicat să se încadreze în perioada suspendării contractului de muncă la alta unitate sau în alta funcție decât cea cu care este incompatibilă fapta ce constituie obiectul acuzarii.

3. Cea de-a treia critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 53 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora: "Pe durata întreruperii temporare a activității angajatorului salariații beneficiază de o indemnizație, plătită din fondul de salarii, ce nu poate fi mai mica de 75% din salariul de baza corespunzător locului de muncă ocupat."

Autorii sesizării susțin ca aceste dispoziții, prin care angajatorul este obligat ca, pe perioada întreruperii temporare a activității, sa plătească angajaților cel puțin 75% din salariul de baza, ingradesc exercițiul dreptului angajatorului de a decide în legătură cu propria afacere, contrar principiilor economiei de piața.

Curtea observa ca întreruperea temporară a activității unității, avută în vedere de dispoziția legală supusă controlului, nu este imputabilă salariaților și nu se identifica cu situațiile în care unitatea își încetează activitatea datorită falimentului ori își reduce personalul ca urmare a reorganizării. Ca atare, obligația de plată a indemnizației de 75% din fondul de salarii în beneficiul angajaților este o măsura legală care își găsește reazemul constituțional în art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală. Acest text proclama statul român ca "stat social", valoare constituțională care semnifica, printre altele, ideea solidarității sociale și a politicii de securitate socială. În acest sens statul social trebuie să asigure, printre altele, protecția socială a muncii, prevăzută la art. 38 alin. (2), și un nivel de trai decent, prevăzut la art. 43 alin. (1) din Constituție.

Mai mult, Curtea constata ca prevederile art. 53 alin. (1) din Codul muncii se armonizeaza și cu cele ale

Convenției Organizației Internaționale a Muncii nr. 168/1988

privind promovarea angajării și protecția contra somajului, ratificată de România prin

Legea nr. 112/1992 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 25 noiembrie 1992, care la art. 10 alin. 2 lit. b) stabilește ca "orice stat membru trebuie să se straduiasca sa extindă protecția convenției, în condiții prestabilite, la următoarele eventualitati: suspendarea sau reducerea câștigului, datorată unei suspendări temporare a lucrului, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare".

4. Cea de-a patra critica de neconstituționalitate vizează prevederile art. 69, 70 și 71, potrivit cărora:

- Art. 69: "În cazul concedierilor colective angajatorului îi revin următoarele obligații:

a) sa întocmească un plan de măsuri sociale sau de alt tip prevăzut de lege ori de contractele colective de muncă aplicabile, cu consultarea sindicatului sau a reprezentanților salariaților;

b) sa propună salariaților programe de formare profesională;

c) sa pună la dispoziție sindicatului care are membri în unitate sau, după caz, reprezentanților salariaților toate informațiile relevante în legătură cu concedierea colectivă, în vederea formulării propunerilor din partea acestora;

d) sa initieze în timp util, în scopul punerii de acord, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanții salariaților, referitoare la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați afectați și de atenuare a consecințelor.";

- Art. 70: "(1) Angajatorul are obligația sa notifice în scris sindicatului sau, după caz, reprezentanților salariaților intenția de concediere colectivă, cu cel puțin 45 de zile calendaristice anterioare emiterii deciziilor de concediere.

(2) Notificarea intentiei de concediere colectivă se face sub forma unui proiect de concediere colectivă, care trebuie să cuprindă:

a) numărul total și categoriile de salariați;

b) motivele care determina concedierea;

c) numărul și categoriile de salariați care vor fi afectați de concediere;

d) criteriile avute în vedere, potrivit legii și/sau contractelor colective de muncă, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;

e) măsurile avute în vedere pentru limitarea numărului concedierilor;

f) măsurile pentru atenuarea consecințelor concedierii și compensațiile ce urmează să fie acordate salariaților supuși concedierii, conform dispozițiilor legale și contractului colectiv de muncă aplicabil;

g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;

h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului salariaților concediati.

(3) Angajatorul are obligația sa notifice proiectul de concediere inspectoratului teritorial de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă la aceeași dată la care l-a notificat sindicatului sau, după caz, reprezentanților salariaților.";

- Art. 71: "(1) Sindicatul sau, după caz, reprezentanții salariaților pot propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului salariaților concediati, într-un termen de 20 de zile calendaristice de la data primirii proiectului de concediere.

(2) Angajatorul are obligația de a răspunde în scris și motivat la propunerile formulate potrivit prevederilor alin. (1), în termen de 10 zile de la primirea acestora.

(3) În cazul în care aspectele legate de concedierea colectivă avută în vedere nu pot fi soluționate în interiorul termenului de 45 de zile prevăzut la art. 70 alin. (1), la solicitarea oricăreia dintre părți, inspectoratul teritorial de muncă poate dispune prelungirea acestuia cu maximum 15 zile calendaristice."

Prin sesizare se susține ca dispozițiile referitoare la competența sindicatelor, ca în cazul concedierilor colective, sa cenzureze deciziile angajatorului și sa propună măsuri în scopul evitării concedierilor contravin principiului economiei de piața, dispozițiilor art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție, întrucât într-o economie de piața deciziile privind conducerea întreprinderilor aparțin exclusiv administrației acestora. În același timp, măsurile respective sunt de natura sa împiedice valorificarea tuturor factorilor de producție, libertatea comerțului, fiind contrare astfel dispozițiilor art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție, care prevăd:

- Art. 134: "(1) Economia României este economie de piața.

(2) Statul trebuie să asigure:

a) libertatea comerțului, protecția concurentei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție;

b) protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

c) stimularea cercetării științifice naționale;

d) exploatarea resurselor naturale, în concordanta cu interesul național;

e) refacerea și ocrotirea mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;

f) crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții."

Examinând dispozițiile legale criticate, Curtea constata ca acestea nu ingradesc dreptul angajatorului de a-și conduce unitatea. Implicarea sindicatelor în examinarea și stabilirea măsurilor ce urmează a fi luate în cazul concedierilor colective este conformă cu prevederile art. 9 teza a doua din Constituție, potrivit cărora sindicatele "contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale salariaților". Interesele profesionale, economice și sociale ale salariaților sunt afectate cel mai evident prin concedieri colective, ceea ce impune exercitarea rolului sindicatelor, prevăzut de Constituție. Informarile, furnizarea de date, consultarile și negocierile au menirea de a găsi soluții pentru evitarea concedierilor colective ori pentru diminuarea numărului salariaților concediati. Toate acestea constituie garanții legale ale dreptului la munca, drept care, potrivit art. 38 alin. (1) din Constituție, nu poate fi îngrădit. Instituirea acestor obligații în sarcina angajatorului constituie expresia principiului statului social și a dreptatii, ca valoare suprema consacrată de dispozițiile art. 1 alin. (3) din Constituție. Dispozițiile legale criticate stabilesc premisa ca angajatorul să poată lua măsura concedierilor colective numai atunci când situația economică și financiară a unității o impune cu necesitate.

Curtea retine ca prevederile examinate nu contravin dispozițiilor art. 134 alin. (1) și (2) din Constituție. Mai mult decât atât, aceste prevederi ale Codului muncii se armonizeaza cu cele ale Cartei sociale europene, revizuită, care la art. 74 prevede că "În scopul asigurării efective a dreptului reprezentanților lucrătorilor de a fi informati și consultați în cazul concedierilor colective, părțile se angajează să asigure ca patronii sa informeze și sa consulte reprezentanții lucrătorilor în timp util, înaintea acestor concedieri colective, asupra posibilităților de a evita concedierile colective sau de a limita numărul și de a atenua consecințele acestora, recurgand, de exemplu, la măsuri sociale care vizează, în special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor respectivi".

5. O alta critica de neconstituționalitate vizează prevederile art. 129 din Codul muncii, potrivit cărora: "(1) Normele de muncă se elaborează de către angajator cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanților salariaților.

(2) În situația în care normele de muncă nu mai corespund condițiilor tehnice în care au fost adoptate sau nu asigura un grad complet de ocupare a timpului normal de muncă, acestea vor fi supuse unei reexaminari.

(3) Procedura de reexaminare, precum și situațiile concrete în care poate interveni se stabilesc prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern."

În sesizare se susține ca prin dispoziția legală criticata au fost incalcate dispozițiile art. 40 alin. (1) și ale art. 134 alin. (1) și alin. (2) lit. a) din Constituție, deoarece obligativitatea solicitării acordului sindicatelor la elaborarea normelor de muncă încalcă drepturile și interesele angajatorilor.

Curtea Constituțională retine ca normele de muncă, fiind elemente esențiale ale contractului individual de muncă, sunt indisolubil legate de îndeplinirea îndatoririlor salariaților. Ele sunt legate și de interesele profesionale, economice și sociale ale salariaților. Prin urmare, obligația impusa angajatorului prin art. 129, ca, la elaborarea sau la reexaminarea normelor de muncă, să solicite acordul sindicatului, nu este contrară prevederilor constituționale, ci, dimpotriva, ele își afla temeiul constituțional în dispozițiile art. 9. De asemenea, Curtea constata ca aceste prevederi se armonizeaza cu dispozițiile cuprinse în art. 8 pct. 11 lit. c) din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de România prin

Decretul nr. 212/1974 , publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 146 din 20 noiembrie 1974, care prevăd:

"Statele părți la prezentul pact se angajează să asigure:

[...]

c) dreptul pe care îl au sindicatele de a-și exercită liber activitatea, fără alte limitări decât cele prevăzute de lege și care constituie măsuri necesare într-o societate democratica, în interesul securității naționale sau al ordinii publice ori pentru a ocroti drepturile și libertățile altora."

6. Următoarea critica de neconstituționalitate vizează prevederile art. 164 din Codul muncii, potrivit cărora: "(1) Nici o reținere din salariu nu poate fi operata, în afară cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.

(2) Retinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadenta, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

(3) În cazul pluralității de creditori ai salariatului va fi respectata următoarea ordine:

a) obligațiile de întreținere, conform Codului familiei;

b) contribuțiile și impozitele datorate către stat;

c) daunele cauzate proprietății publice prin fapte ilicite;

d) acoperirea altor datorii.

(4) Retinerile din salariu cumulate nu pot depăși în fiecare luna jumătate din salariul net."

Se susține ca interzicerea oricărei rețineri din salariu, fără ca existenta datoriei sa fi fost stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, încalcă dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție, fiind contrară libertății contractuale, precum și libertății comerțului.

Examinând critica, Curtea constata ca aceasta este nefondata. Interdicția reținerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadenta, lichidă și exigibilă, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prevăzută de art. 164 alin. (2) din Codul muncii, este menita sa elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unității stabilea existenta pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziție de imputare și proceda de îndată la reținerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor de jurisdicție pentru apărarea intereselor sale legitime. În condițiile statului de drept, valoare consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituție, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanțele de judecată, care, potrivit art. 123 alin. (1) din Constituție, infaptuiesc justiția în numele legii. Același principiu constituțional mai impune ca orice executare silită să aibă la baza un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezeaza libertatea contractuală, deoarece părțile contractante pot conveni de comun acord asupra modalităților de executare sau de stingere a obligațiilor lor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului sa consimtă de bunăvoie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără sa aștepte pronunțarea unei hotărâri judecătorești. Ipoteza reglementată de alin. (2) al dispoziției legale criticate se referă doar la situațiile în care salariatul nu acoperă de bunăvoie dăuna cauzată angajatorului.

Dispoziția legală prohibitiva se înscrie în cadrul măsurilor de protecție a drepturilor salariale, în consens și cu prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția salariului nr. 95/1949, ratificată de România prin

Decretul nr. 284/1973 , prevederi potrivit cărora "Retinerile din salariu nu vor fi autorizate decât în condițiile și limitele prescrise de legislația naționala sau stabilite printr-un contract colectiv ori o hotărâre arbitrală".

7. Ultima critica de neconstituționalitate privește dispozițiile art. 223 din Codul muncii, care prevăd: "(1) Reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor li se asigura protecția legii contra oricăror forme de condiționare, constrângere sau limitare a exercitării funcțiilor lor.

(2) Pe toată durata executării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediati pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate.

(3) Alte măsuri de protecție a celor aleși în organele de conducere ale sindicatelor sunt prevăzute în legi speciale și în contractul colectiv de muncă aplicabil."

Se considera, de către autorii sesizării, ca prevederile art. 223 din Codul muncii sunt contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", deoarece imunitatea acordată liderilor sindicali potrivit alin. (2) al aceluiași articol creează o grava discriminare pozitiva în raport cu alte categorii de salariați, deoarece liderii sindicali nu pot fi concediati după încheierea mandatului nici pentru motive economice și nici pentru necorespundere profesională.

Curtea însă constata ca prevederile criticate instituie o măsura de protecție a mandatului exercitat de reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor, având deci caracterul unei garanții legale împotriva eventualelor acțiuni de constrângere, de santaj sau de reprimare, de natura sa împiedice exercitarea mandatului. Este evident ca liderii sindicali nu și-ar putea îndeplini mandatul încredințat de salariați de a le apara drepturile și de a promova interesele profesionale, economice și sociale ale acestora, dacă ar fi expusi unor represalii, amenințări sau santajari din partea angajatorilor. De aceea, alin. (2) al art. 223 din Codul muncii prevede interzicerea concedierii liderilor sindicali, atât pe durata exercitării mandatului, cat și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia, pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespunderea profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate.

Aceste măsuri de protecție nu constituie discriminare în sensul art. 16 alin. (1) din Constituție. Liderii sindicali se afla într-o situație diferita de cea a celorlalți salariați, iar protecția lor legală este nu numai justificată, dar și necesară. Jurisprudenta Curții Constituționale este constanta, în sensul că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, asa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. În acest sens art. 1 din Convenția Organizației Internaționale a Muncii privind protecția reprezentanților lucrătorilor în întreprinderi și înlesnirile ce se acordă acestora nr. 135/1971, ratificată de România prin

Decretul nr. 83/1975 , publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 86 din 2 august 1975, prevede că: "Reprezentanții lucrătorilor din întreprinderi trebuie să beneficieze de o protecție eficace împotriva oricăror măsuri care i-ar putea prejudicia, inclusiv desfacerea contractului de muncă, și care ar avea drept cauza calitatea sau activitățile lor de reprezentanți ai lucrătorilor, apartenența sindicala sau participarea la activități sindicale, în măsura în care acționează potrivit legilor, convențiilor colective sau altor aranjamente convenționale în vigoare."

Având în vedere considerentele expuse în prezenta decizie, dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 16 alin. (1), art. 23 alin. (8), art. 41 alin. (2), art. 134 alin. (1) și (2) și ale art. 135 alin. (1) și (6) din Constituție, precum și prevederile art. 2 alin. (3), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. A.a), art. 17, 18, art. 19 alin. (1) și ale

art. 20 din Legea nr. 47/1992 , republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca dispozițiile art. 40 alin. (2) lit. d), art. 52 alin. (1) lit. c), art. 53 alin. (1), art. 69, 70, 71, 129, 164 și 223 din Codul muncii, adoptat de Camera Deputaților și de Senat în ședința comuna din 9 decembrie 2002, sunt constituționale.

Decizia se comunică Președintelui României.

Definitivă.

Dezbaterea a avut loc la data de 22 ianuarie 2003 și la ea au participat: Nicolae Popa, președinte, Costica Bulai, Nicolae Cochinescu, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Șerban Viorel Stanoiu, Lucian Stangu, Ioan Vida, judecători.